Maukie - the virtual cat

duminică, 22 februarie 2015

Precaritatea alergătorului de cursă scurtă

Am avut, de cînd mă ştiu, modul meu de a privi lumea şi am fost, de cînd eram mică, prea bătrînă ca să-l schimb. Îmi aduc aminte de pozele mele din copilărie şi de ce mi-au spus ai mei: întotdeauna încruntată, întotdeauna botoasă, întotdeauna încercam să sar etape. Nu încercam, neapărat, le săream, pur şi simplu. Acum mă întreb altceva. Mă întreb dacă, după cîţiva ani petrecuţi cu oameni bolnavi, mai am vreo şansă. O şansă la mine. O şansă la ceea ce cred eu că sînt. În toată oboseala şi graba cu gătit trei mese pe zi, medicamente administrate şi responsabilitate pentru ele, lenjerii schimbate, praf şters, trezit noaptea din somn şi ridicat oameni din pat de ţi rupea spatele, socializat cu oameni bolnavi de demenţă, completat hîrtii, vertijul gărilor şi al scărilor, neodihna schimbării locului, izolarea şi nesiguranţa. Parcă am rămas mică, parcă nu am 44 de ani, parcă am zece ani, din nou. Dar nu am. Te infantilizezi cînd o iei de la capăt. Te simţi un matur pus la colţ de reguli absurde. Ştiu, vorbesc la modul general, dar nu mă simt în stare să detaliez. N-am mai scris demult pe blog. Un lucru e sigur, e o constantă a mea să iubesc lumea fără unii care-o locuiesc. Şi e deprimant că mizeria umană e aceeaşi. Eu credeam că mizeria umană e diferită. Mai relaxată. Nu e. E la fel de încordată şi de sinistră ca de obicei. Ce bizar.

De unde mă citesc

free counters

Persoane interesate

Despre mine

N-am cine stie ce de spus, ma cam fascineaza lumea, restul e...literatura