Cartea care Scrie

Aici, la Albion, sezum si bocim

2012-01-31T14:45:00.002+02:00

De mila, evident. Pentru ca e megasuperultra greu sa o iei de la capat cu absolut tot, dupa ce tu te-ai cam termenat. Mai ales pe sistemul meu usor abulic, vanitos pina-n pinzele albe - zic vanitos, in sensul de trufas aiurea-n tramvai, nu orgolios, orgoliul inca mai are un "ce" luciferic, de-ala, romantic -, cu vesnica mea aplecare (incapatinare) catre adevar si dreptate - De ce o tii pe fata aia, in locul meu, nu spun eu, o spune toata lumea, se misca exact ca o molusca beata, raspuns, Pentru ca are Nino, atunci de ce ai tinut-o ca gaia matul doo luni cu, wow, Bianca, you're absolutely amazing, it's gorgeous, you're fantastic - nu, nu exagerez deloc, asa vorbesc ei- ma rog, you've got the picture -, catre tot felul de evidente - gen, ti-am platit chiria, imi vad de treaba mea, lasa-ma-n pace!, nu, a, ai lasat un buchet de flori pe masa din bucatarie, ca, in prostia ta, ai crezut ca lalelele mov in ianuarie sunt frumoase, ia, de-aici, si, zdrang, m-am trezit cu ele inghesuite in dulapul cel plin de intuneric, a, vrei sa dormi? ia de-aici usi trintite la 4.30 in za morning - pe-asta, cel putin, am reusit sa o inteleg, ca pleca la serviciu, still -, da' cum pula mea sa bagi florile in dulap, bre, Natalio, arza-te-ar focul florilor, sa urli la mine si sa te isterizezi ca-mi suna telefonul la 9 dimineata (????), pina ma scoti din stupoarea mea de a fi noua in sufletul meu vechi si sa ridic vocea si sa-ti replic ca, gata, m-ai scos din pepeni si ca Fuck the fucking off my back, you ugly, impotent bitch, I'm fuckin' fed up with your stupid attitude, da, inventez injuraturi si-n engleza si, evident, sa fiu teribil de nefericita ca mi-am pierdut calmul, nu pentru ca nu mi-ar face mare placere sa injur, ca asa-s eu, injur, nu bat, dar pentru ca evidenta e alta, iar Natalita, pe linga faptul ca-i stupida ca o izmana, are si menirea de a-mi proteja acoperisul de deasupra capului (hihi), de a munci ca un barbat si, dupa mine, extrem de greu, pentru o fiinta de numai 24 de ani, insa, dom'le nu vrea si pace sa ma ierte pentru faza de Craciun - aia la care eu am reactionat corect si am strigat nevasta, iar ea a reactionat ca un leton beat. Culmea e ca nevasta - Angela - e fantastica, nu s-a suparat nici pe mine, nici pe ea. Si are tot vreo 23 de ani.
Acum sunt intre doo servicii, de patru luni de cind sunt in Anglia am reusit sa cistig in jur de 1.700 de pounds - iextrem de putin - vorbesc cu marea, in continuare, de zici ca-s ala, cum il cheama, Catalin Crisan, si incerc sa ma regrupez pentru urmatoarea etapa. Gen, sa maninc, ca am ajuns, deja, la 65 de kile. Stiu ca e ideal la inaltimea mea, dar nu, nu e ideal in conditiile in care iti vin pantaloni marimea opt englezeasca, iar tu ai venit cu marimea paispe, nu de alta, dar... banii e pretiosi si nu pot pentru ca sa-mi permit.
In acelasi ton, nu-mi place de nici o culoare zimbitul de "pentru ca asa e politicos", asa ca zimbesc din suflet, si ma opresc cu batrinicile pe strada la o palavra, la o tigara si, mai ales, nici ca am pomenit asa ceva, TOTI bebeii incep sa rida ca niste apucati cind incep sa ma strimb la ei.
Nu mai vorbesc de unele atitudini, gen rigiitul unuia care a trecut de vreo trei ori, ostentativ, pe linga noi la ASDA, nu mai vorbesc de Mark, un tip absolut misto, pe care-l doare la freza ce nationalitate ai, doar sa ai simtul umorului, nu mai vorbesc de niste romani absolut minunati, Toni si Laura, oau, deci jos orice sapca, nu mai vorbesc de multe.
Doar ca e infinit de greu sa fii nou intr-o lume veche si vechi intr-o lume noua. Cred.

Ah, ce veche e lumea romaneasca

2012-01-27T16:23:00.002+02:00

Nda, ni s-a spart o tava in casa si apa a curs fix pe lampa cu curent electric si cu bec ecologic. Io, care mi-s terifiata de electricitate, sadeam si ma uitam mumificata cum face becul scurt-circuit. De ce sa murim doar inecati? Mai bine sa murim si electrocutati. Vine landlordul, se uita si zice ca va putea rezolva problema in doo zile. Sa mori tu? Si eu unde ma spal, intre timp? Si faptul ca nu prea vreau sa ard de vie, unde se pune?
O alta prietena mi-a spus ca ea avea grija de batrini. Si o murit, cum e legea firii, unul dintre ei. Agentia de inmormintare nu lucra simbata si duminica, iar aceia au inchis casa si au lasat mortul in casa doo zile, ca popa. Doamna - ca era o doamna - a putrezit doo zile in legea ei si in aer liber, cu casa inchisa.
Aud un meleon de povesti reale, toate avind implicate autoritati britanice si, inca, nu ma decid daca astia-s cu mult mai timpiti ca noi. In fond, sunt abia de patru luni aici.

Ca tot veni vorba...

2012-01-26T12:40:00.002+02:00

Sunt fascinata de Radu Vancu si de ce face el acolo-sa, pe blogul lui. Mereti si voi de cititi aici http://raduvancu.unspe.com/ Desi nu am luat niciodata in serios bloguiala si, desi mi-am tras de una singura - uneori! - citiva pumni in cap, trebuie sa recunosc in mod public si zgomotos ca Radu Vancu face exact ceea ce se numeste istorie literara vie, pe care o "vezi" in timp real. Bine, asta asa, la un ochi din afara, dar la un ochi dinauntru - o fi cel cu glanda pineala? desi nu m-a ritualizat nimeni lately - pur si simplu nu ma mai satur citindu-l si nu am nici un pic de rabdare pina scrie din nou. Adevarul e ca l-am stalkuit demult, de pe vremea lui Sebastian (Balthazar Bux) in vis, insa am tacut ca pestele-n apa, ca nu vroiam sa zic la nimeni. Ca eu sunt contaminanta.
Imi place politetea, tandretea, omenia, discretia,naturaletea, acribia si un umor care - pana mea!- se devoaleaza treptat, fara nici o stridenta. E un umor tandru, pe care el are grija, ca o bunicuta, sa-l pastreze asa.
E si un semn pe care eu l-am indelung - 20 de ani? e, e? - asteptat ca naste si la Romania oameni.
Bai, Radu, minunat. (Desi, nu te supara, baga oleaca de regim).

Craciunul unei pe veci emigrante careia i-i foarte, foarte lene sa caute diacriticele

2011-12-27T20:51:00.004+02:00

In principiu, viata ca emigrant e de absolut tot cacatul. Nu prea aveam cum sa am vreun soc lingvistic - desi il asteptasem-, insa a fost chiar ok pe partea asta. Invariabil, interlocutorul meu se minuna de engleza mia si ca cum de vorbesc atit de bine. Dupa ce am explicat de citeva ori ca am un master, in pula mea, back in Romania, m-am plictisit si replica invariabila a devenit: Well, you know, too much TV." (In orice caz, de fiecare data la replica asta in capul meu apare instantaneu scena din "Natural Born Killer", cu ei doi in desert, la indianul cel saman). Nu asta, desi englezii vorbesc cumva dinafara inauntru si e destul de greu sa-i urmaresti. Faza e ca sunt relativ putini englezi :-)). Insa m-au dat gata micile flecustete care fac parte natural din sistem, cum ar fi sa folosesti cardul, Stupu, cind iesi din gara, desi ai platit cind ai intrat, ca altfel you'll be fuckin' double charged. Si, da, trebuie sa butonezi stilpii cind vrei sa traversezi si te uiti in dreapta prima data, nu in stinga, ca altfel te calca autobuzul cel gigantic cu etaj si te claxoneaza scurt, sa mori de inima si mai multe nu. Dupa doo luni de Londra, pe care le voi povesti alta data, am aterizat in Portsmouth, unde catadicsesc sa stau in chirie, cu inca doo familii. Ma rog, aaa..., concubini.
De Craciun, a mai venit o familie. Toti letoni, vorbind ruseste - e o diferenta semnificativa, din cite am inteles, intre rusa si letona - si toate gagicile marisoare ca proportii. Ca la 1,75 si o 100 de kile? Eu am slabit mult - ah, ce ma bucur ca ma potrivesc cu imaginea din capul meu -, ca la vreo 15, ba chiar aproape de 20 de kilisoare, asa, ca nu suport mincarea asta pe baza de muci, deci fac exact ca un copil mic, o bag in gura si instantaneu o scuip afara si-mi curje pe barbie, yammi, ce sa zic, dar nu pot, nu pot, nu pot!!!!, si cintaresc putin, mai ales kilele repartizate pe lungime. Asa... ca nu m-a mai laudat nimeni de mult...
Si se aduna trei familii de letoni, cu trei baieti si trei, patru fete si cu mine cinci si incepe ritualul vodcii. Mincasem bine inainte si, pe de alta parte, sa fim seriosi, am avut maestri la baut vodca. Bre, dara acestia erau de neoprit! Na, davai, ziceau ei, la fiecare cinci minute. Io: "Davai" si, hitz, beam oleaca. Cestialalti goleau paharutele. Io mai ciuguleam un castravecior murat, vorba Irinei, o maslina, mai faceam neste pauze. "Davai", ziceau baietii. Where the fuck we have to davai to?, faceam eu pe niznaiul. Aha, nu prea le au cu engleza, cu rusgleza, poate. Asea... si se fac manga baietii nostri rusi... Si eu o bag pe mineca, deja nu-mi mai convine, ca stiu la ce sa ma astept la gradul asta de betie... Si o sterg in camera mea si pun neste poze pe Facebook... Si apare Davai intiul... Io: "Yes, what happened?" Davai intiul: "I'm sorry, I'm sorry, I'm really sorry". Dispare pe usa ca maturat. Apare si Davai al doilea. Io: "What's up? Do you want to tell me something?" (Stiu, e absolut barbar). Davai al doilea bolboroseste ceva bizar, eu incerc sa ii citesc pe buze, nimic. Si se pune sa se cam dea la mine. Eu o strig scurt si din rarunchi pe nevasta-sa, ceea ce a functionat, numai ca nu a aparut nevasta-sa, ci cea mai buna prietena a nevesti-sii. Care l-a tirit de aripa intr-o camera sa-l abuzeze sexual. Si in timp ce-l abuza a aparut si nevasta, care a stat in usa si i-a privit smotocindu-se vreo cinci minute. Dupa care si-a revendicat sotul si i-a trasnit doo palme de i-a rupt nasul, dupa care Davai al doilea a fugit de-acasa. A sunat-o sa-l recupereze de pe un pod din Portsmouth, unde dormea linistit, dupa care preopinentii nu-si mai vorbesc.
Dom'le, eu rid pina in ziua de azi, ma fac din ce in ce mai mica si astept sa vina sa ma ciupeasca cineva.

Na, şi motive de iubit

2011-09-15T00:05:00.003+03:00

În primul rînd că mă scarpin în cap, că nu am nici un chef de declaraţii, ca să nu mai vorbim de faptul că e de-o mie de ori mai savuros să critici.
Da', na, şi iubesc.
În primul rînd că iubesc România fără nici un motiv. Dacă aş iubi-o cu motiv ar fi de căcat. O iubesc şi nu explic.
Dar, urmează explicaţia.
Aici am iubit, pe oricine ar fi, toată viaţa de pînă acum. Mi se pare firesc să fiu eu legată de mine cu funii, deşi se pare că am 20 de grame de suflet.
Fazele cu natura mă terifiază. Cînd mă culc şi mă, cică, bucur de iarbă şi de natură, simt că gravitaţia îmi suge sufletul. Zţîng! No, io simt gravitaţia dă senzaţia. Tot din motive de mine am simţit că la Bistriţa, pe drum spre bolniţă, pur şi simplu e un spaţiu sărit din timpul cel de care toţi ne văităm. Era lumină şi atît. Nici măcar o albinuţă nu zbura. Nimic. Un vertij luminos şi nepămîntean. Asta e.
Bineînţeles că nu sunt patrioată, însă bineînţeles că limba română e pielea mea. Mai ales aia aşa de catifelată şi irigată de delte albastre.
Îmi place nespus că toţi se supără pe mine că plec. Da' toţi! Mama, în semn de protest, şi-a cumpărat o haină de piele şi nici nu poate să stea cu mine în cameră că, imediat, începe să plîngă. Gărgăriţa miaaaaaaaaaaaaaa
Frati-meu e foc şi pară şi l-a învoit pe copchil de la şcoală să mă ducă amîndoi la aeroport.
Attila mi-a zis că o să vină toţi şase după mine, ca ruşii.
Arena Naţională, aia mirobolantă, în care te fute gazonul în cap, sunt eu.
Tot eu sunt şi funcţionarele cărora le zîmbesc intens şi le rog să se mai uite o dată, şi le susur, ca un şarpe vitriolant, că le compătimesc şi că e greu. Bine, nu-s chiar şarpe, că chiar e greu să lucrezi cu o tonă de oameni - nervoşi - pe zi.
Îmi mai place România că eu cu tata ne-am strecurat cu Dacia printre doo TIR-uri, fără să ne strivească, în claxoane de "futu-ţi mă-ta idiotule care nu ştii să conduci" Dar, eu albă, el alb la faţă, ne-am continuat drumul.
Îmi place România di la ţară din cărţi, că eu sunt a patra generaţie la oraş. Sau a cincea? Nu contează, Irina m-a învăţat "rostul" şi mi-e dor de ea.
Ţara mea are o sfială şi o aroganţă de început de lume. "Da, aşa e, dar eu fac ca mine, că ştiu mai bine". Nu, puişorul meu scump şi iubit, nu ştii mai bine, că tot eu îţi scot pensia de pe card, deşi te-am pus să faci mişcarea în cauză de o mie de ori.
Şi, cel mai şi cel mai motiv de iubire, e că plec. Ca să pot iubi şi mai mult şi mai de tot.
Pînă la urmă, iubirea înseamnă să părăseşti. Cu inima împăcată că fiecare are rostul lui în viaţă. Sau în geopolitică. Şi să iubeşti, în continuare, doar că te bucuri că iubeşti şi nu e right back at you. Poţi forţa ţara să te iubească?

Şi cel mai supărat şi mai copchil şi mai infint de fain, care nici nu mai vrea să vorbească cu mine, zice aşa: "la multi ani, marry christmas, happy journey, i am praying for you for some days now, you have guts so go, and take them, my dear, dear, ridiculous loved one, friens, GO GET THEM!!!!!!!!!!!!"

So, I will.

Insomnii

2011-09-12T14:06:00.003+03:00

Eu, cînd am insomnii, nu fac nimic. Nu scriu poezii nemaipomenit de profunde şi de înălţătoare, nu citesc nici Platon, nici Nietzche, nici, mai nou, Wittgenstein, nu beau nimic (că adorm şi insomnia nu-i de dormit). Da. Deci stau. Ascult ce se mai întîmplă prin noapte. Într-o noapte, totuşi, am făcut ceva. Mă exaspera bîrîitul scîrbavnic al unui motor şi, în plus, mucisima ţeavă de eşapament ziceai că-i înfiptă fix în nasul meu. Am coborît cu mintea plină de strigături neaoşe, cînd colo, ce să vezi. Unul beat clampă adormise la volan, cu motorul mergînd. Am deschis uşa, maşina plină de gaz de la ţava de eşapament. "Domnule, domnule - îl zgîlţîi din beţia cataleptică - domnule dragă, vrei să te sinucizi?" "Nem, nem, mivon az, sinucizi?" zice el şi poc, îi fute un cap de volan şi adoarme la loc. I-am oprit motorul şi i-am urat somn uşor. Şi dacă vroia să se sinucidă îi opream motorul, că prea mă deranja, dar recunosc că m-aş fi gîndit un pic. Aşa, nu m-am gîndit.
Azi-noapte, în schimb, am ascultat la lună. Foarte aproape plină şi tăcea şi era plină şi tăcea. Nici un sunet, de nicăieri. Apoi, tocuri grăbite. Linişte. Eu fumez şi fumul se înălţa către lună ca un fuhur. Parcă lumina lunii mă încălzeşte şi mă dezvelesc. Apoi mă răceşte şi mă învelesc. Tăcere. Lumina lunii tace şi parcă niciodată o noapte atît de luminoasă nu a tăcut atît de intens, de parcă era negru absolut. Insomnii, isprăvi ale inimii.

La cimitir, birjar!

2011-09-01T16:40:00.003+03:00

Cimitirul reformat e unul dintre cele mai mişto locuri din oraş, cu morminte vechi de zeci de secole şi cu o splendidă cetate fortificată de secol XIV - a fost refăcută de mai multe ori, tătarii au devastat-o, dar, uimitor, s-a păstrat aproape fără greş arhitectura originală, ca şi o parte din boltă, una dintre primele bolţi pe ogive - spre gotic - de la noi. Aici mă plimbam eu cînd eram micuţicuţică, dat fiindă aplecarea mia pretimpurie către "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Pin care trece albă, regina nopţii, moartă". Eiii, dacă-i moartă, hai la cimitir. Tot aici m-am pupat eu pe cadavre cu iubitul din liceu, că e o asemenea pace şi e atît de frumos, ca într-un budoar din Balzac şi o iarbă extraterestru de verde şi ce e mai dulce şi mai inefabil şi mai porno decît să te pupi pe morminte. Da. Şi aici e îngropat tata. Dat fiind că, gata, biletele de avion luate, treburi, hai să-i aprindem o lumină şi să-i zic că plec şi io. Zis şi făcut, înşfăcat gărgăriţa de o aripioară şi hai, hai, hai, hai, că-i departe, la ieşirea din oraş şi, pe deasupra, cetatea şi cimitirul sunt cocoţate, cum e frumos şi bine la medievali, pe un deal.
Locul e la fel de frumos, cavourile prin crăpăturile cărora mă zgîiam eu ca să văd cum e moartea în cavou - mamă, ce coşmar am avut într-o noapte, după asemenea ispravă, m-a lecuit - au fost reparate, Katika Zathurecky veghează încă, aproape intactă, asupra propriului mormînt, cu bobocul de trandafir în mînă, statuia - că-z doară nu era chiar ea, în carne şi oase- e ridicată în 1915, la moartea Katikăi, care a perit la 16 ani, şi e o piesă absolut clasică renascentistă, are în jur de un metru cincizeci, foarte, foarte pură în linii, iar degetele de la picioare... să juri că e sculptată în Renaştere. Degetele alea de la picioare lungi, gracile, la fel de spiritualizate ca şi înclinarea mai degrabă luminoasă şi care împrăştie o tristeţe împăcată, a gîtului.
Maică-mea, cum dă cu nasul de moarte, gata, începe să se vadă şi pe ea în ipostază, cam ca domnişoarele acelea din "Tom Sawyer".
- Cînd o să mor şi eu - zice -, dacă mor toamna sau iarna, să mă-ngropaţi cu costumul ăla albastru care mi-e mare şi nu-mi place. Dacă o să mor vara - stă, se gîndeşte la ce are prin dulap....
- ... te îngropăm în costum de baie - o ajut eu...
- Nuuuu... mă îngropaţi în costumul ăla maro, care nu-ţi place ţie.

După ce am aprins, sau, măcar, ne-am chinuit să aprindem lumînările, că bătea un vîntuleţ foarte farmazon şi jucăuş printre morminte şi după reflecţiile maică-mii că locul cel mai potrivit în care te poţi afla dacă e un cutremur e în cimitir - cred şi eu! - ne-am dus să bem bere.

