Sa merg foarte, foarte repede, dupa modelul englezesc. Nu numai ca e foarte tonic, dar e amuzant, ma simt supremul caine bucurestean, care traverseaza strada, asteapta in statie, se suie in autobuz, se da jos, coboara treptele la metrou, asteapta metroul, se suie in metrou si se duce la dracu', numa' el stie unde.
Sa merg incet, foarte lenes, foarte deloc, cascind gura la cer. N-am vazut in viata mea un cer mai palpitant, care iti da emotii brutale si suave, niciodata melancolice sau nostalgice. E un cer imperativ, primitiv si intruziv, ori il lasi, ori te lasa. Latura mea mistica e bucuroasa, latura mea bizantina (nu-i totuna?), e intrigata. Unde se duce tot cerul asta?
Sa inchid telefonul, de data asta cu o melancolie de lagar comunist, tuturor telefoanelor care ma trezesc dimineata sa-mi reclam PPI-ul. Desi telefonul cinta "Primavara" lui Vivaldi si eu ma rostogolesc din pat mai rau ca bulgarele de zapada, n-am. Si zau ca-mi pare rau.
Sa pindesc, cu maxima speranta, vulpea. Merge gratios pe gardul fix de din fata geamului de la bucatarie, isi tirie coada napirlita acum, falnica vreo trei luni mai inainte, si pare, nu ca nu-i pasa, ca e grijulie, dar pare ca nu face nici un efort. Oh, tata, de ce m-ai facut fata?
Sa stau cu orele pe malul marii, tinjind intens s-o inot. E ca aia, sa vrei, da' sa nu-ti faci curaj. Da' ce curaj sa-ti faci cind vintul iti smulge capul de pe umeri? Nda. Inca e foarte frig, asta e, dar eu iubesc frigul asta, mai trebuie sa-l si, ma rog?
Toate numele de strazi, toate bunicile, toate Heathrow-urile, fiecare pas, fiecare suflare care-mi taie respiratia si dau din maini, fiecare coltzisor, fiecare pas.
Nu e bizar ca am simtit asta in Romania si acum nu mai simt nimic fata de tara care e la doar trei ore de mers pe cer? Nimic. Iar asta nu e o placere. E o indiferenta de moarte.
