Ce să scriu, ce să scriu?

Am promis manele, dar a trecut prea mult timp şi nu-mi mai aduc aminte versurile. În orice caz, nu erau manele dîmboviţene, erau manele de Piatra-Neamţ, moldovineşti, cumsecade, cu femei, pe care să le iei. Femeile astea erau malefice şi nu-ţi dădeau, pardon, satisfacţii sexuale, dacă nu aveai bani şi case. După ce aveai bani şi case te lăsau pentru prietenul tău cel mai bun, i proci. Totuşi, secţiunea biciclete rabatabile, din spatele autocarului, insista cu strigături: "Alo, dom' şofer, pune o manea cu "Of, viaţa mea" şi dă mai tare! Hai, dom' şofer, să te iubim!" Eu să mor pe loc şi mai multe nu. Cum să-l iubească pe şofer? Cine mă mai duce pe mine în Braşov? Şoferii -erau doi, la curse de-astea n-ai voie să conduci mai mult de trei ore-, mîncau seminţe în draci şi erau tot timpul cu o mînă pe volan şi cu ailaltă-n gură. Nişte tirani mici într-o lume alienată. Un domn, pe la nouă dimineaţa începuse să-şi taie unghiile. Intrasem în România şi vroia să fie fercheş la nevastă. Şoferul: "Ce se-aude acolo? Mă, îţi tai unghiile?" Ăla, spăşit: "Nu, nu!" Şoferul: "Mă nesîmţîtuli, de ce nu ţi le-ai tăiet înainti sî plieci? Măcar îs alea de la mîini, nu de la picioare?" Ăla, confuz: "Da, da." Şoferul vine, nervos, culege o unghie de pe jos, i-o îndeasă lu' ăla în nas: "Ăstea-s de la mîini, mă?"
Altul mănîncă un cîrnat cu ceapă. Aşa, inocent, şi-a deschis trăistuţa şi-a-nceput să care-n el că, deh, fără poezie viaţa e pustiu. Şoferul trage pe dreapta, vine la impenitent, îi smulge cîrnatul din gură şi ceapa din ochi şi, huşti! pe uşă afară cu ele. Bietul om rămîne înlăcrămat şi trist, şi savurează din rărunchi ce i-a mai rămas printre dinţi.
Eu mănînc şi eu, cu mare codeală un senviş britanicesc, cu şuncă presată, cu roşii, cu castraveţi, cu salată. Şoferul apare ca prin magie şi se uită crunt la mine, mai să-mi taie limba şi esofagul. Eu mă uit la el cu ochi senini şi gura plină, înghit, iar mă uit, iar înghit. Nenea, nimic. Eu: "Vreţi un picuţ?" Nu v-am spus că am ochi extraordinari. Inocenţi, aşa, ţi se topeşte brînza-n cuptorul cu microunde. Şi pietrele se uită la mine cînd mă uit eu la ele. Îl privesc cu ochi grozavi şi molfăi ca un purceluş de lapte, şoferul mîrîie ceva înjurături numai de el ştiute şi pleacă la seminţe.
Şi, ca să şi răspund. În România mi-au plăcut cărţile mele, mi-a plăcut patul meu cu arcurile deformate după cum dorm (am o anormală tendinţă de a zbura, în somn mă îndes în călcîie şi, dacă n-ar avea patul ceva de zis, mi-aş rupe gîtul), mi-a plăcut mama, care-mi încearcă hainele aşa cum şi eu le încercam pe-ale ei, mi-a plăcut nepotul meu rebel -a crescut, deh-, mi-au plăcut unii oameni. România a fost mereu pentru mine o noţiune străină. Nu încerc să dramatizez, nici Anglia nu-i mai brează, dar, pentru fiecare, există un altfel de acasă.