Tehnologii, vieţi alternative

2011-08-20T10:50:00.002+03:00

Nu ştiu de ce astăzi m-am trezit cu o îngrozitoare dilemă morală. Mi-am adus aminte de atacurile de pe 11 septembrie 2001. Colaboram la Cosmo şi dimineţile îmi erau, în general, libere. Am deschis televizorul pe CNN, nu mai ţin minte cît era ceasul la noi, însă la ei era în jur de 8.50. Între două guri de cafea urmăream cum arde primul turn şi comentariile calme ale prezentatoarei, care presupunea că e vorba de un accident. Şi cum vorbea ea aşa, în spatele ei, la ora 9.05, a lovit al doilea avion celălalt turn. În direct. Şi mă trezesc că gîndesc cu o cruzime inumană, scelerată, că m-au afectat mai tare atacurile asupra turnurilor decît cei 77 de morţi din Norvegia, pentru că nu am văzut în direct cum îi omora ăla, practic, vînîndu-i, să fie sigur că îi omoară.
Şi, nu ştiu de ce, pînă în ziua de azi trăiesc cu senzaţia că e absolut indecent ce am văzut eu la televizor. Să urmăreşti, dimineaţa, între două guri de cafea, cum sunt ucişi oamenii.

Ore, nostalgie

2011-08-19T20:31:00.002+03:00

Se risipeşte vara şi simt cum îmi scapă de sub ochi trupul ei de lumină şi somn, se destramă această vară, a anului 2011. Condensat intens, timpul începe să răsufle şi să fugă rapid prin crăpăturile trupului veşnic, prin maşinuţa de lemn, gata, s-a dus peste tot şi nu mai e niciunde. Vara anului 2011 a fost una dintre cele mai frumoase veri, intens generoasă şi nesfîrşită, una dintre verile în care timpului i se face milă şi se dilată, iar soarele stă şi ascultă ce vorbesc veşnicele mele baboane din faţa blocului. Începi să înţelegi, pur şi simplu, cum îşi trăiesc conceptele clipele fulgurante peste maşinuţa de lemn a trupului. Brusc, tîmpenii absurde, ca adevăr şi dreptate, se îmbrăţişează şi se sărută în tăcere pe scară şi cînd, iritat şi stupid, ieşi după ţigări, le ocoleşti în grabă şi le arunci peste umăr un gînd de fericire. Pentru că ştiu să se iubească frumos, îndelung, fără milă sau spaimă. Şi aşteaptă pe scări. Uneori, cînd nu eram o maşinuţă de lemn, dormeam şi eu vălurită pe cîte trei trepte. Mirosea a mulţi paşi, a şoricei şi a fete. Mirosea a chiştoace, sînge şi lapte. Era foarte hotărît un miros inuman.
Vara anului două mii unsprezece mi-a fost, aproape, ca o prietenă. O să-ţi scriu, draga mea.

Lucruri

2011-08-19T01:52:00.002+03:00

Dom'le, nu mi-am dat jos de la gît lănţişorul de argint cu octogon cu perlă de şase ani. Parcă-i viu.

Mămicisme

2011-08-18T14:55:00.002+03:00

După ce am rîs cu entorse, lacrimi, junghiuri şi cîrcei şi iar am rîs zvîrcolindu-mă prin lumea sublunară de la faza asta http://dmax.ro/2011/06/doi-moldoveni-dicteaza-un-numar-de-telefon/, mai apare şi mamonul meu indeniabil.

Ea: A fost bună mîncarea?
Eu: (înaltă, încruntată, intelectuală, bad mood now, just don't): Nu. Grbleah. (halisem absolut tot şi chiar, după prostul meu obicei, am lins farfuria).
Ea: Da' ce-are? (vine şi se holbează adînc în farfuriile ce luceau de goale). Aşa eşti tu, mofturoasă.

Dildău

2011-08-17T16:21:00.004+03:00

Alaltăieri mi-am luat inima în dinţi şi-am întrebat copchilul dacă ştie ce-i aia. Mi-a răspuns că s-a frămîntat mult gîndindu-se cam ce-ar putea fi şi că a ajuns la concluzia că din geanta lui Mo iese un extraterestru. Aşa e, copchil. Ăla e. Cel mai fain e că nici maică-sa, pe care am hotărît să o cooptăm, nu ştie ce-i un dildo. Nici maică-mea. Numa' io sunt fioros de perversă. Vaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiii.

Studiu de caz: doo generaţii de femei şi una de ăăăăăă, copii, nu ştiu ce-i aia un dildău. Lumea asta se îndreaptă către apocalipsă.

P.S. Mie nici nu-mi trece prin cap să întreb un copil ce iese din geantă. Mi-a zis el, direct, că e un căţel extraterestru.

Aşa

2011-08-14T18:14:00.001+03:00

Cele mai înalte, nesfîrşite dup-amieze sunt duminica. Parcă mori.

Do I or do I not?

2011-08-08T19:37:00.001+03:00

Aşa trebe să înceapă orice zi de luni

Internăuceli

2011-08-07T23:01:00.005+03:00

Da, dom'le, din cînd în cînd mă pescuiesc pe net, îmi tastez numele să văz cam ce nu ştiu despre mine. (Asta în condiţiile în care, o tot psalmodiez, nu ne ia mnezău drăguţu' curentu' electric). Nu-i neapărat orgoliu, cît curiozitate, nu de alta, dar aşa am aflat, de-o pildă, că mi se lansează cartea, cu Mona Muscă -chiar, ce mai face? - şi Anca Boagiu - asta ştiu ce face - şi Daniela Nane în rolurile principale, la Crown Plaza. Nda. Mie, ca să vezi, nimeni nu mi-a şoptit o taină de-amor că se petrece sexul. Uatever.
Tot dau de articolele cretine de prin Cosmopolitan. Da, am lucrat doi ani la Cosmo. Să povestesc, carevasăzică. Aveam un iubit care lucra la FHM. Şi, hai şi tu, că ăştia plătesc bine. Hai. Şi...ăăăă, cam atît? Faza era că noi lucram după revista-mamă, aia din America, şi ne veneau DTP-urile, la o lună după ce apăruse în America. Cum ar veni, publicam fragmente din revista originală în România - fragmente! - la o lună după ce aia apăruse în iuăsei. Şi adaptări. Nu erau traduceri mot-a-mot, însă lucram după textul americănesc. Habar nu am de ce lumea se semna pe adaptările astea. Eu aşa am prins şi... traduceam şi mă semnam. Don't blame me, în 2001 aveam 13milioane salariu, nu, nu în lei noi. Oricum adaptările mele erau aşa de personalizate, încît cu greu pot spune că nu era corect. Totuşi, nu erau ideile mele, aşa că tot fraudă se chiamă. Aniuei, măgăria se întîmpla acum zece ani - nu vă faceţi idei greşite despre mine, pliz, că, pe lîngă porcării, am făcut şi chestii bune, violenţa domestică, doi ani la rînd, un număr special cu traficul de persoane, am scris despre cărţi, Chirilovul mi-a cedat frumuşel rubrica, în fine, evident, mai multe, campanii, faze - TOTUŞI! după zece ani îmi găsesc numele pe net mai degrabă legat de toate rahaturile alea de care rîdeam cu lacrimi cînd le scriam în fix 30 de minute, decît de campaniile pe care le-am făcut. Ceea ce e, oarecum, amuzant şi mă simt ca la dietă, di undi sî spuni că a moment on your lips, forever on your hips, nda, nda, că oricum mă simt ca o retardă căreia îi curge mîncarea din gură, cînd văd chestiile alea.

A doua oară îmi văd numele legat de cartea cu violenţa domestică, o carte proastă, totuşi, printre puţinele legate de subject. Şi am zis deja că editura a făcut mega-căcat total- eveniment fără să îmi sufle o vorbă. Lansarea unei cărţi despre violenţa domestică se poate face la Crown Plaza, cu condiţia să inviţi toată APACA. A fost o mizerie infinită, cu care eu nu voi fi în veci de acord. Cre'că de-aia nici nu m-au întrebat.

A treia oară faza cu site-ul "sunt genială". Povestea-i aşa şi se întîmpla tot prin 2000, 1, 2, 3. (între timp mi s-o, relativ, luat). Lucram la "Cotidianul", înainte de Cosmo, înainte de 2000. Pe lîngă faptul că eram, deja, jurnalistă cu state, dom'le, eram o frumuseţe, ce să mai. Înaltă, slabă, nebună, tot ce-ţi poţi dori de la o femee. Ei, şi îi dau lui Liviu Ioan Stoiciu să cetească neşte poezii, aşa, că era colaborator la noi la ziar şi el mai scria editoriale şi mai şi ieşisem la băut. Stoiciu apărea tîrziu să-şi lase marfa, iar noi făceam cu rîndul de serviciu. Şi-mi spune o colegă: "Băi, ce i-ai făcut lu' Stoiciu, că ăla a venit cu nişte hîrtii în mînă şi tot întreba: "Unde-i, unde-i? E nebună, ştii, dar e genială, dar e nebună". Ei, aşa mi s-a relatat. Cînd m-am întîlnit eu cu Stoiciu era mai ponderat. Oricum, eu am percutat instant cu cele 15 minute de celebritate ale Warhol-ului şi mi-a plăcut la nebunie provocarea unui site care să se numească aşa. Era, oricum, începutul demenţei site-urilor, blogului, internetului la noi. Fratele iubitului mieu care lucra la FHM mi-a zis că să-mi facă un site şi cum să se numească. Păi, cum altfel, iaca, sunt genială. A pus de la el "nu-i aşa", io n-aş fi pus, dar Ovidiu avea 19 ani.
Aşa că aşa a apărut şi ăsta pe net.
Io nu zic acuma că nu-i nimic din voinţa me, dar, totuşi, parcă, prea sî bate toba pe neşte chestii care sunt absolut minore în ceea ce am scris şi în ceea ce gîndesc. Ceea ce nu sî mai poati. Păi, sî poati, bre, sî mî faciţi aşă?

Şi cele mai familiare mirosuri

2011-08-04T20:16:00.002+03:00

Întotdeauna, forever, mirosul de căcat, acela din veşnicile noastre bude din fundul grădinii, laolaltă cu mirosul păianjenilor care îşi găseau mereu o căsuţă a lor acolo. Printr-un proces deloc greu de înţeles păianjenii mi-au devenit intimi. Cred că maximorum am strivit trei păianjeni în viaţa mia, de obicei ne jucăm.
Mirosul de sobă şi de trupuri. Mirosea a lemn şi a căldură umană, poate că mirosul ăsta îl simţeam mai degrabă tactil, că nu mi-e clar a ce mirosea. A vanilie şi scorţişoară? A iarbă proaspăt cosită? A nuci verzi? A vişine şi pere? A cireşe negre şi lăcrămioare? A undiţele lu' bucu, de papură uscată sus în pod - zău că parcă erau din bambus - praf şi lumină? Fascinată de firicelele de praf nu intuiam nimic.
Mirosul de tren, aspru, înecăcios, uscat, murdar, mă dădeam jos din tren cu nările înnegrite, deşi mergea pe curent electric, cu pielea impregnată de cale ferată. Unul dintre cele mai greu de suportat mirosuri, deşi iubesc să călătoresc cu trenul, am io în cap o odisee alchimică şi-mi place feru'.
Mirosul de uliţă pavată cu pietre şi de case care se închid.
Mirosul de mîncare este unul dintre mirosurile pe care nu mi le amintesc. Îmi amintesc mărarul, pătrunjelul, o, supremul leuştean, roşiile, ceapa, dar nu-mi amintesc mirosul de mîncare. Doar colacii şi cozonacii la cuptor. Nici mirosul ciorbei de peşte din care înfulecam ca la balamuc. Nici sarmale, nici friptură. Doar mirosul aromat, rece, ba nu, asta intră la gust.
Mirosul de incredibil de mare vrajă al tutunului pe care străbunicul meu îl trăgea pe nas. (Ştiţi voi, ca ăia care îşi îndesau nările cu tutun. A murit la o sută de ani).
Mirosul de mentă sălbatică în care mă tăvăleam aşa, că era acolo şi la-ndemînă.
Mirosul de ploaie şi de zăpadă şi mirosul luminii prin dudul alb.

Şi cam atît îmi aduc eu aminte mirosuri pînă la şapte ani. Deşi sunt sigură că au fost mai multe.

Lalalalalaaaaaaaaaaa

2011-08-04T19:33:00.002+03:00

A cînta, cîntare. Deci sunt cîte nişte unii de-mi înfioară scăriţa şi ciocănelul, iar trompa lui Eustache face o histerectomie. Îmi aduc aminte de cîntăreţi.
Ara: Începea pe o tonalitate cristalină de oglindă - lalalalaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa- în care ultimii a erau stîlciţi precum unul beat care muşcă paharul, turbat în mînia-i. Motanul Mimu o zbughea fiară din junglă fix la limita balconului, gata să se arunce supremă jertfă, cu groaza întipărită-n mustăţi, cu ghearele scoase, cu ochii galbeni în care se citeşte spaima cea neînvinsă. Eu mă chirceam în fotoliu, implorînd cu lacrimi în ochi, cu părul electrocutat şi cu urechile intrate ireversibil la loc. De ce o imploram să tacă, de atîta cînta mai abitir. Ooooo, piei!
Frati-meu: Care se reclamă moldovean. Îţi plesneşte capul, iar emisferele se rotesc duios una împrejurul celeilalte, pînă dispar pe geam, în supremul infinit cosmos. Obiectele dimprejur migrează în Amazon, iar vecinii sună la Poliţie. Trei străzi au renunţat la somn pentru tot restul vieţii lor.
Laci: Cîntă la acordeon ca un suprem Buddha, impasibil la răcnetele de protest. Burduful e coţăit mai abitir ca o amantă deşucheată, care îţi face bj cu strigături, totul e incredibil de fals, însă acordeonistul stă nemişcat, cu ochii în sus, cu piciorul drept care bate ritmul, cu inspiratul şi expiratul pe burduf ca pe sfintele răsuflări isihaste. Se poate să fie încurajat de spectatori ca mine, care se tăvălesc pe jos de rîs, şi să-l motiveze să perpetueze perpetuu.
Mama: Cîntă bine, dar nu mai ştie cum să cînte.
Eu: Cînt "Mociriţă cu trii foi", pînă îmi tragi un pumn în gît, că nu mai rezişti.

Şi gata, atîta mi-am amintit.

Iată şi limba care mie-mi place

2011-07-30T19:42:00.004+03:00

1. Nu, Alina Gorghiu nu îşi va lansa nimic, niciodată, sieşi. Din simplul motiv că "a lansa" îi verb tranzitiv şi niciodată reflexiv. Deci, copii, nu scriem niciodată "Alina Gorghiu îşi lansează primul volum". Niciodată!
2. Nu, niciodată, "Cred că e o chestiune de normalitate ca să pui reflectorul pe ceea ce te doare", never ever. Acel "ca", iarăşi, a mia oară, ţine locul unui adverb, care compară două (aproximativ) situaţii diferite. E ca şi cum ai spune: "Cred că e o chestiune de normalitate precum să pui reflectorul". În română, e de o mie de ori mai simplu să spui: "Cred că e o chestiune de normalitate să pui ceva pe altceva, pe altcineva, pe oareşce". Fără "ca"! Din cine ştie ce dorinţă obscură de a evita cacofoniile, se ajunge la aberaţii care se împămîntenesc în detrimentul minunatei limbi pe care noi toţi o iubim şi o slăvim. Ca să fim corect politici. :-))
3. Nu, niciodată, ever, nu se foloseşte "primul-ministru", pentru că nu e primul dintre miniştri, ci o funcţie. Articolul hotărît se aplică "ministrului", gen "Prim-ministrul Boc a inaugurat 12 km de autostradă". Încercaţi să puneţi la plural această aberaţie, de mă dor toate limbile. Cum sună "S-au întîlnit la Bucureşti primii-miniştri din Botswana, Camerun şi Bangladesh"? Ştiu că DEX-ul a aprobat această formă, dar tot incorect rămîne.
4. Cu "i"-urile, deja sunt high.
5. Cu "a crea", la fel.
6. Cu "a fi", rămîne singura variantă de a nu dubla "i", la imperativ negativ. Gen: "Nu fi analfabet! Fii absolvent de patru clase primare!"
7. Voi nu citiţi niciodată chestia asta, superok: http://diacritica.wordpress.com/????
8. Păcat, păcat, de sîngele vărsat.
9. Pentru că mai era şi nouă. Nu spunem în veci: "Omul care l-am întîlnit, cîinele care l-am iubit". Există un caz, numit acuzativ, în limba română, şi care ne obligă să folosim prepoziţia "pe". Cel mai simplu de verificat este să vă întrebaţi dacă pot fi aplicate întrebările "Pe cine? Ce?" "Pe cine am iubit?" pe om, pe cîine, pe mangustă, pe varză, pe barză, pe mînz. Recte omul PE care l-am întîlnit, Visul PE care l-am visat, Varza PE care am mîncat-o. Hai că-i simplu, se numeşte complement direct.

P.S. Azi vă iert cu dativul.

Măgăria de a fi român. Verde.

2011-07-29T12:41:00.002+03:00

Discriminare să fie, dar să ştim şi noi

Directorul Bibliotecii Judeţene „Bod Peter”, Szonda Szabolcs, din Sfântu Gheorghe, a fost nevoit să renunţe la funcţia pe care a avut-o timp de trei ani, datorită faptului că instanţa Tribunalului Braşov, a decis că ocuparea postului s-a făcut printr-un concurs considerat discriminatoriu. De ce a decis aşa? La data respectivă, printre condiţiile de participare la concurs, era cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare şi s-a considerat că aceasta era una discriminatorie pentru românii din întreaga ţară, care nu cunosc limba acestei minorităţi. Bineînţeles, Ion Aionului, din Gura Stînii, ar fi dorit să participe la concurs, însă a fost discriminat. Sigur, privit din perspectiva unei numiri politice, această formulare era o chichiţă de care se putea lega orice instanţă. Din perspectiva persoanei şi calificării lui Szonda Szabolcs este o tîmpenie, iar discriminarea, o tîmpenie şi mai gogonată.
Szonda Szabolcs este traducător de literatură contemporană, traduce autori români în limba maghiară. Practic, acest dujman de clasă, strecurat în rîndurile maghiarimii, promovează cultura română, şovinul şi discriminatorul care este el! Szonda Szabolcs a organizat întîlniri cu scriitorii români – i-a adus, la aceeaşi masă, pe Simona Popescu, Mircea Dinescu, Dan Lungu, Filip Florian, Ion-Bogdan Lefter şi acestea sunt doar cîteva nume, care îmi vin acum, pe loc, în cap -, dar şi maghiari, sau personalităţi străine şi a iniţiat dezbateri culturale sau de politică externă – mai rar aşa ceva în spaţiul unei biblioteci publice, dintr-un obscur orăşel din Secuime.
Szonda Szabolcs are o asemenea dragoste de carte, încît a gîndit o şmecherie al naibii de ingenioasă şi de benefică pe termen lung: a iniţiat un program, numit „La drum cu lectura”, destinat copilaşilor de zero luni, adică nou-născuţii. Părinţii bebeluşilor erau invitaţi la bibliotecă unde li se oferea –gratuit- un pachet de cărţi destinat diferitelor vîrste ale copilului, cu poveşti, desene, educative. La o adică, aduna părinţii în spaţiul cărţilor şi crea, încă de la început, familiarizarea copilului cu cartea, ca o constantă care avea să-l însoţească de-a lungul vieţii. Sigur, pachetele cu cărţi au fost concepute şi pentru părinţii români. Teribil ce-i discriminează Szonda Szabolcs pe români.
Din fondul de cărţi al Bibliotecii Judeţene, mai bine de jumătate sunt cărţi în limba maghiară. Cum ar putea cineva care nu cunoaşte limba maghiară să gestioneze acest fond de cărţi? Nu ştiu alţii cum sunt - aici s-ar putea să fie pur şi simplu neştiinţa mea- dar eu, ca româncă, de 38 de ani de cînd trăiesc în Sfântu Gheorghe, pur şi simplu habar nu am de vreun nume al directorilor, de-a lungul anilor, la Biblioteca Judeţeană, dinainte de Szonda Szabolcs. Nu ştiu cine a fost director acolo pînă la el.
Abia această sentinţă şi decizia de a fi suspendat Szonda Szabolcs e profund discriminatorie pentru mine ca om de cultură, pentru mine ca locuitor al cetăţii, pentru mine ca român. Este o palmă dureroasă şi ruşinoasă peste obrazul meu gros de majoritară, cînd văd că un astfel de om este pus la colţ şi mazilit pentru că este un perfect umanist maghiar. Este absolut ruşinos pentru mine să văd cum alţii se bucură şi jubilează, pentru că este încurajată prostia, mitocănia, minciuna şi ipocrizia. Szonda Szabolcs va fi repus – sper – pe funcţie, în urma organizării unui nou concurs, în care formula „Cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare”, va fi înlocuită cu formula „Cunoaşterea obligatorie a trei limbi ale Uniunii Europene”. Nu ştiu, însă, dacă acest om minunat nu a fost rănit ireversibil în adîncul sufletului, în tot ceea ce are el deschidere necondiţionată către carte, către frumuseţea din ce în ce mai absconsă şi mai blurată, ca într-o fotografie de epocă, a tihnei şi dichisului cultural. Nu pot decît să-l rog să mă ierte şi să-l asigur că eu, una, îl admir şi îl preţuiesc exact aşa cum este el. Şi să fiu megamîndră că sunt contemporană cu un astfel de maghiar.

E de prisos, cred, să repet că, în astfel de condiţii - şi nu numai- îmi este ruşine să fiu contemporană cu omul, că mi-e ruşine de mine. După ce s-a întîmplat în Norvegia, după toată mizeria de aici, de acasă, îmi doresc să fug în peşteri. Abisul care se holbează la mine e cam mare.

Money, money, money, must be funny...

2011-07-28T17:11:00.002+03:00

Pe scurt, am cea mai proastă relaţie din lume cu banii, ceea ce e necesarmente rău, pentru că banii, ştim noi, sunt o scară pe care poţi urca, sau poţi coborî. În rai, sau în iad. Dacă sui cu liftul care te aruncă în cele patru zări - experienţa m-a potolit cu dimensiunile, deci, da, poţi să cazi în sus, aşa cum poţi să urci în jos -s-ar putea să nu mai fii aşa de necesarmente convins că e musai să ai o relaţie socială cu banul. Dat fiind că pe vremea tinereţii mele mi se plătea absolut tot - nu vă gîndiţi la prostii - eram la şcoală şi la cursul de "Civic Education Project", cu Ann, Budapesta şi Paris şi după aia la NATO în Polonia cu Soros şi după aia în Finlanda, Belgia, uatever pi peste tot - bani de buzunar included -, am dezvoltat cea mai comunistă gîndire ever visavis de bani: mie mi se dau. Ba, chiar, cineva, vreo fundaţie, vreun politician(ă), mă somează să-mi dea bani. Bine.
Bizar este că atunci cînd am muncit pe brînci, circa 10-12 ore pe zi, canci bani. Nimic. Ca şi cum ar fi ştiut balanţa aia monetară că e mai bine să iau bani moca, decît pe bune. Sigur că am plîns în pernă, mi-am jurat răzbunare în barba-mi, dar tot nu am reuşit să-mi limpezesc relaţia perfect anormală cu banii. E drept, averi nu am avut niciodată, dar de ce am bani cînd nu-i fac? Eu, cu mînuţa mea. Faza asta complet aiuritoare cu banii a început încă din copilărie, cînd îmi dădeau ai mei bani şi eu ieşeam pe stradă şi îi împărţeam copiilor. Evident, era mirajul puterii, însă uitam pi loc şi basta, tot din vorbe mă alegeau lider.
Aşadar, ce dracu' să fac cu banii ăştia? Îmi sunt daţi, îmi sunt luaţi, îmi sunt oferiţi, îmi sunt revendicaţi, tre' să plătesc datorii, tre' să fac puşcărie, tre' să sap la cîmp, tre' să frec menta, tre' să scriu, tre' să citesc, tre' să fiu deşteaptă, tre' să nu fiu, tre' să ce? În loc de putere, banii mă infantilizează, mă complexează şi nu mă lasă să-mi văd de cărţi, filme, fete sau băieţi!
Ori sunt tîmpită, ori sunt tîmpită. DE CE am o relaţie perfect albă cu banii?

Mămicisme

2011-07-26T19:01:00.002+03:00

Ea: Văd că ai rămas fără pastile. Mă duc la piaţă, cîte iei de-astea pe zi?
Eu: Zece!
Ea: Bine.

(Vorbeam de pastilele pentru hipertensiune)

Distracţie totală şi indivizibilă cu Edi!!!

2011-07-20T22:22:00.003+03:00

Ne-am rîs ca demenţii la urşi polari decedaţi ( la cererea copilului e decedaţi) de către pinguini, am mai săpat în mină după aur şi, după aceea, epic, hai să-i dedicăm lui isuciu un post adevărat. (No, pruncul mă întreabă dacă ăla îmi mai face reclamă). Bine, la alegerea lui Eduard către isuciu, un post din inimă de copil. Eu, proasta, am apăsat pe buton.

(Eduard în barba-i "Dobitoci mai sunt")

Zile

2011-07-20T16:52:00.002+03:00

Mie - cel puţin acum, la 40 de trandafiri în ghiveciul vieţii, deşi nu văd vreo mare diferenţă de la 20 de primăveri, în acelaşi ghiveci -, nu prea îmi place să o tot întind aşa, cu existenţa, cu alea, alea, copiii, familia, lucrurile mici de iubit, lalalalalala. Sigur, nici deşertul aprig dezmăţat în soarele torid al copacului care cade în pădure fără să-l audă niminea - deşi, ca să zic aşa, ferice de el -, însă trebile astea cu uri faţă de perfect străini, ca şi cu iubiri faţă de aceiaşi perfect "Celălalt", mă termenă. Nu va fi şi iubirea asta minunată a mea de nepot incredibil, perfect străină pentru alţii? Sigur, nu pot să-l iubesc mai puţin, însă nici nu cad în capcana de a-l iubi eu cît pentru toţi şi de a-i crea acest complet fals orizont de aşteptare, să fie iubit toată viaţa, aşa cum îl iubesc io. Ca să zic aşa, dude, io te iubesc de aici şi pînă aici, restul, oricine, te iubeşte cu limita lui.
Aşa că ieri noapte, după ce ne-am hlizit ca proştii la "Robotzi" şi am jucat Conquiztador, el, cică: "Da' pot să dorm cu tine?", "Poţi, dar dacă sforăi sau dai din craci, te arunc pe geam. Şi să nu mă iei în braţe că mă sufoc şi te arunc pe geam. Şi să nu vrei apă sau pipi la 2 noaptea şi să mă trezeşti, că te arunc pe geam. Şi să nu diverse, gen adormim pe desene, că te arunc pe geam". La care el, frămîntat rău de gînduri: "Nuuuuu, o să fiu cuminte. (După o pauză de gîndire şi întins cu mîinile sub cap). Mie mi-e frig, putem să închidem geamul?"
Şi am adormit amîndoi ca doi greieri turbaţi de căldură, cu mine recitîndu-i din Harry Potter cu cea mai persuasivă voce a mea şi cu puişorul meu mort de somn spunînd pe trei sferturi adormit: "Dar cu un degeţel pot să te ating?". Da.

Omagiu lui Dobby

2011-07-19T13:13:00.002+03:00

.... cu o scurtă apariţie a lui isuciu în rolul goblinului mincinos şi dinţos Griphook.

Harry Potter, ultima parte

2011-07-18T17:41:00.006+03:00

Sunt fan filmele "Harry Potter", pe atît pe cît nu-mi place cum e scrisă cartea, sau tradusă, e un soi de lectură pentru d-alde retarzi ca mucifelnicul ce insistă să se bage singur în mă-sa, scorchfield pre numele său de zămuitor cu curent electric.

Dar filmele, vai, filmele. Nu ştiu iexact de ce sunt atît de captivată de toată povestea din filme. Pe de o parte, cred, povestea în sine, nudă, scheletul poveştii, pe de altă parte toate gadget-urile demenţiale şi toate poveştile paralele, cu veşnic gentle giant care e Hagrid, un soi de Sfîntul Francisc în varianta de bestiarum - deci am rîs cred că vreo săptămînă cum îi arde barba micul balaur eclozat dintr-un ou pus pe foc :-))-, Dumbledore cel superultra ţesut între toate firele poveştii, Minerva McGonagall cea pisică atoateştiutoare şi păzitoare şi cu un apetit simpatic foc pentru bîrfulete la cîrciumă - scena în care Harry află că naşu-său e Sirius, din "Prizonierul din Azkaban" - şi, evidement, genialul Severus Snape, care e, normal şi indeed, iubit de toată suflarea feminină a lumii. Ah, Severus, dac-ai şti ce ciorbă de fasole cu tarhon ştiu să fac... Anyway, ăăăă, unde eram? Aha.
Deci ultima parte, care mi-a relevat mai mult ca niciodată că Voldemort, ăsta, în pana mea, nu mişcă un pai. Cel mai mare vrăjitor, cel mai coios stăpînitor al relelor di pi lumea aiasta, cît şi oricare, şade şi-o freacă. Nu face nimic interesant. Ba se adapă cu sînge de inorog şi trăieşte la altul în cap, ba Wormtail îşi taie o mînă ca să-l scoată din scutece, ba alţii fac altele. Şi, cînd apare, într-un final, n-are nas. Coate-goale şi maţe-fripte nu e în stare nici măcar să-l bată-n baghetă pe Harry şi, în afară de Avacadavra, nu prea ştie vrăji decente. Ba, piţifelnicul se împarte în şapte Horcrux-uri, şi nu e în stare să se facă pe sine un Horcrux de-ăla ţeapăn, îl face pe Harry, şi-şi mai şi trage un topor în propria-i problemă, că tot vrea să-l killărească pe ăsta mic. Nu porneşte nici o Apocalipsă, se rupe-n fumuri, de-astea. Păi, e frumos, domnule Voldemort? Plus că Nagini e furat din "Cărţile junglei", a lui Kipling. Muhuhuhult mai tare m-au speriat Dementorii ăia (care rimează cu trîntori), ca să nu mai vorbim de Phoenix-ul lui Dumbledore. Aia pasăre, în stare să scoată ochii basiliscului!
În rest, am adormit încercînd să revăd prima parte din The Deathly Hallows şi striga filmul prin casă şi mă trezeam un sfert şi cică închideam calculatorul. Greşit. Iar striga Harry Potter, iar deschideam un ochi şi întindem o mînă. Da, deci am reuşit să închid calculatorul o singură dată de cinci ori.
By the way: Dobby, you'll be forever in my heart.

Cald

2011-07-17T14:43:00.003+03:00

Insa nimic la cald. Obraznicii de frustrati aiurea-n tramvai. Nu-s io omul care sa nu aprecieze o frustrare in toata regula, una tapana, adevarata, dar porcariute de astea de "Ziua e lumina si noaptea e intuneric, vai, dar ce-am mai gindit, admirati-ma!"... A se scuti. Merji la gramatica, baietele, merji incet, sa nu te zdruncini.

Cum e cald

2011-07-16T20:36:00.002+03:00

1. Cum orice televizor dat pe mute e ţipăt.
2. Cum porci.
3. Cum apa se deghizează şi te dor ficaţii de la ea.
4. Cum nervi albi de catifea încinsă negru.
5. Cum frecat întru răcorire.
6. Cum eternele bormaşini tot scobesc găuri în stup, fără rost. Ce urmăreşti să-ţi amenajezi în apartamentul comunist, vreo vilă? Oricum vei auzi cum face pipi ăla de la etajul de sus. Dacă stai între blocuri vei auzi chiar mai multe, gen tot.
7. Cum copiii ies la joacă la Această oră, 21,12.
8. Cum vreau doar să mă bag în frigider, laolaltă cu mazărea şi merele, ouăle, ovarele.
9. Cum degerăm aicea de cald!
10. Cum sictirul devine depresie, bizar, că m-am străduit să fiu depresivă şi interesantă, dar nu mi-a ieşit.
11. Cum mai luaţi, în săptămîna mea astăzi şi mîine, căldura asta de pe mine!

Megaţărănoi de megacăcat

2011-07-16T20:33:00.001+03:00

Se mai întîmplă. Impotenţa asta e mare belea.

Tropice

2011-07-11T20:45:00.002+03:00

Căldură pe cît de insuportabilă, pe atît de insalubră. Căldură umedă, de invazie de lipitori şi urechelniţe, de morţi umflaţi. Este mai mult decît clar că detest acest anotimp, de departe. Iadul e vara perpetuuă, cu tot felul de dezgoliri obscene şi cu aerul că "aşa se face vara, te dezbraci".
Am nostalgia verilor din copilărie, cînd îmi era indiferentă temperatura - oare de ce fac aşa copiii? -, şi nostalgia unei singure veri, cînd săpam pe şantierul de arheologie de la Capidava, îmbrăcată din cap pînă în picioare. Am stat trii ore pe malul Dunării, fără nimic pe cap, şi am ajuns la spitalul din Constanţa - Cernavodă? - a doua zi, cu delir şi febră 41.
Aveam şi eu 20 de ani şi săpam de mi se umpluseră palmele de sînge, dădeam la roabă, dezgropam rămăşiţele unei cine din secolul III. Dunărea curgea la noi invers, din cauza cetăţii care se prăbuşise şi ridica ziduri subacvatice curgerii timpului. Îmi era frică să înot pe Dunăre din pricina poveştilor cu monştrii somni care mîncau copii şi mie mi se zbîrleau sfîrcurile şi dacă credea somnul că-i vreun viermişor?
Adi se răsese în cap, să nu sufere de transpiraţie, şi în doar trei zile ajunsese să fie poreclit "Buzduganul", deci îl haliseră ţînţarii intens, că el dispreţuia şi beutura şi avea neşte pizde pe cap fix ca un buzdugan. Sfat sfătos: ţînţarii de Dunăre nu seamănă cu nimic din ce ştim noi despre ţînţari, te atacă pe bune ca nişte lupi, aveţi de grijă să beţi rom sau vodcă. Berea nu merge, nici vinul. Acu' o vreme am descoperit că merge repelentul, dar trebuie să vă daţi pe orice bucăţică plauzibilă de chele, altfel e moarte curată.
Era cald, cald şi noi săpam îmbrăcaţi şi norii făceau spirale pe cer, şi scorpionii negri îşi bifurcau cozile în faţa ochilor noştri înspăimîntaţi, abandonaţi sapei vestigiilor. Şi doar un pic mai încolo caii împiedicaţi, înspăimîntător de liberi în linii, ne provocau spleen-ul umanităţii în genere. Nechezau ca nebunii şi se zbăteau, la doar mirosul nostru de tineri humanoizi, probabil la fel de cruzi ca orice fiinţă bipedă.
Şi ne-am dus pe Dunăre în jos cu Adi să ne spălăm genitaliile, cu condiţia să ne întoarcem cu spatele, cînd ne dăm chiloţii jos. Mare chestie, că aveam bude fără uşi şi, no, oricine trecea pe Dunăre cu un binoclu se uita cum te scremi.
Şi Horia care s-a bronzat cu sprîncene, şi Oprescu care s-a bronzat cu şosete şi, da, tot din Oprescu: "Clapacioacele sunt mănuşi de belit pula", şi Georgescu căruia i se cînta "Imnul Căpitanului". Şi mîncam chestii indescriptibil de grosolane, tot felul de ciorbe înecate în ulei, scîrboşenii de cărnuri expirate, mizerii de-alea adevărate. Să nu uităm că anul de graţie era 1991.
Asta-i vara. Altfel, e doar iad. Lichefiere dizgraţioasă în timpul unui timp care nu mai trece, ci se instalează. Bleah.

Tristeţuri, nostalgii, asimptote

2011-07-08T23:54:00.003+03:00

Încă mă preocupă, spre a mă bucura, toată faza cu bacalaureatul. Nu am fost a late bloomer, din contră, primii doi ani de facultate i-am trecut cu bursă din ceea ce citisem pînă atunci, era chiar ridicol de uşor Istoria şi Teoria Artei, examenul, în schimb, a fost ucigător. Chefuri, amoruri - citituri, desigur, că altfel nu ne place viaţa -, însă nimic apăsat, nimic din ce să nu fie aşa, un soi de jucat serios de-a cartea. Am început, din anul IV, să lucrez, Bucureştiul e mare haimana, îţi trebe bani. Apoi nu a mai contat, am stat 16 ani în Bucureşti că..., îmi găseam de lucru, îmi găseam gazde, îmi vedeam de-ale mele. Nimeni nu mi-a cerut diploma. Nimeni. Nu ştiu cît e de bine, probbail că nu e, însă, na, se vedea ce fac, era, ca să zic aşa, obvios.
Ei, diploma şi examenul de licenţă mi le-am dat acum trei ani, în februarie. Deja mare, deja absolventă de 13 ani, deja. Am fost în grupă cu încă trei fete, din cele care aveau 21 de ani. E nasol să scriu aşa ceva, dar eu nu le-aş fi trecut nici măcar clasa a VIII-a. Facultatea care, pentru generaţia noastră, era accesul către studiu şi către profesori, se transformase în şcoală de alfabetizare.
Nu ştiu ce s-a întîmplat, sincer, nu-mi dau seama.
Facultatea în care se năşteau şi mureau cu rapiditate energii, în care ideile îţi provocau insomnii, în care se rîdea pe rupte şi se bocea indignat pentru un 8,50 - eu mai luam cîte un şase, la arheologie -, în care era totul nou şi acum, s-a dus. S-a transformat într-un fel de şcoală profesională pentru cei care vor să aibă o diplomă, plus cei doi ani de masterat, care, şi ăia, rahat cu perje.
E o mare bulibăşeală, dar nu atît necunoaştere, ci derută completă. Iar eu nu înţeleg. De ce? Ce îi împiedică pe profesori să fie la fel de exigenţi şi pe elevi la fel de dornici de note bune? Sigur că şi noi copiam, însă copiam, ca să zic aşa, prin rotaţie. La Istoria Religiilor sunt eu mai bună, copiaţi de la mine, la Artă Românească Medievală copiem de la Carmen şi tot aşa. Evident că toţi citeam şi ne pregăteam - bine, am fost zece în anul meu :-) -, dar unul era mai interesat de una, altul de cealaltă, nici nu se poate spune că ne îndesam la copiat, mai degrabă ne completam unii pe alţii.
Nostalgie, tristeţe şi, da, şi o mare milă pentru copilaşi. Of, of, măi, măi. Dacă nu vă place şi nu merge, pe cine încercaţi să păcăliţi? Mă întreb dacă mi-ar fi plăcut să intru la facultate cu diploma de la bac. Sigur nu. Aş fi vrut să nu fie atît de greu, însă, parcă, mă şi simt mai bine că a fost atît de greu.

Ce să mai zici? Multe şi de toate, însă e aproape insuportabil sentimentul că totul moare sub ochii tăi vii.

Reclamele care este ceva

2011-07-04T17:00:00.004+03:00

să-ţi tragi vreo cinci mii de pumni în cap. Eu, una, mor după reclamele mişto, dar astea de la noi sunt adaptate la IQ-ul de oi, sau care-i faza, că nu mă prind.

1.Pervol. Două fete - din care una niţeluş mai trecută, ghici care - stau la un specatol una lîngă cealaltă, un june descheiat la cămaşă bate din toace şi dansează fix geaba, după cum reiese din dialog. Cică: "Dar cămaşa lui e nouă", "Nu e nouă, e spălată cu Pervol". Şi scoate butoiul cu Pervol din geantă. Femeie, ce pana mea cauţi cu Pervol în geantă la un spectacol de dans şi, în general, all over the world! Pervolul, dacă nu stă lîngă maşina de spălat, stă la magazin. Aberant.
2. Colgate. Sloganu' "Periuţa de dinţi cea mai folosită din lume". Bun aşa. Abia aştept să-mi vină rîndul, poate apuc să mă spăl şi eu pe dinţi în viaţa asta, după ce o folosesc toţi.
3. Tide. "Marea provocare la murdărire". Deci bieţii copchii joacă folbal în şosete, ca să-i demonstreze lu' nenea că detergentul lui face toţi banii. Nu contează că şosetele ălea vor fi, practic, zdrenţe în primele cinci minute. Sunt zdrenţe noi-nouţe de curate.
4. Pamperşi. Un copilaş cu cască e pus să stea în faţa unui ventilator, care-i tremură obrajii, cam ca la o G8, aşa. În josul imaginii : "Nu încercaţi asta acasă, acest copil este un profesionist". Vai, da' ce-am rîs. După care acelaşi copilaş e schimbat de pamperşi. Băi, nu vi se pare că sunteţi cam săriţi în cap? Or fi copiii drăgălaşi şi cu simţul umorului, dar chiar şi pentru ei e jignitor să asociezi faţa cu curul.
5. Coca-Cola. Care se legitimează că există încă din iepoca di aur şi-mi cîntă "S-avem noi mîine, aur şi pîine, noi în anul 2000 cînd nu vom mai fi copii, vom face ce-am văzut cîndva". Nasol. Foarte nasol. Mega-nasol că chiar facem ce-am văzut cîndva. Plus că pe vremea comuniştilor vă dăduserăţi la fund, beam Cico şi Brifcor, nici poveste de Coca-Cola. Ţeapă.
6. Auuuu, deci nu, vă rog, vă implor, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai rezist. Reclamele la cei care se cacă mult şi în şuvoaie, sau la cei care nu se cacă deloc. Băi, deci ne mişcăm aprioric între diaree şi constipaţie. Iar reclamele sunt pe măsură. Ea intră de dimineaţă la baie, iese seara şi se bagă în pat lîngă el. El: Şi, ce-ai făcut azi? Ea (înciudată şi fără chef de futut, evident): Mai nimic. Puahahaha, adică, fără treaba mare, viaţa e pustiu.
7. La şampoane. "Ah, de aceea stau toţi bărbaţii la coadă la tine". Ăăăăă, nu, nu e că s-a spălat pe cap cu şamponul igrec, ci că s-a spălat pe cap. Sau şi-a pus numărul de telefon pe uşa de la pisoar. Ah, da, şi coafura ei rezistă.
8. Deodorante. În general, mă deprimă că cam toate se miros la subraţ. Dacă nu se miros, se pipăie. Îmi aduc aminte de un nene în tren, care se scobea în urechi şi după aia îşi mirosea degetele. Superscîrbos.

Mă întreb ce pana mea se întîmplă, numai la noi or fi oribilităţile astea de reclame, complet fără umor, neinspirate, ilogice, greţoase. Îmi aduc aminte de o parodie la Mastercard, aia cu tatăl care îşi sfătuia fiica să-i facă tipului o felaţie, numai să ia cotul de pe interfon, care mi s-a părut genială. Şi, în general, aia cu "Anumite lucruri sunt nepreţuite, pentru tot restul există Mastercard" Ubercool. Dar restul..., incredibil de penibil.

Da, ştiu, are barbă, dra tot îmi place.

Duminica în familie

2011-07-03T21:49:00.007+03:00

Adică eu cu mine. M-am trezit infinit de mahmură - băi, e anormal să visezi atît de mult şi să-ţi aduci aminte tot -, însă relativ bucuroasă că nu-s mahmură din motive de beri sau vodci, aşe mulţi musafiri ca săptămîna trecută, şi toţi cu glanda însetată, n-am mai avut de mult. Şăd, ascult o ploiţă - pfuai, dacă mă prindea diluviul io stăteam la geam şi priveam în zare cum dispare corabia lu' Noe -, am citit de mi-am defectat creierii, am beut, am torrentat filme, ce mai facem, ce mai facem. Şi mă pune ochiul cel veşnic treaz să mă uit în jur. Deci mi s-a făcut rău. Sticle de bere prin colţuri, sticlele de vodcă golite reflectau lumina soarelui ca tot atîtea pietre preţioase -scumpă mai e băutura asta -, aragazul-iadul a sărit pe trambulină şi a nemerit la mine la ţeava de gaz, chiuveta ziceai că e laboratorul din allien, deci mă aşteptam să sară ceva de-acolo să mă devore. Singura care a scăpat miraculos e baia, nu ştiu de ce, probabil pentru că am ameninţat cu moartea pe oricine care nu ridică colacul, sau nu foloseşte peria după anumite acţiuni de din dos sau de din faţă. Apăi, nu-i bine, că-i rău. Cel mai rău că vedeam.
Drept pentru care pielea de pe mîini s-a transformat în ceva care seamănă cu faţa unui buldog, atîta s-a murat. Frecat tot, scăpat de cadavre, rînit ca la balamuc all day long. Între timp, foamea strikes again, aşa că am gătit nişte paste cu sos de roşii şi pui, în care am zvîrlit nişte usturoi inspiraţi, şi o salată de vinete cu maioneză şi ceapă şi roşii de mare talent. Fără să mai las O singură farfurie sau oală nespălată. Totul e lună şi am şi bunătăţi în frigider. Ei, aşa mai merge, nu-mi mai rămîne decît să aştept uremătoarea :-))rundă de musafiri.

Nedileme vechi

2011-06-29T18:58:00.003+03:00

Booon, deci mă uit la Antena trii, unde fostul meu coleg de la Cotidianul, Radu Tudor, se grăbeşte să mega-ofteze, cum ştie el mai cu pathos, că Andrei Pleşu face şi drege, că, vai ce mare intelectual, dar ce om jalnic, care a pupat în cur puterea pentru sinecuri. Eu, una, am pe undeva aceeaşi părere, şi faţă de Răzvan Theodorescu şi faţă de Daniel Barbu, şi faţă de Manolescu, dar numai pentru că s-au lăsat seduşi prea mult de zona politicului şi, fără a avea formidabilul impact al unui "J'accuse!", s-au, mai degrabă, diluat şi, cumva, vulgarizat ca gînditori în conştiinţa mea. Faza e că nici unul dintre ei nu are a da socoteală faţă de conştiinţa mea, ci numai faţă de a lor. Înţeleg, totuşi, imposibilitatea totală de a gândi, măcar, o alternativă a stîngii, deşi Răzvan Theodorescu a gîndit-o mereu în termenii de "stînga franceză" - ce uşurare, totuşi, că a plecat din PSD -, înţeleg şi nu prea, eu cred că ar fi trebuit să aibă, măcar, puterea de a se ridica deasupra lor înşişi. Ara - ea lucrînd la Europa Liberă -, îmi spunea că vecinul securist - o fi fost o întîmplare, o fi fost intenţionată repartiţia? - îi intra în casă pe balcon, ca s-o suprindă şi s-o îngrozească în lift "Ia spune, curvo, de unde ai tu săpun "Fa", o să vezi tu". Cum ar fi, astăzi, să-ţi spună vecinul tău aşa ceva în lift? Replica ei, cînd am întrebat-o de ce a votat din nou cu Băsescu, a fost că nu putea, pur şi simplu nu putea altfel, dar că e conştientă că, de data asta, răul mai mic ar fi fost Geoană. Eu, avînd experienţe realmente de viaţă şi de moarte pe vremea comunismului - n-am murit, total prin miracol -, am reuşit să nu mai privesc înapoi cu tot atît de nesecată mînie, fără a fi mai puţin de dreapta şi monarhistă as usual şi, totuşi, să păstrez o luciditate aproape nefirească în aceste condiţii. În orice caz, articolul de azi al lui Andrei Pleşu din "Adevărul" mi l-a arătat, din nou, ca fiind extraordinar de egal cu sine în ceea ce crede, nu neapărat desprins, dar nici dispus să mai facă vreo concesie pentru Băsescul cel egolatru, hai să nu-i mai zic dictator. Aceşti oameni realmente NU AU PUTUT să nu-l voteze din nou pe cel care nu părea cine ştie ce, dar avea o calitate fundamentală: nu era fesenist. Pentru asta, au fost dispuşi să închidă nu doi, ci trei ochi.
În aceste condiţii Radu Tudor et company nu ar trebui să uite că Dan Voiculescu este un securist împuţit - am avut ocazia să stau de vorbă face to face - cu nimic mai prejos de Băsescul şi că, practic, sunt angajaţii unuia de fix aceeaşi factură. Mai mult, Antenele au mass-media doar rar, sunt, evident, organ de propagandă de partid, chiar dacă fiecare în parte chiar asta crede. Ar trebui să fii total idiot să nu-ţi dai seama de treaba asta şi e scîrbos. Nu am nevoie să gîndească nimeni în locul meu, cu atît mai puţin să mă manipuleze atît de ordinar. Aşa că nu văd ca ce chestie îndrăznesc ăştia să zică de Pleşu care, în cele din urmă, rămîne consecvent unei logici interioare perfect îndreptăţită şi unui echilibru de un mare, mare bun-simţ. Nu-i vreun monstru sacru, dar nici nu poate fi judecat cu judecăţile de valoare ale unora care, iată, au şi ei o sinecură la Felix the cat.
Şi, da, sunt de acord că atîta îl atacă antenele pe Băsescul şi cu asemenea fervoare cripto-comunistă, că îl transformă în victimă. Faceţi, bă, presă.

P.S. Cît despre Băsescul, cu declaraţiile faţă de MS Regele Mihai I... Hihihi... N-am avut nici o reacţie, mi s-a părut perfect normal ca unul ca el să zică aşa-ceva. Ce, l-a întrebat cineva, vreodată, ce crede el, personal? Dacă îl întrebaţi ce crede el, personal, despre Dictatul de la Viena, o să vă răspundă că e perfect de acord că, atunci, Hitler avea puterea şi că e ok. Ia încercaţi, hihihi.

Prostii di cetăţiean

2011-06-27T17:35:00.002+03:00

Deci, Băsescu şi-a reglat scurt şi la obiect tirul: da, o vreţi pe aia cu legea minorităţilor, ei, superfain, cu condiţia să ne împărţim pi opt regiuni. Sigur că vă dau şi două jiudeţe separate, că dă de la mă-sa din curte, dar, nu se poate altfel. UDMR s-a căcat di tot în izmene, că asta-i una dintre cele mai sărace zone din ţară şi Kelemen a scos-o pe aia cu renunţatu' că atmosfera e antimaghiară. Pulică, data aviatoare cînd vrei să-ţi aperi bucile di pi scaun nu mai vorbi în numele meu. Hai sictir la amîndoi.

Scurtcircuite

2011-06-25T13:31:00.002+03:00

Mi-i somn, atîta o tunat şi o fulgerat astă-noapte, încît mi-am adus aminte de proful de fizică din clasa a cincea. Zăceam în toată lungimea mea de şopîrlă în întuneric şi flash-kaboom, şi "ce e la început tunetul sau fulgerul?" "Zgomotul", zic eu, cu urechile mele rănite de otite şi urlete. "Ba nu, lumina", zice dezamăgit proful de fizică şi uite aşa ştiu pînă în ziua de azi că lumina călătoreşte mai repede decît sunetul, deşi, pentru mine, zgomotul călătoreşte infinit mai rapid.
Şi, în ajunul furtunii de ieri, discuţie cu Ara, că, "Băi, fenomenal, trece un nene cu bicicleta şi are o coasă pe şa", ea vroia să emphasize moartea pe bicicletă, eu, cu gîndirea mea materialistă, "Aham, reţeta sigură să-l trăznească fix în coasă" şi rîdem. Şi iar tună şi iar fulgeră, şi stau cu ochii deschişi să văd fulgerul şi îi închid să aud tunetul. Şi mă trezesc la 7,45 pe ploaie, pe comentarii anonime (vorba vine, că ştiu perfect cine scrie cu puncte de suspensie între cuvinte, măi, măi) şi fug dup ţigări la fîntînă, că am fumat tot pi ploaie.
Şi "Pulp Fiction" şi "Black Swan" şi ca să şterg gustul de lebădă, iar pulp, ieri. Văleu, prost film mai e lebăda asta neagră. Şi, nu, domnule regizor, complexul lui Oedip de-aia e complexul lui Oedip, că eşti băiat şi vrei să-ţi ucizi tatăl şi să aşa şi pe dincolo cu maică-ta, la fete se numeşte complexu' lu' Electra şi nu, n-are treabă cu masturbatu' în prezenţa mamei, mai ales în absenţa oricărui tată. Proastă şi cretină şi rănirea finală că, gata, a ieşit de sub influenţa nocivă a atracţiei faţă de mamă, s-a maturizat sexual, etcx. Bleah. L-am suportat pînă la sfîrşit că mie-mi plac filmele cu balet. De altfel, mă uit, ca să zic aşa, cu ochii pe ceas la "So you think you can dance". Ndeah, mi-i sooooooomnnnnn.

Ungurii, personal

2011-06-24T23:17:00.004+03:00

Aşe mă deprimă toate măgăriile astea, ce nu pot pentru ca să mă exprim. First of all, am trăit cu unul - ungur - şi a fost unul dintre partenerii mei de viaţă. L-am iubit şi ne-am pupat pe sub castani în uniforme de liceu şi îmi veţi concede că este un superargument (ca să nu mai vorbim de faptul că l-am dezvirginat). Second: am o soră pe jumătate unguroaică, pe care o iubesc foarte tare, că-i pisicoasă şi cu ochi albaştri şi cu tenul nostru, al stupilor verzi de doi metri. Third: Ce-i porcăria asta neo-comunistă via Iliescu să te dai superpatriot dacă loveşti în unguri? Ce-i căcatul ăsta ordinar şi de trei lei cuie să urli ca UDMR că ungurii ies în stradă, sau ca PD, fără L, să spui că, basta, punem mîna pe arme? Ce e idioţenia asta crasă, care reduce totul la raporturi de forţă? Păi, bre, nu vă e ruşine, aşa, deloc? Băgaţi în oala voastră, de politicieni de căcat, îndrăgostiţi, vecine pensionare care-şi iau tensiunea şi se tund unele pe altele, taximetrişti, copii din căsătorii, bunicuţe şi bătrîni futăcioşi, gata, totul se reduce la argumentul "limbă". Nu zic că o limbă la vremea ei este de neglijat, însă prea se face lumea chinez. N-o înghit nici pe aia cu fratele meu ungur - puahahahaha -, măi, dacă un om e de căcat, chiar stau să mă uit ce etnie, sau ce naţionalitate are? Păi, îl bag direct în mă-sa pe englezoiul care îmi ciripeşte mie la Prima TV că el aduce bani în casă şi se cuvine să nu mai facă nimic, ca şi pe primarele care nu are pic de obraz cînd are în conferinţa de presă români pe care îi dispreţuieşte. Este exemplul tipic, pe de o parte, de condescendenţa celor care se simt majoritari - vai, dar vă iubim -, ca şi de încăpăţînarea minoritară - vai, dar noi suntem speciali -. Iaca, nu mai poate moartea şi iubirea de toate tîmpeniile astea. Întotdeauna mi s-a părut belicoasă şi stupidă dorinţa mai marilor minori ai vremii de a face istorie pe spinarea celor care nu au încotro, dar îşi văd de viaţa lor, versus această naturaleţe care transcende puterea, se împreunează şi se perpetuează cu cine-i cade bine, sau cu cine-i cade la îndemînă.
Este pur şi simplu o stupizenie de luptă pentru putere a unor persoane, pe care şi ungurii, şi românii, le înţeleg perfect şi nu se sinchisesc. Oţi vrea voi să fiţi viaţa şi istoria, dar nu sunteţi decît nişte pule oarecare.

P.S. Ce mă enervează cu osebire este politica asta a doi paşi înainte şi cinci înapoi şi care se traduce printr-un amar şi deprimant, cum spuneam, gust al zădărniciei. Am avut, de foarte curînd, Zilele oraşului Sfîntu Gheorghe, în care am avut ocazia să văd excelenţe maghiare, cu expoziţia lui Jovanovics Gyorgy, nemaipomenita soprană Miklosa Erika, sau montarea "Othello" a lui Măniuţiu, cu trupa maghiară, spectacol subtitrat în limba română. Şi astea sunt doar cîteva, extrem de puţine, din toate cîte au fost în săptămîna aia, a venit şi Fanfara din Zece Prăjini, şi Johny Răducanu cu Caramitru şi cîte şi mai cîte. Astea de ce nu se văd, despre astea de ce nu vorbim şi nu le luăm drept modele şi repere de viaţă interculturală? Ajunge să iasă doi proşti ca păduchii în frunte şi cu Băsescu trei, ca să se ducă pulii de suflet şi Miklosa Erika şi Mihai Măniuţiu, băga-mi-aş.

Dualismul, nihilismul, tare mă provoacă

2011-06-23T16:43:00.003+03:00

Via Madelin, via Zaza, via Scolasticul, deci nu se poate aşa ceva... Deci mă tăvălesc în chinuri de rîs, deci înţeleg plăcerile durerii... Enjoy, da' mereti si pe iutiube si ascultati si restul...

Şomerul timpului liber

2011-06-20T17:25:00.008+03:00

M-au turbat ăştia de la şomaj şi mai multe nu. Ba că nu ştiu ce adeverinţă nu e completată suficient, mă duc, o schimb, mi se spune că de ce e completată aşa de mult - în gândul meu, "lovi-te-ar jigodia, potaia dracului", e din "Bubico", iar Caragiale, mon amour -, ba că "vai, data trecută cînd aţi fost nu v-am dat formularul ăsta, care trebuie şi el completat?", "Nu", zic eu cu dinţii încleştaţi şi ferindu-mă să o privesc, de teamă că o transform în scrum, iar funcţionara mă priveşte suspicios, adică mint eu şi ea mi-a dat hîrtia, sunt o netrebnică fiindcă încerc să o scot pe ea vinovată, deci mă enervez de o lună încoace, circa cu aproximaţie de cinci ori pe minut. M-am certat cu fosta şefă de mi-au mers fulgii că nu-mi eliberează adeverinţa, ca să stau acum o veşnicie după funcţionărimea de la şomaj. Că "De ce scrie pe adeverinţa de la medic că am HTA sub tratament şi sunt aptă de muncă? A, nu se poate aşa, trebuie să mergeţi la medicina muncii şi să îmi aduceţi de acolo că sunteţi aptă de muncă, că de fapt aveţi o boală". "Cucoană! Deci să nu mă scoţi din minţi că mintenaş te bag în pizda mă-tii! Scrie acolo că sunt aptă de muncă, ce căcat mai vrei????" Deci, aşa ceva... De unde mă bucurasem că am dosarul completat, sula şi căciula, o frec de o lună cu hîrtiile. Între timp, după ce muncesc de-mi sare pulsul la 150 pe secundă la şomaj, mă mai cert şi cu cei cu care lucrez la album, că au pus texte de-ale mele în expoziţie, sub formă de mici comentarii, iar pe mine nici măcar nu m-au invitat la expoziţie, necum să mă întrebe cineva dacă sunt de acord. Dacă-i pe măgării nu mai vreau nici un album, scoteţi-mă de pe peste tot şi mereţi voi cu ceata voastră şi faceţi ce aveţi de făcut, fără mine. Mă cert cu toată lumea, doar-doar rup toate punţile şi nu mai stau cu cracii pe pereţi, ci mi-i iau la spinare. Să înnebuneşti de tot, nu altceva.
Torrentez în draci "Harry Potter" şi toate desenele animate din Univers, plus "Quake", poate aşa mă mai înseninez şi nu-mi pierd complet uzul raţiunii.

Cînd mă învîrteam prin tîrg, să-mi rup piciorul şi gata. M-au înşurubat greşit, am gleznele prea subţiri şi le-au înfiletat la laba greşită. Mă vezi că merg lîngă tine şi odată mă nărui ca un mal din picioare, fără nici cel mai mic motiv aparent. Exul rîdea cu lacrimi cînd o luam paralel cu drumul. Astăzi, la fel, am căzut ca un megabolovan şi mi-am zdrelit ambii genunchi şi ambele glezne. Ia să mă vezi ce bine-mi şade umblînd prin tîrg după şomaj cu ambii genunchi zdreliţi, de parcă am opt ani. Cuconetul autohton mă asasinează că mă mărit. Poate cu pisica de la etajul unu, care a fătat astă-noapte cinci pisicuţi şi a lăsat-o porcul ăla să-i crească singură.

Mămicisme

2011-06-11T10:54:00.002+03:00

Eu: (pe cale să fac o criză de nervi) - De ce îi zici, măi, să vină, cînd tu pleci de-acasă???
Ea: (calmă) - Păi, nu vine, da' zic şi eu...

Roman de şomer

2011-06-09T01:13:00.002+03:00

Mi s-a futut monitorul ancestral. Şi, cum oricum mergea la pedală scula tehnologiei recente, am împrumutat un laptop, care ar trebui să-mi fie dat moca, că-s fată deşteaptă şi sălbatică. N-ai să vezi. Între timp, laptopul mi-a rupt spatele, însă scriu un roman numai de dragul de a trebălui la el şi de a auzi pocnetul tastaturii şi de a manevra cu delicateţe screen-touch-ul. Aşa îl cheamă, sau am inventat?
În orice caz, azi, de la atîta şomaj, am scris primele cinci pagini ale unui roman care se numeşte "Tu-ţi dumnezeii mă-tii, madam Vrabie!" Am mai scris un roman, fix la treişpe ani, că îmi plăcea Laurenţiu Fulga. Mă gîndesc să scriu un soi de ceva minor, ca un antonim la "Darul lui Humboldt", pe care îl recitesc ca o dementă de cîteva săptămîni încoace. Absolut onest, la scară judeţeană. Hai să trăim, pa.

Desene, desene, sau dulcea pasăre a copilăriei

2011-05-28T15:55:00.003+03:00

Scumpul meu nepoţel a venit astăzi la încruntata lui mătuşă şi, privind-o cu ochişori rotunzi, nespus de rugători, i-a cerut voie să stea un picuţ la calculator. După ce mi-a bulit vreo trei mouse-uri, mi-a blocat calculatorul de cîteva ori, mi-a vărsat Kubick pe tastatură, înclin să nu fiu de acord, însă de data asta mi-a spus că vrea să se uite la desene. Bine, atunci... Ia ascultaţi şi voi desenele astea... Edi are 10 ani, e în clasa a III-a şi cică se uită cu toţii la ele, au un succes nebun... Într-un episod e pomenit şi un dildo. Duamne, măiculiţicuţica me, îndrăznesc să sper că nu ştie ce-i ăla un dildo...

P.S. După toate aparenţele, mi-s old news, as usual. Băieţii şi fata asta fac furori de vreo cîteva luni. Io, ca o împătimită ce sunt după South Park, nu pot decît să constat că Guliţel nu sare departe de trunchi...

Iaca, scriu

2011-05-20T22:41:00.003+03:00

Trecînd peste urmele acelea de toamnă, ale unui copil bolnav şi nebun, nu priveam în urmă cu spaimă, priveam un călcîi, o pasăre, o toană, visul dement de căpcăun, priveam o abia strecurată privire peste umărul stîng, o moarte fugară, abia respirînd, era, de bună seamă ceva mai înalt şi mai apt, însă eu nu ştiu cum, o candoare pe cărţi, pe fum şi pe unghii, un fel de a pleca încontinuu care, desigur, explodează oricînd.
Mă gîndeam să scriem împreună o carte – ca să exorcizăm anumite păcate, un volum bun şi brun, care să se numească „Apartamentul din fum” sau „Paradisul din scrum”, pentru că noi stăteam şi fumam nenumărate ţigări, beam nenumărate sticle de bere şi vin şi ţineam deschis aparatul de aer condiţionat, care ne răcea pleoapele şi nasul şi strănutam absurd, în mijlocul unor declaraţii nemaipomenit de adevărate, ce zici, scriem o ceva, o vorbă bună, una rea, ce zici, ce zici, stăm pe cîte-un cuvânt, cum ar fi „excalibur”, sau pe cîte-un fotoliu, tu arunci cu dopuri de la sticla de vin, eu răcnesc sălbatic să se facă tăcere şi te sperii de moarte în noapte cu oale de lut, ce zici, haide, spune, scriem o carte care să-şi dea singură numele, o carte cu picioare şi coate? Dar spune odată, n-o mai lungi!
Sigur că mă speriam de ziua înaltă, mie-mi plac clipele mici, ca nişte mustăţi de şoarece lipăind printr-un pipi uscat, mie-mi plac ordinea şi disciplina, viaţa cu sfârşit şi început, caietele scrise cursiv, cărţile cu naraţiune şi un epic neepopeic, mie-mi plac ştampilele şi timbrele şi madam Margit, care-mi fute neepopeea comentînd, la nesfîrşit comentînd, cu înd de la futînd, mie îmi place Balthazar Bastian Bux, cel mai nefericit nume ever scris vreodată-ntr-o carte, putem să scriem aşa, decii are şi altă datorie stihul: cuvintele, cele de la sfîrşitul stihului, a doao stihuri să să tocmască într-un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: aţa-viaţa, frunte-munte, lume-spume, i proci, aferim.
Madam Margit este o babă hipertensivă şi teroristă, pune bombe la stat şi are o căţeluşă nebună la cap, care schelălăie cînd o mîngîi şi mă linge slugarnic, de parcă aş fi gata s-o bat, nu, nu mai poţi avea încredere nici în instinctul cîinesc, totul se bulibăşeşte, mai bine plesnesc.
Irina rîde în toate nopţile mele mai de pe urmă. Sigur că nu m-a păcălit niciodată cu nemaipomenitul ei Borges – „Cum?”, mă-ntreba, surprinsă şi cu teamă „Borges n-ai citit? Vocile nopţii, nimic? Dar ce cărţi ţii tu lîngă tine cînd dormi, să nu-ţi fie frică?” „Eu nu ţin cărţi lîngă mine cînd dorm, ţin monştrii aproape, să-i descînt să-i fac om şi mi-e frică continuu, dar asta e, mai beau o palincă”, ziceam eu, iubită foarte de cei doujdeani ai mei absolut neînduplecaţi -, însă mi-e tare dor de rîsul ei gîlgîit, de coada ei lungă şi neagră, de inelele de turcoaz alungate pe degetul ei gras de macedoneană, de firescul ei de om total nealterat, ultima dată era tunsă şi albă şi frumoasă ca un om eviscerat şi n-o să-mi iert niciodată mutra pe care am făcut-o, o proastă egoistă şi înspăimîntată, aşa am driblat.

Ce noapte şi zi încontinuu! Doar sper să nu mă retrag again în indiferenţa mea suverană, gen, mai mereţi în pulă cu voi cu tot, cătotalţii-sdevină.

Cred că trebuie să scriu ceva

2011-05-11T21:33:00.000+03:00

ăăăă, da? Ce? Că murit Bin-Harud al Rashim al Osama al Bin-Laden, bla, bla, bla. Mi se rupe pula. Nu-i cazul să-mi asum lăcomia sau setea de putere a unora sau altora. Pentru mine, eu, mie, există un singur război: dialogul. Oricum, orice ar face oricine, oamenii - plaga supremă a vieţii, iar eu fac parte din această plagă - se înmulţesc prea mult, prea repede şi prea inutil. Totuşi, recunosc, e un plan bun să ne sufocăm şi să ne ucidem între noi. În sfârşit, omenirea revine la instinct, la mănîncă sau vei fi mîncat.
Mă supără - pe bune - nu diletantismul, nu opinia greşită înflăcărată, nu prostia care geme din adeneul majorităţii, care aruncă anatema pe alţii, fără să vadă o secundă că noi toţi suntem vinovaţi, nu, mă supără un soi de orgoliu care este musai, necesarmente calea cea bună. Faptul că omul - acela, omul, ştim noi - nu se mai priveşte cu vinovăţie şi spaimă că şi-a bătut joc grosolan de seamănul lui, care are acelaşi suflet, că s-a căcat în gura mare pe compasiune şi dreptate, dar chiar se consideră îndreptăţit, şi mai e şi filozof, recte Nietzche, omul acela care nu mai are răbdare să asculte, nici să se privească aşa cum este, omul acela care se situează în propriul buric, omul acela a devenit lumea oamenilor. Mie asta mi se pare o mîrşăvie. Ba sunt oameni demni şi frumoşi pentru care merită să îţi pui la bătaie frumuseţea şi demnitatea. Nu-s mulţi. Dar sunt.
Pentru mine legile lumii sunt inutile, că io-s oricum o creatură singură şi iubesc chestia asta de nu mai pot. Asta e. Însă, atît cît sunt pe lumea asta, am curajul de a spune că am greşit, ceea ce, se pare, e un talent din ce în ce mai abscons.

Iar regalitatea constituţională, pentru o naţie care zice că e 85% de partea instituţiei bisericeşti - oooo, la fel de scîrboasă, total, în opinia mea - este singura formă de guvernare pentru o Românie absolut deşucheată şi care se identifică cu o ţigănime grosolană, complet. Asta e, băi, Romînie, eşti un ţigan!

Baasz, sau despre cum îţi răscumperi datoriile şi mîniile

2011-04-26T16:43:00.005+03:00

"Altarul fricii

În acest an 1983, plin de încercări și lipsuri, de zbateri dureroase, se naște una din cele mai semnificative serii de lucrări, „Rănile pământului", în care acul de siguranţă va deveni protagonistul principal. „Rănile pământului” par a fi urmarea firească a „Dosarului”, imediat după terminarea facultăţii. Baász a gândit îndelung modalităţile prin care obiectul, decontextualizat şi, implicit, reinvestit cu un sens nou, poate crea răsturnări spectaculoase de paradigmă. Ceea ce e făcut să lege, este legat, ceea ce e făcut să adune, răneşte şi îndepărtează, ceea ce este inofensiv devine ameninţător. „Rănile pământului” sunt ceea ce ameninţă însăşi baza fiinţei, raţiunea ei profundă de a exista. Discursul plastic al lui Baász în aceste lucrări pare să denunţe o triplă ghetoizare: a evreului, a maghiarului, în definitiv, a fiinţei umane. Nu este explicit o critică a sistemului, ci una implicită, profundă care ţine de alienarea fiinţei, rănită în datele ei originare. Fetiţa întoarsă cu spatele, sârma ghimpată, axul cardanic, imaginile tăiate cu un X, şurubul din lemn, sfoara întinsă toate aceste "icons" (unele de origine populară) definesc un univers care funcţionează numai în termeni de interdicţie şi constrângere. (...)
„Obiect votiv sau altarul fricii”, este un triptic format din două lucrări grafice şi un obiect, celebrul ac de siguranţă din „Rănile pământului”. De ce votiv? Cui îi era închinat acul de siguranţă, mărit ameninţător şi legat, o imagine care nu trimitea câtuşi de puţin la ideea de „siguranţă”, ci la o violentă constrângere, la completa răsturnare de valori? În faţa lucrării sunt aprinse lumânări care împrăştie o lumină misterioasă asupra obiectului devenit mai degrabă o reflecţie a răului profund, visceral, a unui rău care, iată, ajunge să fie idolatrizat.
Acțiunea de pe Poiana Primăresei consta în construirea unui instalaţia realizată din conuri mici care se grupează în jurul unui con uriaş, realizat din prăjini de lemn şi acoperit cu fâşii de pânză. Este explicită aici ideea de nomadism, de perisabilitate, de neputinţa de a construi în mod durabil, de existenţă precară şi nesigură. Mai cu seamă că, în final, prin nişte dispozitive ingenios plasate, toată construcţia este incendiată şi este fotografiat modul în care aceasta arde şi dispare.
Aceste lucrări au fost expuse la Brașov în redacția ziarilui Brassoi Lapok, la Odorheiu Secuiesc, la Cristuru Secuiesc și apoi la Târgu Mureș în redacția revistei Új Élet în cursul anilor 1983-1984.

În 1984 execută încă două lucrări importante de serigrafie cu teme care vor fi dezvoltate pe parcursul anilor: lucrarea „Situaţie de forţă majoră (Mitologia)” şi ciclul „Păsărilor”. „Situaţie de forţă majoră” trimite la aceeaşi tramă a constrângerii, a neputinţei: fetiţa legată, coliviile care o înconjoară, intervenţia în tuş care trimite la un subtext al mesajului.
La nivel general, direcţia în arta românească a acestei perioade este surprinsă foarte bine de Magda Cârneci, perioadă pe care criticul de artă o defineşte ca fiind „intermedială” şi care începe odată cu expoziţia „Medium” de la Sfântu Gheorghe, organizată de Baász (...)

În această perioadă Baasz începe să execute lucrări de mail-art dintre care multe vor însoți fiecare din expozițiile sale. În luna august 1984 la invitația lui Vásárhelyi Antal expune la Clubul Tinerilor Artiști (Fiatal Művészek Klubja) din Budapesta lucrarea sa de mail-art „Pe picior de libertate” sau „Step by step” reprezentînd două picioare legate cu o frânghie. Lucrarea are un puternic ecou ăn rândul publicului, iar la căteva zile revista maghiară Élet és Irodalom, una din cele mai citite publicații culturale reproduce lucrarea. Un reprezentant al Ambasadei Române din Budapesta, care a vizionat expoziția și a citit acest număr al revistei, își exprimă protestul față de expunerea lucrării și publicarea reproducerii acesteia în revista amintită, considerând că toate acestea pun într-o lumină defavorabilă imaginea României.
Se pare că acesta este momentul în care s-a considerat de către cei care în mod sistematic urmăreau viața și activitatea artistului că paharul s-a umplut. La 1 octombrie 1984 are loc o percheziție la atelierul și în locuința lui Baasz iar în următoarele zie (3,4,5 ocombrie) este supus unor interogatorii de mai multe ore zilnic la sediul Securității din Sfântu Gheorghe. (...)

8. (Mesajul indescifrabil)

Înanii 1984-1985 artistul concepe un ciclu de lucrări rămas singular în peisajul graficii lui a cărei constantă a fost şi reluarea temelor şi motivelor pe parcursul anilor. Seria „Mesajelor indescifrabile” trimite la o zonă cu totul specială în iconografia graficianului. Este vorba de o relaţie cu totul personală cu divinitatea, cu misterul, împins către o zonă clar veterotestamen-tară, ocultată. Este singurul ciclu de lucrări în care ascendenţa iudaică a lui Baász îşi face simţită prezenţa în mod vizibil. Trama compoziţională a sulurilor legate, aşezate în piramidă este păstrată de-a lungul celor trei lucrări – o fotografie şi două serigrafii – însă a doua, realizată în 1985 este cea mai complexă şi mai misterioasă. În partea din stânga sus a lucrării sulurile sunt dispuse paralel, ca nişte jaloane, pentru a se reflecta piramidal în partea din dreapta jos a lucrării. Între ele, o intervenţie în tuş, ca o scară. Să fie vorba de ilustrarea unui principiu drag alchimiştilor, al doilea din „Tabula Smaragdina”: „2. Ceea ce este jos este aidoma cu ceea ce este sus, iar ceea ce este sus este aidoma cu ceea ce este jos, spre a împlini miracolele unui singur lucru”.? De teoria numelor ascunse ale lui Dumnezeu din Kabbalah, pe care numai limba originară a lui Adam, limba ebraică, putea îndrăzni să încerce să îl cunoască? Sau, mai simplu şi mai plauzibil de a doua încredinţare a poruncilor Vechiului Testament lui Moise? Greu de apreciat, mai cu seamă că, aşa cum spuneam, acest ciclu de lucrări este cu totul singular în grafica lui Baász.
.....................................................

Un fragmenţeeeelllll, miiic, miiic, la ce lucrez acum - mă rog, am lucrat, dar acum am reluat toată treaba împreună cu Kopacz Attila şi Mircea Deak. Am pus mai sus cîteva din elucubraţiile mele de istoric şi critic de artă - de altfel, cît se poate de oneste, nu se poate spune că l-am suprainterpretat -, iar băieţii lucrează la partea de Securitate, care e o adevărată poveste. Va fi un album pe mai multe paliere, biografic, documentare, interpretare, fotografie personală, reproduceri, dosarul de la Securitate. Ce mă gîdilă la modul cel mai plăcut este intervenţia lui Attila, care i-a fost discipol lui Baasz, şi care nu vrea în ruptul capului să mă lase pe mine să idealizeaz ceva.
El: Da, dom'le a participat la Cîntarea României!
Eu: Foarte bine, dă-l în pizda mă-sii şi fă-l trubadurul lu' comunismu'!
El: Ba nu! Că n-a fost!
Eu: Atunci a fost anticomunismu' şi e ca mine!
El: Nu e ca tine! Da' adevăru' trebuie să fie spus!
Eu: Adevărul e că nici nu a fost vreun dizident, dar nici vreunul care să stea să facă ce zice congresul al IX-lea!

Şi tot aşa, însă, pînă la urmă, cartea iese... minunată! Ce mă gîdilă într-un mod şi mai plăcut este că şi Ara lucrează la notiţele lui Cristi Popescu. Da, ACELA. Mă rog, nu-s vreo fană Cristi Popescu, dar, no. Lucrăm fără nici o constrîngere pentru oameni pe care îi admirăm, care ne spun ceva.
Pînă la urmă şi la urmă poate că facem ceva bun.

Sunt pline de greşeli, evident, e varianta row, pentru că nu e manuscrisul meu original. Dar e mai frumos plin de greşeli...

Lumina, aşa cum o vede un om

2011-04-22T20:32:00.003+03:00

Să găsiţi lumina în ceea ce sunteţi.
Să fiţi blînzi, însă neiertători, pentru că nu stă în puterea noastră să iertăm, ci doar să pipăim căile dreptăţii.
Să vă iubiţi păianjenii.
Să vă iubiţi ciorapul rupt şi cizma care ia apă.
Să vă fie dulapul un soi de cale.
Să vă iubiţi părinţii cu totul, fără margini, pentru că veţi înţelege, asemeni mie, care i-am renegat total, că e singura iubire necondiţionată. Asemenea iubirii lor şi a cîinilor.
Să vă iubiţi telefonul mobil şi pe acela fix. Aşa am aflat eu că a murit tata.
Să vă gîndiţi la faptul că un om nevinovat a fost omorît şi i s-au bătut cuie în mîini şi în picioare. A murit de tetanos doar pentru că predica iubirea. Nu vă gîndiţi că a fost fiul lui dumnezeu sau că ne-a răscumpărat păcatele. Doar atît: a murit un om fără nici o vină.
Încercaţi să creşteţi, nu să vă micşoraţi.
Iubiţi pînă şi mucii şi scursorile şi duhoarea celor care v-au nedreptăţit. Pînă la urmă, în clipa morţii noastre, măsura iubirii va fi ultima măsură.
Dreptatea nu are voie să existe fără iubire şi compasiune. Eu mă fac vinovată.
Iubiţi fiecare clipire a ochilor voştri, fiecare hîrtiuţă, fiecare zîmbet, fiecare urmă de umanitate.
Eu sunt aproape de Dumnezeu, şi ca mine sunt mulţi. O conştiinţă atît de vie a luminii e dată tuturor, fără nici o pată. Eu, doar, am umilit-o, din orgoliu. Şi nu renunţ, continuu să fac din orgoliu un fel de a fi. NU faceţi ca mine.
Iubiţi ochii pe care vi-i deschideţi noaptea, în catifeaua frumoasă a somnului celor pe care îi iubiţi, chiar dacă nu e nimeni lîngă voi.
Iubiţi-vă, pur şi simplu pentru că sunteţi iubiţi şi frumoşi şi drepţi.
Iubiţi-vă pentru că sunteţi irepetabili, nimeni nu vă va înlocui.
Iubiţi-vă pe voi înşivă ca şi cum aţi fi singuri în spaţiul cosmic, în marea tăcere totală şi în marele gol.
Iubiţi Calea, Adevărul şi Viaţa pentru că e iubire, aşa cum iubirea e ceea ce avem.

Nu mă supăraţi aşa de tare, că văd că e lumină încontinuu şi vă întoarceţi capul. Îi puteţi spune oricum, dar oricum. Totuşi, iubiţi ceea ce, parcă, sunteţi voi înşivă.

Să ne canonim şi noi o idee

2011-04-22T17:33:00.004+03:00

În primul rînd că mi-am dat demisia, conform articolului 79, alineatul 8 din Codul Muncii, demisie aprobată şi semnată. Sigur, lichidarea trebuia să se facă pe loc, potrivit aceleiaşi legi. Ei, nu s-a făcut, că aşa-s eu, fată bună pînă la capăt. N-are madam Maria Graur bani, o lăsăm, să răsufle, cu promisiunea fermă că mi-i dă înainte de Paşte, cel tîrziu astăzi. Şi uite-aşa am rămas fără nici un leu în buzunar de Sărbători, fără să pot contribui şi eu cu ceva la pensia maică-mii, din care cu onor trăiesc, de cînd cucoana Graur a decis că poate şi trebuie plătit orice, mai puţin angajaţii, care îi fac ziarul. Moise, respectele mele. Adînci.
Madam Graur, în nesimţirea-i, nu numai că lasă oamenii care muncesc fără bani, nici măcar nu catadicseşte să răspundă la telefon. Îndeobşte, aşa face, îl pune pe silence şi se piteşte, ca şi cum nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Angajatorul zilelor noastre care, însă, are nişte pretenţii, ceva incredibil, dar n-a citit 20 de cărţi în viaţa ei, însă ea se impune, discută cu mărimi, e patroană şi vine să-mi spună mie cum să scriu, sau că ce mare brînză am scris, că am copiat ce am înregistrat pe reportofon. Mai rar atîta ticăloşie, însă nu pot spune că mă miră din cale-afară.
Cucoană Graur, de Vinerea Mare, îţi doresc să-ţi dea Dumnezeu fix pe măsura ta. Da' fix. Pe tine să cadă lacrimile şi plînsetele maică-mii şi toată mizeria pe care am înghiţit-o lucrînd cu un asemenea specimen. Că am înţeles, - de iertat, se vede treaba că nu sunt chiar aşa de măreaţă - cum spune la Carte, de şaptezeci de ori cîte şapte şi tot te-ai căcat în capul meu. No, apăi, aşe. Şi scoate-mi numele din rubrica redacţională! Am terminat-o cu afacerea ta infectă, nu te mai folosi de numele meu, că te-ai folosit destul!
Şi încă o chestie, madam, te anunţ că am primit multe felicitări că am avut nerv să rup pisica. Mi-a luat mult, pentru că am sperat că te vei prinde. Eh, cine strică? Eu stric. Sfat pentru începători: deci dacă vreţi să fiţi plătiţi cu cîte 70 de lei, mai apoi, 50 de lei, mai apoi cîte 100 de lei, mai apoi cu cîte iarăşi 100 de lei, mai apoi cu cîte 150 de lei, pînă ajungeţi să vă luaţi minimul pe economie în tranşe, practic, de cîte 40 de lei, mergeţi şi lucraţi pentru Maria Graur şi "Mesagerul de Covasna". Nici măcar munca sezonieră nu e plătită în halul ăsta mizerabil. Nu mai comentez cum eram plătită şi ţineam prima pagină a ziarului, plus alte ştiri. Eh, cum spuneam, să-i dea Ăl de Sus, eu îmi şterg pînă şi praful de pe tălpi. N-oi fi vreun apostol, dar tot mi-l şterg.
Bon, dă-o-n mă-sa, mă voi ocupa de marţi să-mi recuperez banii.

Astăzi, Vinerea Mare, post negru, spălat covoare, frecat covoare, şters praful de pe calculator, de pe picioarele mesei mele din lemn de cireş şi de pe masa de cireş, şters fire şi fire şi multe fire şi praf, şi şters geamuri şi spălat şi... Cărţile nu le-am scos că îmi şi ridicam statuie aici, în faţa blocului. Am muncit cinci ore neîntrerupt şi încă am mai fost şi la piaţă, că mi-a dat mama bani de bere şi de ţigări şi de alune, şi de pui şi de ce mai vroiam eu, nicidecum că aş fi fost plătită pe februarie şi martie şi aprilie, cît ar fi trebuit să fie lichidarea. Nu, deci mama din pensia ei de 645 de lei a scos bani şi mi-a plătit ţigările şi berea şi o umbrelă. Că plouă şi mi se stricase umbrela, dar n-aveam bani de umbrelă. Aşa am ajuns, de fapt, aşa am ajuns de vreo opt luni. Şi mi-a mai cumpărat vopsea de păr, sunt roşie în cap ca un tricou şi lac de unghii şi cremă de pantofi şi o mie de lucruri mici pentru care sunt făcute mamele.
Şi mă gîndesc, de Sărbătorile ACESTEA că de-abia au înflorit copacii pentru că a tras azi noapte o ploiţă şi eu am savurat-o, trezită de răpăiala catifelată, şi am fumat şi am adormit şi m-am trezit şi am citit oleacă de Biblie şi am muncit oleacă şi am visaaaaaatttt, spaţii deschise, pe care desenam cu funinginea unor focuri mai dionisiace şi mai vindicative un pic de copii, un pic de mîini, un pic de trenuri. Şi îmi vine să şterg tot ce am scris înainte, din nou, că răutatea mea e aşa de intens subiectivă şi aşa de intensă îndeobşte, că n-are cum să dureze. Da' nu şterg!

P.S. A venit, pînă la urmă, bărbat'su, cu 150 de lei, cică sunt din banii lui. Am crezut că-i şi rup în două în faţa lui, dacă nu m-aş fi gîndit la maică-mea.

P.S. 2 Toată familia ei a votat cu Băsescu, aşa cum a spus-o de mai multe ori. Nu spun că ar avea vreo legătură însă, dacă e să-şi asume ce a votat, să-şi asume pînă la capăt, să fie ea omul care munceşte pînă îl ia moartea, nu să bage şi pe alţii în borşul ei, recte mama, care nu are chiar nici o vină să mă ţină pe mine la 40 de ani. Votează cu Băsescu şi vrea sacrificii stahanoviste!

Muzici

2011-04-14T13:38:00.002+03:00

Chirculescu, vaiiiii, mai puţin momentele Kodak, care pe mine, na, mă oripilează. Nu mai poate omul să tragă un pîrţ de atîta înălţătoare fotografie. În rest, însă... Îmi aduc aminte că am ascultat după Revoluţiunea noastră povestea Chirculescului şi a Teleenciclopediei şi am fost musai răpită întru extaz. Că io-s sensibilă.

http://www.youtube.com/watch?v=WhVO_SR4bOM&feature=player_embedded

Scenariu pentru un film despre cautarea unui scenariu

2011-04-13T16:25:00.004+03:00

Ia uite ce am găsit eu căutînd pe Liternet cîte ceva de citit. Deci băiatul/fata asta geme de atîta incomensurabilă şi insurmontabilă prostie, încît îţi devine instantaneu simpatic. Deci angajatorul nostru - nu ştiu de ce cred cu tărie că e un tipuleţ, care nu a ieşit încă din dulap - mă rog, nu şi-a făcut comming-out-ul, da?-are poveşti de 5-10 pagini şi vrea un colaborator care să le "dezvolte". Bre, colaboratorul ăla care scrie 80-100 de pagini ar putea avea propriile lui poveşti, pe, da, ai ghicit 80-100 de pagini. Angajatorul nostru nu plăteşte un chior pentru colaborare, dar vrea ca colaboratorul - neapărat bărbat! - să nu lucreze nicăieri, că, pula mea, trebuie să fie la dispoziţia tipuleţului. Asta cu "sa aprecieze filmele "americane", in general, sa dispretuiasca filmele "frantuzesti", in special", m-a omorît di tătului tăt, deci nu credeam că se poate rîde în pusee dătătoare de fiori lugubri, gen acu', acu' chiar plesnesc de rîs.
Tovărăşelul nostru mai e dătător şi de fiori melancolici în această noroasă zi de aprilie, întrucît mă loveşte de nişte limite cît se poate de reale în ceea ce priveşte propria mea imaginaţie. Lăsăm la o parte faptul că sunt fată - ah, tată! - însă ştiu, cu certitudine, că nu voi fi niciodată în stare să scriu ceva atît de savuros, cu un asemenea umor involuntar, încît sfînta invidie, pe care o credeam pe veci străină, mă loveşte în sex, plex şi complex. Mă chiar gîndesc să scriu un scenariu de film, plecînd de la un asemenea abracadabrant anunţ, însă renunţ: o fată, cu job, căreia îi plac filmele franţuzeşti, ba şi alea ruseşti...

"Caut colaborator pentru a dezvolta impreuna scenarii cinematografice.

Am cateva povesti pe care le-am scris pe 5-10 pagini si as vrea sa le dezvolt pe 80-100 pagini.

Colaborarea este voluntara dar exista perspectiva unui castig financiar in cazul finantarii proiectului.

EL ar trebui sa aiba cateva calitati:

- sa fie barbat
- sa fie pasionat de film
- poate fi scriitor, scenarist, student la litere sau doar o persoana cu talent la scris
- sa fie inspirat, creativ, original, perfectionist, critic, motivat, serios...
- sa aiba imaginatie vizuala, sa povesteasca in imagini, in detalii...
- sa admire filmele complexe, profunde, memorabile, universale...
- sa dispretuiasca filmele minimaliste, simpliste, banale...
- sa aprecieze filmele "americane", in general, sa dispretuiasca filmele "frantuzesti", in special
- sa adore filmele memorabile ca "The Godfather", "Once upon a time in America"
- sa admire filmele speciale ca "Forrest Gump", "21 grams",
- sa aprecieze filmele sensibile, umane, ca "Crash", "The End of the Affair"
- sa aprecieze filmele cu povesti originale, inovatoare, ca "Matrix", "Inception"

- ar fi de preferat sa nu fie angajat cu program de 8 ore, pentru a fi disponibil si pentru a fi eficient

Daca esti interesat de colaborare si indeplinesti conditiile de mai sus ma poti contacta la"

P.S. M-am răzgîndit, psihologia mea nu face doi bani. E fată, numai o EA, putea să scrie EL. Vai, măi, tu, fată.... Oricum tre să comming out, măi, fată, măi

E rău

2011-04-09T19:53:00.002+03:00

Am căutat toată ziua ceva potrivit. Şi m-am întors tot la puţinătatea mea, care iubeşte şi gata.

Toată ziua a bătut un vînt smulgător de păr şi de acoperişuri. E ALŞ care pleacă, suntem noi, idioţii, care rămânem.

Îngrozitor

2011-04-09T13:11:00.002+03:00

A murit Alex. Leo Şerban.
Dumnezeu să-l odihnească.

Metafizică

2011-03-26T18:52:00.005+02:00

După cum spuneam, toamna şi primăvara dă duhul feminist în mine - ăla real, în care femeile au sarcini net şi tranşant diferite de ale bărbaţilor, feminism a la Victoria Zidaru - şi mă apuc de croşetat. De astă dată m-am apucat de croşetat cu aţă de cusut. Deci nu vă puteţi imagina cam cît de migălos este şi cam cum îţi fute vederea chestia asta. Şi umerii. O săptămînă de zile am fost convinsă că sunt în pragul atacului de cord, aşa îmi amorţise mîna stîngă. Ei bine, nu, era de la poziţie. Şi am făcut nişte chestii pentru care mi s-a spus de către preşedinta clubului "Mîini dibace", "tot respectul pentru răbdare". Şi azi am mai trîntit un cerculeţ, grăsun, şi alb cu albastru şi splendid. Şi mă năpustesc la maică-mea:
- Uite, uite ce minunăţie fac cu mîinile astea două!
- Foarte frumos. Dar de ce e aşa unduios?
- E unduios pentru că am înmulţit eu prea mult, îmi place să înmulţesc!
- Păi, mai scade, mamă, mai scade!

De unde se vede că less is more. Vai, vai, vai...

P.S. Şi evident că am citit o tonă de Balzac şi de Bulgakov şi de Jack London. Am fost la bal, la teatru, la shopping. Şi de Dodds. Nu ştiu de ce, nu am nici un fel de apetenţă să scriu despre. Am primit, în schimb, gravuri despre cei patru cai ai Apocalipsei, nespus de frumoase. Mai trebuie şi să se tacă îndelung, ndeah?

Hai, măi, dă-o-n!

2011-03-22T22:13:00.002+02:00

Deci eu nu ştiu dacă să-mi rîd toate vieţile anterioare sau să-mi smulg părul din cap. Deci România va participa la războiul din Libia cu O fregată.
Domnu' Băsescu, zău, mai am şi eu nişte cunoştinţe care au bărci cu pînze. Sau nişte pescari din deltă, din ăia de dau la rîme, la rame, pardon,fără să le zvîcnească un muşchi, poate vă întindem o fregată de ajutor. Sau, şi mai bine, plecăm înot, în puii mei, ce să ne mai milogim la pescari. Cînd ajungem în Libia îi luăm pe ăia la păruială, sau îi gîdilăm la tălpi pînă mor.
Incredibili, absolut incredibili suntem! Minunat.

Revin cu o nouă abordare a postului anterior

2011-03-21T20:16:00.003+02:00

ailaltă era muuult prea personală, mă mai apucă, uneori, uit că e Internet şi că mă citeşte, de pildă, prefectu'!

De ce îmi detest patria:

1. Nu m-am pupat, de mititică tare, cu familia mea. Stăteam uite-aşa, nepupată, în sînul celulei de bază a societăţii. Pur şi simplu eram altfel, iar în România scumpă şi dragă, un copil altfel, e bătut, înjurat şi ameninţat. Des şi cu talent nativ. Nu cred că a fost "soarta" mea, cred că multor copii li se întîmplă astfel de atrocităţi în România. Şi mai multora azi, decît pe vremea mea şi cînd spun mulţi mă gîndesc la vreo trei sferturi dintre copii şi nu, nu cred că exagerez.
2. Nu-i înţeleg incultura, lăcomia, agresivitatea. Nu, nu mi se pare un semn de vitalitate. Mi se pare o scîrboşenie.
3. În proporţie de 90% îi detest bărbaţii, mereu teleghidaţi de pulă şi de regula: "La femeie trebuie să încerci". Nu, neadhertalianule nevertebrat, lobotomizat, bălos şi plin de păr la cur, nu trebuie să încerci. Încearcă, în schimb, să te speli. Eventual şi pe dinţi. Paranteză: Cînd lucram la "Cotidianul" aveam un coleg absolut teribil, realmente îi săreau gîndacii de pe el, a ţîşnit brusc în mijlocul unei şedinţe de redacţie, de ne-a sărit inima din noi, să omoare un gîndac scurs din blugii-i. L-am sfătuit să se spele, iar tipul a mărturisit a doua zi că s-a băgat în cadă cu blugii pe el şi i-a frecat cu cărămida. Ulterior, a cunoscut pe una pe internet şi şi-a tras-o nevastă să-l spele, nesimţitu'.
4. Am sperat, de cînd mă ştiu, că voi întîlni alţii asemeni mie, oleacă spiritualizaţi, oleacă buni şi drepţi ori nativ, ori că s-au mai cultivat pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Am întîlnit vreo trei, patru bărbaţi şi vreo zece femei, dispersaţi, rareori şezînd în agora noastră de vorbe cu sens. Extrem de rar. Citiţi pe Dilema veche ultimul articol al Pleşului, cu scrisoarea Irinei. De ea şi de rîsul ei incredibil vorbesc când zic de agora cu sens. Draga mea.
5. Îi detest din adeneu României suficienţa şi evoluţia circulară. Nu, ar trebui să fim spirale, precum galaxiile. Suntem doar gregari şi uităm în fiecare zi că trebuie să învăţăm în fiecare zi. Şi despre noi, şi despre unguri, bulgari, chinezi, libieni, francezi, slovaci, nemţi şi italieni. Şi despre alţii. În fiecare zi. Şi să ne reamintim în fiecare zi.
6. Cultura unei civilizaţii este marca ei identitară. Fără ea, nici istoria nu are nici o putere. Ca să nu mai vorbim de bursă. E o mare ruşine ce se întîmplă în România. Şi e o ruşine netemeinică, nu e o ruşine, deocamdată, definitorie. E un soi de, "păi, e mai uşor să mă rîd, dă-mă-n pula mea". Da, e şi mai uşor şi mai frustrant. De parcă oamenii care s-au născut deştepţi învaţă cu o asiduitate transpirantă să devină proşti. Spor la treabă.
7. Îi detest României bovarismul kharmei hinduse.
8. România e o ţară căreia îi place "credinţa cu folos". Nu, credinţa nu foloseşte nimănui, la nimic. E doar un alt fel de a iubi iubirea şi de a sări, un pic, într-un transcendent mereu intuit. Nu, rugăciunea nu te vindecă de cancer, nu-ţi dă bani, nu-ţi lecuieşte bărbatul de mers la femei, nu scoate diavolul. E doar atît: credinţa ta.
9. România nu e ţara mea, nu a fost şi nu va fi. O să pribegesc, o să mă tot mut, o să tot rod pe dinăuntru colţurile unei lumi în care m-aş abandona, pur şi simplu, existenţei. O detest din toate fibrele, de parcă aş iubi-o.

Desţeleniri

2011-03-13T11:56:00.002+02:00

Sunt teribil de ofticată că nu mai am acces la Lou Reed. Bine, am fost din secunda doi cînd am văzut că mi s-a tăiat accesul, ceea ce mă face să mă întreb cam cît de mult am crezut în partidul-stat al Internetului. Păi, tu mă tentezi cu vieţuirea virtuală universală şi tot tu îmi tai macaroana? Păi, să nu-mi bag eu pula şi să mă duc să trăiesc liniştită în pădure alături de alte mamifere mari? Gata, v-aţi trezit cu drepturile de autor, sinecura de la idioţii care vă mai ascultă? Sigur, sigur, creaţia e particulară, individuală, şi indivizibilă. Artistul trebuie să trăiască şi el din ceva, cum ar fi din investiţii imobiliare.
Nu ştiu, că, deşi se presupune că ar trebui să ştiu, însă nu, dacă îmi plătesc cablul de net, şi curentul, de pildă, îţi revine şi ţie o mică parte, acolo. Ei bine, nu. Trebuie să ai un impresar care se ocupă de drepturile de autor. Sau o societate întreagă.
PĂi, nu o să plătesc nici un leu, dar nici unul ca să ascult o muzică devenită clasică şi, pe alocuri, stupidă. Refuz să fac parte din gaşca plătitorilor, care vor maneliza absolut tot. Ia, hai pa.
De fapt, mereu am fost perfect uluită de mulţimea de pe stadioane la concerte. Îţi iei albumul, asculţi acasă, în singurătate şi linişte. Am fost şi eu, însă am plecat instant. Dacă vreau să mă fut, dau un telefon. Plătit ca serviciile artiştilor.

"Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai"

2011-03-06T16:50:00.002+02:00

Iac-aşa şi eu, ziarizda rebegită de frig, la mitingul oamenilor muncii de jos, la faţa locului de sus, care va să zică. În primul rând că am căscat o gură cât China că au venit sindicaliştii cu patru autocare. Nu mă turba, ma cher, auzi, PATRU! În Sfântu Gheorghe, uni suntem în jur de vreo 60.000 de suflete îngheţate bocnă, şi încă îngheţate în ungureşte! Şi azi a nins drăguţ şi rar, ca într-un vis sindicalist.
Bon, deci mă mir eu aşa, Monique şi-a luat un corn că crăpa de foame, eu aveam chef de mişto-uri şi am zis că îmi arăt şi eu o ţîţă în semn de protest şi Henning, neinspirat, bietul, m-a întrebat cînd mi-o arăt pe-a treia. Ţîţă. Cum eram în formă, i-am zis că pe aia o suge şi am rîs o bucată, pînă să înceapă marşul furnicuţelor. Şi-a pornit coloana, pe un mal în jos, pe un rîu frumos. Deci Primăria a făcut mişto de ei şi le-a schimbat traseul, i-a pus să dovedească un deal şi apoi să se sugrume brusc, ca o viespe decapitată, că trebuia să urce pe nişte scări late cât umerii unui copil de clasa a doua. Nice. Ajung muncitorii miei obidiţi la sediul PD-L, urlă ceva ininteligibil, în cinci minute au tulit-o la UDMR. Eu eram deja roşie-ficat cirotic, cu o tentă spre necroză violet. Frig, în pana mea, m-am căptuşit eu cu slănini la Crăciun, dar pierdeam rezervele rapid şi începeam să am viziuni. Se făcea că muream. Paranteză: deunăzi am avut cel mai inspirat vis lately. Eram o bucată de carne într-o tigaie. Stăteam în uleiul călduţ, la cuptor, şi în jur era o penumbră roşiatică. Era bine şi pace, în afara conştiinţei teribile că voi fi mîncată. Am rezistat cu sentimentele mele de bucată de carne în tigaie, pînă a venit frati.meu, a scos tigaia şi m-a pus la încălzit. Cînd a dat drumul la foc, am leşinat. Aşa. Am închis paranteza.
La UDMR sindicaliştii autocarelor au fost primiţi de senatorul Albert Almos. Sindicaliştii îi cer să iasă, recte UDMR, de la guvernare. La care ăsta dă un răspuns pe care, mark my words, nu-l voi uita în veci. "Rămînem la guvernare ca să salvăm ţara". Hai să-mi bag piciorul drept, încălţat şi înţelept! Ptiu! Şi eu, care credeam că freacă buha prin Senat şi ia fix degeaba o căruţă sindicalistă şi agricultoristă de bani! Băi, ce incredibil de lame şi de idioată sunt. Salvează ţara, băi, frăierimeo sublunară! Ce salvezi tu, mă, Mesia mic şi bărbos şi cu urme di ou pi la mustăţi?
Nu mai vorbim că învăţătonţii naţiei, bravii profesores, au stat şi s-au ascuns pe unde au apucat. Lor le e bine, ei stau în banca lor, au ieşit zece cu tot cu lider la protest. Bun aşa, mai votaţi-l pe Băsescu o tură. Dacă nu mai poate să candideze, nu contează. Faceţi un miting de protest să se prelungească perioada de mandate consecutive. Bine, aici e şi bazin udemerist şi e lamentabil să vezi că oamenii îşi sacrifică demnitatea pentru nimic. Încet, dar foarte sigur, lumea pleacă pentru alţi bani şi altă distracţie. Praful se va alege de secuimea lui peşte prăjit, ca şi de românimea răzeşă, de altfel.
Stau şi mă uit ca năroada pentru ce am ieşit la Rivoluţie, ca Miţa Baston, pentru laşii ăştia apucaţi de streche cînd li se pronunţă un în faţă un cuvînt simplu: demnitate. Faceţi omenirii - aia care mai ştie ce înseamnă cuvîntul ăsta - un bine, şi nu vă mai înmulţiţi.

eh II

2011-02-25T20:45:00.002+02:00

Asta e cu dedicaţie, pentru Libia. Cam cînd vă prindeaţi că sînteţi sclavi? Idioţii dracu', las' că pune ăla gazele pe voi... Că pe noi, geaba. Democraţia e în curtea mea, în rest, e sclavagism. Proşti suntem, Mărio şi Ioane, proşti rău de tot.Eh

eh

2011-02-25T20:16:00.001+02:00

vai, o sa traim etern proaste, nu ca nu am sti, ci doar pentru ca sintem proaste

Păreri

2011-02-25T16:31:00.002+02:00

1. Puterea e ca Viagra, toţi boşorogii- indiferent de vîrstă - pretind că nu folosesc. Totuşi, mîndri de erecţia lor, vor să o bage pe gîtul altora. E nediscriminatorie, lucru de-a dreptul democratic pe lumea asta.
2. Partidele sunt viagra mică. Încă nu ai, dar s-ar putea să ajungi acolo, dacă îţi doreşti Viagra mare. Şi, evident, performezi ceva.
3. Există specimene care preferă fără viagra. Cu atît mai rău pentru ele, mai ales că s-a ieftinit.
4. Cei care performează în afara viagrăi, ori sunt prea tineri, ori prea proşti, ori priapici şi fac reclamă viagrăi, biata de ea.
5. Viagra ignoră erecţia clitorisului, deşi nu-i este indiferentă.
6. Pînă şi Viagra este la feminin.
7. Viagra nu este un organ, nu este o funcţie, nu este o însuşire. E un substantiv propriu.
8. În ciuda opiniei larg răspîndite, viagra a existat dintotdeauna, cu acelaşi rezultat: six feet under, nu contează că ai deasupra o piramidă de doi km.
9. Viagra ne place, e dureroasă, făloasă şi foarte devreme acasă, că trebuie să se masturbeze puţin, pînă la atac de cord.
10. Viagra vine cînd nu te aştepţi: brusc, te trezeşti cu ea în mînă. La scurt timp, pretinzi că a fost acolo dintotdeauna. Păcat.
11. Nouă ne place viagra. Vine din latinescul vigorous.
12. Noi credem în viagra, fie că e PSD, PD-L, sau PLM. O iubim şi basta.

:-))) Că tot detest eu site-urile astea matrimoniale undercover...

2011-02-14T13:47:00.001+02:00

Făisbuc la români

Ion is in a relationship with Mărie.
Mărie is now in a relationship with Ion and other 26 people. (Popa Satului and other 24 people like this)
Mărie is attending the event “Mulsul vacii” (Vaca lui Mărie and Ion like this)
[Mărie is not really attending the event "Mulsul vacii". She is actually attending Vasile in the barn. Ion comes to see Mărie
attending the "Mulsul vacii" event and finds out what is she actually attending]

Ion is now single.
Ion was invited to join group “Beţivanii satului”
Ion and other 20 people are attending the event “Beţie la crâşmă”. (Crâşmarul likes this)
Ion set his status to: “supărat sunt doamne, iarăşi supărat”
Ion is now drunk and pissed on Mărie’s Wall
Mărie finished attending Vasile.
Mărie set her status to: “Foarte obosită. Sper să mă pot trezi mâine să merg la biserică”
Vasile commented to Mărie’s status “Eu nici nu cred că vin. Poate duminica viitoare”
[Sunday]
Babele din sat are attending the event “Slujba de duminică” (Popa satului, Părintele Iosif, Cantoru’ and Clopotaru’ like this)
Beţivii satului missed the event “Slujba de duminică” because of it’s interference with the event “Beţia de duminică” (The Devil 666 Satana likes this)
Popa satului and Popa Porno are now friends (The Devil 666 Satana and Clopotaru’ like this)
[Monday]
Mărie set her status to: “La spovedit…”
Ion commented on Mărie’s status: “Ce-i Mărie, te-o prins rusinea?”
Mărie also commented on her status: “Taci , Ioane că eşti prost”
Popa satului also commented on Mărie’s status:” :) )”
Primarul satului likes this..
Vaca lu’ Mărie set her status to “Muuuuuuuuuu…”
Mărie commented to Vaca lu’ Mărie status: “Ioi ce proastă îs, am uitat să te mulg. După spovedit vin şi la tine. Paşte până atunci”
Vaca lu’ Mărie likes this.
Primarul satului added “şpagă” and “corruption” to his activities (Popa satului likes this)
Şefu de Post set his status to: “La primărie, la o vorbă cu primarul”
Primarul satului is now attending “Puşcăria”.(Bebiţă săpunaru’ and all his friends likes this)”

Nu mi-i bine, însă

2011-02-13T19:36:00.002+02:00

Scriu, cu chiu, cu vai, etern nefericită. Uite, spune şi tu, Tapirule, dacă nu-i, oarecum, frumos. Mie îmi place ce se tot plimbă, naiba ştie:
"Trecînd peste urmele acelea de toamnă, ale unui copil bolnav şi nebun, nu priveam în urmă cu spaimă, priveam un călcîi, o pasăre, o toană, visul dement de căpcăun, priveam o abia strecurată privire peste umărul stîng, o moarte fugară, abia respirînd era, de bună seamă ceva mai înalt şi mai apt, însă eu nu ştiu cum, o candoare pe cărţi, pe fum şi pe unghii, un fel de a pleca încontinuu care, desigur, explodează oricînd".
Mai lucrez, însă nu ucide nimeni o pasăre. Nu are cum. E prea multe.

O replică lui Dragoş

2011-01-26T22:48:00.002+02:00

Uite, la Sfântu Gheorghe, liderul local liberal, Mădălin Guruianu, s-a gîndit că ar fi cel mai bine pentru alegerile viitoare să vină oricine vrea să fie consilier local la Sfîntu, cu un CV, o scrisoare de intenţie şi un eseu, gen "Primele mele 90 de zile în funcţia de consilier local". Nu contează că e maghiar sau român, nu contează că îşi scrie eseul în română sau maghiară, doar să se implice. Există o comisie mixtă care analizează propunerile şi va hotărî cine e mai bun. Mie, una, deşi nu am de gînd să particip, întrucît aş cere transformarea oraşului în ceea ce este - şi anume o imensă arhivă, care abia, abia mai poate fi salvată, ceea ce e nerealist şi, pe deasupra, jignitor - mi se pare foarte bună. Îl cunosc îndeajuns pe Mădălin ca să ştiu cu certitudine că îşi va ceda locul întîi, doi şi trei pe listele PNL locale în secunda doi în care va găsi proiecte viabile şi îl susţin în ceea ce face. Eu sunt o cinică prin definiţie, întrucît încă mai visez la Eminescu. Nu există mari cinici care să nu fi fost oribil de idealişti, însă trebuie să recunosc că simţul meu civic e mişcat doar pe anumite paliere. Puterea şi raporturile de putere mi se par definitiv peste - mă rog, da, recunosc, sunt o îngîmfată, mi se par mai prejos de mine, na - puterile mele.
Sigur că toată lumea se va repezi că e o formă de a atrage membri partidului. Aşa, şi? Dacă e în stare să scrie un eseu despre ce ar face în primele 90 de zile în funcţia de consilier, e deja un cîştig pentru cutare ca persoană. Ceea ce, în fine, eu nu cred nici să mă tai. Mai degrabă se vor trezi asaltaţi de toţi frustraţii care îşi imaginează că salvează lumea, doar să le dai ocazia să-i stîrpească pe toţi. E o metodă de a promova pe ştim noi cine, ceea ce mă oripilează şi o să fiu prima care o să dau cu paru'. Băiatul ăla mai are şi de citit - mult - şi de învăţat oleacă de omenie -multă. E o metodă să scapi de giboni, iar gibonii nu te vor ierta, neam.
Ar putea fi toate scenariile, însă cel mai simplu e să te gîndeşti că e ceea ce este: o metodă onestă de a-ţi alege oamenii care luptă pentru ceea ce cred.
E din start castrator să spui unde te vezi la 60 de ani. Viaţa mea e acum, în secunda asta! Acum!
Însă cred că e cinstit pe bune să întrebi cam ce crezi că vei face în următoarele trei luni. 'Ai să trăim.

Prostii care-mi stau pe limbă de-o vreme încoace

2011-01-16T02:33:00.002+02:00

1. Nu, fată, nu, never, nu-mi povesti că ai ciclu. Am avut o şefă tîmpită care obişnuia să vină să zbiere în redacţie şi după aceea trimitea un mail intern că are PMS. Niciodată, în veci, nu mă va interesa ce se întîmplă în chiloţii tăi.
2. Îmi spui "fată" dacă te consider eu îndeajuns de inteligentă să consider asta o tachinărie agreabilă. Altfel, te fut în noroc complet!
3. Dude, deci nu mai întoarce discuţia, despre orice am trăncăni, spre mărimea cîrnatului tău. Nu mă interesează, întrucît nu am nici o aplecare să mă culc cu cîrnaţi. A se lăsa.
4. Nu te pisici cu ochi daţi peste cap în prezenţa mea. Latri la copacul greşit şi mă dezgustă să văd femei care se cred mai deştepte că miaună, nu că ar gîndi şi ele ceva, cum ar veni, săptămîna asta.
5. Nu lătra amoroso, că tot miauni ca un fraier şi e la fel de scîrbos, chiar dacă latri la copacul corect. Hai sictir.
6. Nu vă daţi deştepţi pentru că vă provoc. La mine vine cu tot cu ambalaj, la cei mai mulţi dintre voi e patetic.
7. Nu mă plictisiţi inutil şi jalnic cu copiii voştri. Nu-mi pasă, aşa cum nu-mi pasă nici de iubirile voastre prezente. E plictisitor total. Nu puteţi doar să le trăţi voi înşivă?
8. Nu am nici un chef să discut cu proşti. Da, tăcerea mea în prezenţa voastră înseamnă dispreţ. Nu pot socializa cu imunzi.
9. Orice director de pe lumea asta, ba nu, din Cosmos, poate să-mi sugă pula. Am două magazii: una plină de pule, cealaltă plină de coaie. La alegere.
10. Scrieţi corect româneşte, pentru numele lui Dumnezeu, orice aţi scrie! Îmi răpiţi mulţi ani din viaţă.
11. Nu mă mai sunaţi înainte de zece dimineaţa. Am scris postarea asta la ora patru dimineaţa. Doar noaptea mai scap de cretini.

Asta face omul cind are timp

2010-12-30T01:48:00.002+02:00

Ia citiţi şi voi. Eu, personal, pe alea cu protocronismul nu le am, însă discuţia - pînă la un anumit punct, ghiciţi care - mi s-a părut ok. http://wanderingelf.net/blog/?p=2549

Avem şi noi chizdiţii noştri

2010-12-29T13:13:00.003+02:00

„Născut în Chizdia, din Gheorghe şi Măria”

Ultima mare supărare a lui Nicu Covaci a fost în această primăvară, când oficialităţile au anunţat cu surle şi trâmbiţe că îi redau cetăţenia română. Muzicianul a fost chemat la Ministerul Afacerilor Extrene, unde i s-au înmânat actele oficial. Covaci a rămas însă stupefiat când a văzut că datele personale au fost întocmite greşit. „A vrut cineva să facă ceva oficial şi să ne dea o hârtie. Eu am redobândit cetăţenie din 1993. Ce a ieşit nici de glumă nu este bună. În acte sunt născut în satul Chizdia, din Gheorghe şi Măria. Rimează bine. Şi la anul naşterii m-au făcut mai tânăr cu 20 de ani”, şi-a spus năduful Nicu Covaci" (Adevărul)

Bon, deci, dacă s-a născut în Chizdia e chizdit? Sau chizdar?

Shrek

2010-12-26T18:25:00.004+02:00

În afară de Shrek şi de schimb entuziast de palme cu nepotu-meu - după ce mi-a spus despre cele şapte minuni ale lumii, aha, m-a şi muşcat bestiunea -, m-am plictisit copios. Am mîncat într-un mare hal, practic auzeam cum creşte grăsimea pe mine, da' ce să fac dacă anul ăsta i-a ieşit maică-mii la fix toată mîncarea. Deci sînt o lacomă şi pedeapsa e în sinea mea, că simt că crăp, am mîncat inclusiv cîrnaţii afumaţi. Mie îmi place să cumpăr cîrnaţi, nicidecum să-i halesc.
Însă ce poezie sarmalele şi gogonelele, ce epifanie a purcelului, ce soi de mîncat în zen! Sigur că am halit întru. Întru înmiresmarea palatului palatin, că, zău, super s-a murat varza la sarmale, super s-a fript măria-sa porcul la cuptor, cu gogonele şi castraveţi în saramură, super s-a mlădiat maioneza pe salata boef.
Şi plesnesc în ritmuri incongruente şi încă nu ninge. Încă.
Au?

Eu sunt de vină

2010-12-22T19:44:00.004+02:00

Întotdeauna, de cînd mă ştiu, eu am fost aia după care poţi da cu pietre, poţi arunca anatema, îl poţi pune la colţ non-stop. Eu şi numai eu am greşit.
Am crezut că putem să ne alinăm rănile şi să spunem că, băi, da, şi eu am făcut-o de oaie, am fost un porc, o scroafă, nu eşti singură în vinovăţia asta care înseamnă o naţie, am fost laşi, ne-am pierdut pe drum, avem probleme, n-avem timp.
Am crezut că, asumîndu-ne puţinătatea noastră omenească, ireversibilă - nici o entitate de pe lumea asta nu mă poate împiedica să nu mă gîndesc la îngrozirea morţii -, am crezut că vor fi şi alţii care se vor trezi cu soarele în faţă şi vor recunoaşte frumuseţea care nu dispare, nu se dă dusă, nu poate fi păcălită, e necruţătoare cu minciuna. Aşa am crezut eu, aşa am trăit, ca şi cum aş fi vinovată de tot. De mizeria mea care a aruncat hîrtii în mare, de mine că am aruncat ţigări pe şosele, de mine care am ridicat vocea - dacă nu erau idei, acolo ridic vocea cu voluptate -, de mine cumplită. Şi, mai cu seamă, de darul cuvintelor, pe care îl am cu vîrf şi îndesat, am spus lucruri oribile.
Eu sunt de vină. Numai eu sunt de vină că lumea e ticăloasă. Ca mine.
Nu-mi cer iertare, însă îmi cer un pic de îngăduinţă şi un pic de răgaz. Poate că voi fi un picuţ mai albastră. Şi mai cu soarele în ochi.
Eu sunt, totuşi, ca toată lumea, o frază în curs de rostire.
Crăciun fericit.

P.S. Şi, astăzi, mi s-a şoptit un aspirat "Te iubesc". Cred că nu am auzit bine, pe bune, e prea ştiinţifico-fantastic.
Eu sunt cu mult mai crîncenă decît topirea Alaskăi. E cu mult mai rezonabil să iubeşti bomba atomică.

O virgulă tempo, o, mores

2010-12-18T15:02:00.006+02:00

Azi a venit Nuţi la giudeţ. Io cu Monique, cu Bence, cu Henning, cu Levente am fost fraierii pămîntului care s-au trezit la şase jumate - în fine, eu la şapte jumate că, no, nu mă fardez, n-am grijă de mine cum ar spune ţaţele de la Cosmo - într-o preavirgină zi de iarnă de sîmbătă, aşa de virgină încît nici nu apucase Doamne-Doamne să despartă lumina de întuneric şi epoca glaciară de aia normală! La minus 17 grade ne-am aruncat voioşi la drum către Hătuica, unde s-a inaugurat o boală de mofetă tradiţională. O ceaţă şi o incertituuuudine ca în Wikileaks şi un adevărat curat murdar Stair way to heavens la radioul microbuzului. Bre, deci cînd avem noi chef se rîde încontinuu, e un soi de destrăbălare controlată, absolut ingenuuă şi absolut genială, pur şi simplu ne ies toate poantele. Ajungem la Hătuica, Nuţi, neam. Minus 17 grade, în puii mei, hai in ză inside the mofetă, că ne deveniseră sprîncenele casabile. Adevărul adevărat e că nu am mai văzut mofetă cu izvorul toxic bolborosind de-adevăratelea în fundul construcţiei. De obicei, în mai toate mofetele din giudeţ în care am fost doar simţi gazu'. Aici e..., pe bune, poţi să mori acolo uitîndu-te. Eu zic, cardiacă fiind, care nu are voie la mofetă mai mult de cinci minute, că acolo e genial pentru cine are nevoie de aşa ceva. E foarte tare, eu am făcut, instant, tahicardie, mă sufocam, am roit-o pînă să nu cad cu capul în jos în iad, dar mi-a plăcut la nebunie. Satul e cuminte şi agresiv - hehehe, locuinţa mea de veră e la ţeră -, însă atîta galben alb şi atîta de fum paşnic şi atîta de mai mereţi în pulă de isterici cu oraşele voastre cu tot. Aş fi stat aşa, încolo.
Monique, gînditoare: "Şi, da, şi vine mamae şi îi porunceşte medicului de familie să îi facă trimitere la tratament la Hătuica... Nu, nu, nu eu vreau la Hătuica" şi se uita aşa, într-o rînă, şi nu schiţa nici un zîmbet. Deci să cad pe jos de rîs, nu alta. Fix asta vor face toţi pensionarii, toate agenţiile de turism şi tot mapamondul, vor vrea la Hătuica. Şi ce păcat, totuşi. E frumos.
Contre cu băieţii şi fetele. Eu: "Are un cur super" Bence şi Monique: "Nu, nu, am văzut cururi mai frumoase" "Sînteţi invidioşi, asta e" Bence: "Poartă ţiţonodrag (nu se scrie aşa, dar trecem, pentru că nici eu nu ştiu cum se scrie) Înseamnă pantaloni de mîţă şi înseamnă că lu' Nuţi i se vedeau labiile prin pantalonii mulaţi pe peste tot. Mă rog, măcar alea mari. Eu l-am făcut misogin şi mi-a zis că e.
Am mîncat ciorbă de porc la ora 10.30 şi friptură de porc cu piure.
Mie cel mai mult mi-a plăcut ceaţa.

P.S. Nuţi e Elena Udrea, ministra Dezvoltării şi Turismului

Postume, cum s-ar zice
Deşi am crezut că o să mi se usuce mîna din cot şi o să cadă singură, am votat, din nou, cu Antonescu, adică Geoană. Din păcate, sau din fericire, nu se ştie încă, a ieşit Băsescu, m-am culcat cu un preşedinte, m-am trezit cu altul. Mi s-au părut foarte drăguţi toţi susţinătorii de pe la televizor, inclusiv Vadim, ai ambelor tabere, toţi susţineau că mai fac o revoluţie, sau că iese cu război. Dragilor, am o veste: România îşi face revoluţiile, chiar dacă unii preferă să le spună lovituri de stat. Între camarila băsesciană sau cea pesedistă n-am cine ştie ce elanuri, problema rămâne aceeaşi: cu cine faci guvern, cu cine ieşi din criza politică? Simptomatic pentru "economia de piaţă" a României este că o criză politică nu numai că provoacă, dar şi susţine o criză economică de proporţii. Se mai îndoieşte cineva că nu avem economie? Hî.
Situaţie în teritoriu: a trecut Băsescu prin Covasna, Udrea, Blaga au promis bani şi banii au venit. 65% dintre covăsneni au votat cu Băsescu, deşi UDMR este în coaliţie cu Antonescu. Voturile nu s-au cumpărat, stimaţi telespectatori, prin mită electorală 3 pateuri, ci prin miliarde de lei şi prin "ce vreţi?" "ce daţi?". Nu va mai conta nici o secundă că ne îndreptăm cu paşi extrem de repezi către o dictatură aproape militară, gen cine nu-i cu mine e împotriva mea, nu contează nici o secundă că dragii mei intelectuali din Bucureşti sau din SUA nu pricep cât de abject e PD în teritoriu, ce meschinărie ordinară şi la ce mijloace de şantaj recurg ca să obţină ceea ce vor. Vă faceţi mari, mari iluzii dacă vă imaginaţi că PD, acum, e altceva decât ceea ce a fost FSN. Aceeaşi baroni locali, dar de altă coloratură şi încă şi mai porniţi, că ăştia n-au apucat să devină baroni, dar tare mai tînjesc. Pentru că omul e mic şi prost, nu-i pasă cîte cărţi ai citit, da' îi pasă cîţi bani îi dai.
Aş fi o ipocrită să zic că mie nu-mi pasă - ia, daţi-mi mie cîţi bani aveţi -, dar nici nu m-aş vinde. Ei, ai noştri udemereşti din coaliţia lu' Antonescu, l-au votat pe Băse, că le-a dat bani. Să ne trăiască, dragi români. Am ratat, din nou, şansa pe care am avut-o după 1989, aceea de a avea o deschidere cu adevărat europeană, prin Klaus Johannis. Suntem nişte imbecili.

Scriam eu, ca un cetăţean, în 2009. Of,of, măi, măi

Nu ştiu, deşi ştiu exact, vedeţi şi voi, oricine, oarecum, oareşce, că lumea e în altă parte? Să-mi bag pula eu ştiu că da, Şi să-mi bag pula încă o dată, am simţit-o încă de pe vremea lui Ceauşescu şi a lui Iliescu, cînd mulţi eraţi în scutece.
Bre, e o mizerie. Vă invit să vedeţi măreţul Sfântu Gheorghe cu cartierul de ţigani Orko. V-aţi înghiţi voma doar ca să nu îi jigniţi pe ţiganii care trăiesc acolo. Ce Secuime, în pula mea? Ce ţară de căcat care îi adoră ca nişte limbrici pe ăia de se prefac că fac ceva, dar sînt turbaţi cu totul de putere?
Mă simt complet descurajată. Alice zice că suntem nişte imbecili iremediabili. Complet.

Absolut fabulos e Răzvan Mazilu, minunat

2010-12-06T18:26:00.000+02:00

Din ciclul "Îmi iubesc patria de 1 decembrie"

2010-12-02T17:27:00.006+02:00

Am tulit-o frumuşel la Bucureşti să-mi bag şi anume picioarele în ea de ţară. Cum s-a hotărît străbunica să-şi ia aerele, ifosele, ochii mari şi neabătuţi la drum, cum s-au dezlănţuit stihiile. Deci, de dimineaţă, în microbuz m-a atacat o tanti cu "Deşteaptă-te, române", păi, bre, dacă nu eram deşteaptă, la cine mai cîntai tu acuma, s-o scoţi din sărite cu interpretarea ta de operă a unei melodii, parol, spontanee şi revoluţionare, nu e cazul s-o operezi tu acuma. Şi, da, muzica e compusă de Anton Pann. Zic şi eu, aşa...
În al doilea rînd, drumu' de fer, şi unul dintre cele mai îndrăgite simboluri ale morţii, ale iniţierii, ale iubirii între metale, în ceea ce mă priveşte - e mult de povestit aici - m-a scos din minţi. Deci chefereu' a scumpit biletele în ultimul hal - băi! io-s din provincie! - şi a întîrziat ca un căcat ce e, aşa încît era să pierd întîlnirea foarte importantă pe care o aveam. Combinaţia hipertensiune plus scrîşnit din dinţi non-stop, că stătea trinu-n cîmp şi nu se mişca nici să-l omori, nu e bună. Garantat. Nu, deci nu, deci deloc să nu călătoriţi cu ceferu românesc. Am avut noroc cu o doamnă foarte drăguţă, care mi-a povestit tot drumul despre fiica ei care e regizoare - Ioana, oricine-ai fi, trebuie să mă inviţi la o ciorbă - care-i ducea fetei în Bucureşti, la pet, o supă dintr-o găină adevărată - se există găini care imită găinile??, tu-le muma-n cur! - făcută de ea, şi o ciorbă straşnică de fasole, făcută de taică-său. Deci, fără supărare. Eram aşa de nervoasă şi de iritată de scîrbavnicul de tren, încît mai că i-aş fi cerut doamnei să-mi dea să trag o gură de ciorbă de fasole. Că şi mie îmi place foarte tare şi mi se suie la cap. În sfîrşit, dă Dumnezeu şi pleacă trenul, într-o rînă, cu mare chiu şi mare vai, cu mine ascunsă în budă şi fumîndu-mi minţile. Ajung la întîlnire, stabilim ce e de stabilit şi, da, sunt studentă la Universitatea din Essex. Voi pleca anul viitor şi voi sărbători ziua naţională ca pe una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea, că am hotărât, naibii, să plec din România! Sigur, Băsescu m-a ajutat foarte mult cînd m-a alungat din ţară, mulţumesc, tovarăşe.
Şi a început urgia. O ploaie bizară, pe un frig crîncen, care te îmbrăca într-un sicriu sclipitor de gheaţă, gata să te conserve pentru civilizaţiile extraterestre care nu vor invada în veci Pămîntul. Absolut fascinant şi mergeam prin fenomen. Îmi ascunsesem în pumni degetele opozabile, care s-ar fi spart, şi protejam un trandafir alb, pentru Ginoasa mămică. Cu fata Ilinca şi soţul George. Ilinca, de şapte luni - Jesus, cum poate avea cineva şapte luni? - m-a privit fix, cu gravitate, m-a evaluat în tăcere vreo trei minute intense, de m-au trecut toate apele şi, deşi a crîmpoţit cinci secunde din buze a plîns, a decis că sînt demnă de încredere şi a început să mănînce trandafirul. Deci m-am jucat cu copchilul şi m-am iubit cu ea foarte tare şi am făcut ca albina, ca vaca, ca calul, ca ursul şi ca pisica. Pisica nu prea mi-a ieşit, nu ştiu de ce, fumez prea mult. La schimb, Ilinca a ţinut să demonstreze că poate băga în gură un glob de sticlă în care ninge pe dinăuntru. S-a străduit foarte tare, însă a avut ghinion. În pauzele de ţigară am ras cu George o sticlă de vodcă - zău, n-am băut aşa de mult, era sticla spartă-n fund - şi am vorbit cu femeia asta frumoasă şi expert naţional în trafic de persoane, nda. Mi-au dăruit trei îngeri transparenţi, cam cum era să devenim cu toţii. Şi am citit Bulgakov, "Diavoliada" şi, practic, miezul fierbinte - frige, frige - al "Maestrului şi Margareta". Deşi e la întrecere cu Saramago, îl declar minunat.
Am murit toată noaptea de la vodcă şi, de dimineaţă, iar discuţii, Gina trebăluia la calculator, George iubea copil - Gina mi-a declarat răspicat că nu mă va trata ca pe un musafir, deşi eu i-am cerut-o insistent - şi apoi am luat-o înapoi către căşi. Şi am uitat ce era mai important, dosarul meu de studentă la Essex. Şi, cînd să mă scobor right back cu liftul, s-a blocat cu mine în sinea lui. Paranteză foarte mare. Eu am stat în multe locuri, toate cu lift. De pildă, la etajul patru. Şi cum stăteam eu la etajul patru, dementul de lift a decis că trebuie să stau mai sus. Invariabil, mă ducea la opt, crescendo. Într-un fericit final am ajuns să visez că mă prăbuşesc cu liftul în sus, ieşeam prin bloc, şi o luam la dracu' prin cer. După care am căzut cu liftul într-un subsol, într-o clădire supra-ultra modernă. După care am declarat răspicat că orice om care doreşte să mă aibă la uşa lui şi locuieşte mai sus decît pot eu să suport, se va îmbrăca, încălţa, şi va coborî cu liftul să mă ia cu liftul. Sau ratează îmbrăţişările, pupăturile şi tot arsenalul meu, întrucît eu voi fi prea ocupată să mă sufoc de la suit pe scări. By the way, Gina, încercînd să mă convingă că-s fată mare, m-a persuadat că liftul are oglindă şi că mă pot uita la mine. Aham! În afară de faza cu Lacan, cam ce crezi că fac atunci cînd îmi înving fobia de lift şi mă sui în el singură? Îmi caut şi cel mai mic coşuleţ şi mă preocupă grozav să-l stîrpesc. Pînă la urmă a coborît să mă transporte cu obiectul care mă urăşte pe veci.
Aşa, şi am rămas în lift, plouată iremediabil, însă cu dosarul la subraţ. Şi zbierînd la telefon că eu fac o criză şi mor, dacă nu vine cineva să mă scoată de-acolo. Şi m-a scos George şi eu am început să bocesc şi am luat-o pe scări în jos ca o nefericită. Gina se ducea la treabă şi după ce mi-a aruncat o ocheadă scurtă - băi, asta chiar are o fobie! - a făcut mişto de lift, de mine şi de tot. Dar a făcut-o aşa de fain, încît mi-a scăzut nivelul adrenalinei la perspectiva că voi fi îngropată de vie, în lift, între zidurile de beton ale unui bloc.
Şi plec, cu acelaşi cefereu imund, care mi-a stors şi ultimii bănuţi din lumea asta.
Şi începe să fută sistemul toată chiciura din lume şi cădea cu zgomot infernal pe vagoane şi toată lumea s-a strîns în colţuri să bîrfească pînă în ultima clipă a sfîrşitului lumii. Şi eu am fumat în budă.
Sfîrşit.

Istoria celei care se gândeşte la istorie - să sperăm - ca la jumătatea vieţii

2010-11-26T14:38:00.006+02:00

Istoria asta e personală, sau e istoria aia de manuale? Dacă trăieşti simultan cu istoria din faţa blocului sau cu Revoluţia - nu mă încăpăţînez să-i spun aşa, chiar aşa a fost pentru mine:REVOLUTIE, as in revival, as in am luat-o în pula mea de coadă, am avut curajul! - nu cumva maculezi istoria cu I mare, suprapunînd-o peste micile, obscurele tale oboseli, care-s grandioase doar în capul tău? (Bine, în capul meu e chiar grandios, că am visat deunăzi "numele meu e Ishmael. Ghici ce? Aşa începe Moby Dick, deci, vă rog.) Sau insvers, istoria asta m-a adus, redus, la numitorul comun, viaţa e nedreaptă, taci şi înghiţi blablablabla, că eu nu tac şi înghit never ever. Cum despart traseul vieţii mele de traseul istoriei, as in something which happen to somebody else? Cum m-aş putea evalua la rece, la sînge, fără urmă de patimă, de orgoliu sau de istorie cu I mare? Istoria aia face parte, totuşi, din biografie. Pur şi simplu nu pot, aşa cum nu pot rezista ispitei de a rînji ca un drac veritabil la întrebarea: "Unde te vezi peste cinci ani?" În Washington Square sub formă de statuie mă văd, da' tu? Nu ştiu un miliard de lucruri, totuşi, mi se cere imperios să ştiu, ca să mi se reproşeze, mai apoi, lipsa de naturaleţe. Sigur, fiind Prea naturală, mi se reproşează lipsa de subtilitate. De la subtilitate ajungem la originalitate, însă aici am ceva de spus, pentru că sunt convinsă că eu sunt aia originală, nu copiile jalnice care încearcă să mă imite.
Pe scurt, unde despart lumea? Unde-i pun lozinci războinice, de genul "Pe aici nu se trece?" La polul opus, de ce să nu treacă? Dacă tot ai venit pîn-aici...

Şi, da, azi am împlinit 40 de ani. Mulţi înainte, puişor.

Cum e cu prietenii reali

2010-11-25T21:17:00.002+02:00

Prietenii reali îţi provoacă toată durerea şi absolut toată frumuseţea întâlnirii. Ajung lucruri simple, ca am venit să te văd, băi. Şi, da, sunt prin zonă, trec pe la tine, chiar dacă fac un ocol. Lasă că am făcut pe gazda primitoare, de mi-am rupt suprarenala cărîndu-i două etaje bagajul - ce-ai pus în el,femeie, Ceahlăul??? -, lasă că am asasinat-o cu problemele mele, însă e aşa de multă întâlnire, aşa de aşa cum ar trebui să fie întîlnirea. Vorbeşte foarte tare şi rîde pe măsură şi eu mă uit şi mă simt pur şi simplu onorată, ca un vasal la care a venit micul rege să îi inspecteze regatul, să-i asculte păsurile şi să-i fută, politicos total, sistemul, prin exemplul propriu. Sigur că vorbesc despre Doina, care ar fi putut fi o întîlnire oarecare, la Bruxelles. Dar nu este. Pe ea şi pe Cathy le-aş alege. Le-aş alege, pur şi simplu. Mulţumesc, bre, mulţumesc din suflet, nu-mi plac efuziunile. Miercuri plec la Bucureşti să termin odată cu toată lamentarea asta, care îmi rupe sufletul. O să fac ceva, precum spui, pentru că am încredere în tine.
Foarte frumoasă, total, o femeie care e în stare să rîdă 24 de ore din 24. Copii total frumoşi ai acestei lumi, iac-aşa.

Îi sunt recunoscătoare lui Adrian Păunescu...

2010-11-13T13:29:00.005+02:00

... în primul rînd, pentru că nici nu mai ţin minte de cîte ori am rîs cu lacrimi, imitînd tipul ăla de discurs, în care el se îndemna la a zice versul înainte să-l cînte amărîtul care trăncănea de-a-n-pulea, că i-o lua Păunescu înainte. Dacă îmi aduc bine-aminte am practicat trebşoara asta chiar cu Maicăl, rostind triumfalist şi grav şi sonor I'm bad şi Maicăl miorlăia pe lîngă mine I'm bad. Degeaba, neicusorule, too late.
În al doilea rînd pentru că am priceput subit şi ireversibil că nici o poezie adevărată - mă rog, dacă există şi poezii neadevărate - nu poate fi lălăită. Punct. Poezia are în esenţa ei o rocă de o asemenea duritate, un soi atît de total de inadecvare, şi o armonie atît de rotundă că nu mai suportă nimic pe lîngă, pur şi simplu nu mai intră, nu mai încape nimic. Chiar dacă, iniţial, poeziile erau însoţite de muzică. Niciodată nu am putut să pricep chestia asta, şi am decis că oamenii au fost dintotdeauna imbecili. De ce să combini două limbaje perfecte? E ca şi cum ai traduce soarele.
Aşadar, Păunescu, sau, mai degrabă, Împăunescu, a jucat un rol major în viaţa mea. Ce-i drept, mi-e îngrozitor de milă că s-a chinuit în halul ăla, să stai să te electrocuteze ăia zi şi noapte, însă...
Aha, şi bocitorii de serviciu să mai pună oleacă de surdină. Că e un manelist în travesti.

PS Şi a turbat mandarinul. Deci domnul Aurel Mandarinescu îmi creşte 10 (ZECE!!!) mandarine şi trebuie să îi pun proptele, să nu se rupă. L-am futut eu cu sine, dar nu mi-am asumat rezultatele. No, poftim, acuma...

În ce hal

2010-10-30T18:46:00.002+03:00

a ajuns ţara asta. În ce oribilitate de hal incredibil, pentru că românii noştri, din afară, s-au încăpăţînat să vadă dreapta în Băsescu şi nu dictatorul cumplit, nebun de putere, şi cît de jalnică mă simt eu, care am tot zbierat, că nu se poate aşa ceva. În ce hal de mizerie şi de umilinţă, ne-aţi adus, dragi votanţi, din afară, în ce hal cumplit v-aţi înşelat şi nu aţi vrut nici o secundă să ascultaţi ce vă spuneam. NU pot povesti ce se întîmplă zilnic, dar ştiam, încă de dinainte, că un om care îşi alungă oamenii din ţară, nu are de ce să aibă vreo funcţie în România. Ruşine, din aia, cît China, că aţi votat un dictator pentru părinţii voştri. Nimic nu mişcă dacă nu eşti membru PD-L. Asta-i dreptatea pe care, fără să ştiţi nimic, cu totul asiguraţi, aţi impus-o unei ţări frumoase şi demne. Să vă fie ruşine!

Puritatea şi viaţa necoruptă a satului

2010-10-30T17:12:00.002+03:00

În primul rînd, mărimile ne-au chemat la 10.30, să ne ia dracu' de frig in ză morning, în curtea castelului Mikes. Gud, aflăm unde e acţiunea, -aia adevărată - drept pentru care ne deplasăm la primărie, unde şogorii beau pălincă de pe la vreo zece cu butoiul. Eu nu-s vreo mironosiţă, dacă-mi dai să beau, beau, da' la ora aia, pe stomacul gol şi cu prefectu' în nas, nu mă ating de alcool. Plec uşure de acolo, dau roată castelului, mă zgîiesc pe geamuri la cărţile din bibliotecă, ah, mereu dau peste cărţi, fumez, mă alint că e soarele meu şi ceaţa mea şi căţeii mei jucăuşi care nu se pot opri să iubească. Şi viţăvercea. Şi începe, Dumnezeu-drăguţu, ceremonia. Deci au vorbit ăia de parcă în viaţa lor n-au scos un cuvînt. Şi erau patru copilaşi doi băieţi şi două fetiţe, cu steagurile corespunzătoare în mîini, care stăteau în iarba aia brumată, tremurînd vajnic, mie îmi cădeau pantalonii, vicepremierul ungar venise, ca omul, la vînătoare, iar corul ziceai că e sufletul meu pe moarte, ieşind cu intensitate scăzută, prin urechi. Plus că, la Zagon, în inima Covasnei, am asistat la un ansamblu foarte drăguţ de majorete, de rîdeam că-mi ajunseseră pantalonii la genunchi, şi oficialităţile mă priveau cu ochi severi. Un porc cît un viţel era rotit la grătar, pînă ce unul dintre vorbitori, după vreo doo ore de discursuri, a declarat, cu lacrimi în ochi, că el e mort de foame. Eu am chiţăit corespunzător cu Bence şi Janos, dar nu mai rezistam, neam.
Nimeni în Covasna nu fumează. Doar eu. Aşa că am ieşit să fumez şi m-a cooptat primarul din Ghidfalău să mănînc din porcul. Cam pofticios primarul, m-ar fi trîntit fix lîngă grătar pentru o partidă de amor. Eu, sărăcan de mine, vroiam doar nişte carne, din aia arsă, preferata mea, şi atît.
După ce l-am asigurat pe primarul din Zagon că, deşi e prost de sincer, nu va ajunge la ziar, am plecat cu cîteva zeci de mii de ore mai tîrziu decît aş fi vrut.
Nu pot fi răutăcioasă, nu pot spune că oamenii nu s-au străduit, n-au încercat, n-au fost - prea - amabili. Dar majorete la Zagon? Petrecere cîmpenească fără cîmpeni? Porc la proţap la statuie din Ungaria? Atîta de evident comunism festivist, mai rar. Totuşi, oamenii spuneau, cu lacrimi alcoolice în ochi, că în 2012 vor candida independenţi la parlamentare. Şi, dacă-s independenţi, ce?

Supărări extrem de blajine şi virulente

2010-10-23T17:09:00.004+03:00

că altfel nu s-ar potrivi cu mine. Deci eu scriu un milion de bălării la ziarul local la care cu scîrbă prestez, pentru că mă duce mintea - să prestez cu scîrbă - şi ştiu exact ce scriu, gen "cutare va fi numit prin concurs". Cine mai are un neuron care dă din deget, oarecare, în agonie, pe vastele cîmpii ale sinapselor moarte din vasta materie cenuşie uscată şi căzută singură, înţelege exact cam cu cîtă ironie cinică fac un exerciţiu de cinism ironic, la din contra marilor idealuri umaniste, blablabla şi tralala şi fără plagiatorul de Coehlio nu se poate. Că nu vă bateţi joc de teatrul ăsta din Sfîntu toţi odată, să ştim o treabă, vă bateţi joc pe rînd. Mai puţin Mădălin şi Zoli care au intervenit în ambele cazuri, însă au intervenit mult mai puţin vehement decît mizeria totală din creierii celorlalţi imbecili care nu pricep nimic. Voi ce păziţi acolo, mă? Cum e posibil ca, sub ochii şi minţile voastre, Bocsardi să rişte să piardă teatrul, iar Mihaiu să primească 1000 de lei pentru transport pe tot anul? Şi mai şi îndrăzniţi să mă sunaţi că am acuzat toţi consilierii locali, în bloc. Oh, dear, stai liniştit, încă sînt calmă şi doar extrem de cinică, ştiu să folosesc cu mare nevinovăţie insulta, chiar pare o greşeală. Ştiu şi cît de mult te-ai luptat să primească Andrei Mureşanu buda aia de clădire care e fostul cinematograf. Sigur că ştiu. Pînă atunci am voie să fiu cumplit de revoltată că teatrul românesc se mută într-o sinistroşenie de clădire comunistă oribilă, în timp ce teatrul maghiar rămîne într-o clădire istorică în care te plouă în cap la spectacole. Halal. Tu, nu, însă primarul are pîrghiile necesare să rezolve situaţia. Măcar să facă rost de bani să repare nefericitul ăla de acoperiş, nu mai spun că baţi un cui în scenă şi cazi în pivniţă! Iar Tamasi Aron e teatru de la 1800. Ndeah.

De fapt, acum mă duc rar la teatru - mereu am ocolit teatrul, concertele, cinematografele, mai puţin cinemateca, pe vremea tinereţii mele - le asociez cu ideea de sindrofie, or eu vreau să ascult ce se întîmplă în mintea mea şi în sufletul meu, nu să purced la exclamaţii, mă plictiseşte la os ideea de enterteiment, grrrbleah - prefer să citesc.

Şi am descoperit că un om poate fi ţinta nemulţumirii publice, doar pentru că e un concept. Hahaha, deal with! I know I do!

P.S. Uitasem, era cît pe ce să-mi dezmint vocaţia de Cassandră. N-o să pice Guvernul, la moţiunea de miercuri. De pe vremea cînd vorbeam cu Taps intens tot spun lucruri. Dar nu e frumos să te repeţi... Şi nici să spui: Ţi-am spus eu????

Aşa cum plouă şi ninge

2010-10-19T22:59:00.004+03:00

de fiecare dată găsesc pace şi închidere. De fiecare dată cînd ninge şi se topesc invariabil catifelat pe pervaz, cu un zgomot incomensurabil de mic, devin pisică pe calorifer, îmi admir gleznele subţiri şi creierul feminin. De fiecare dată cînd plouă îmi regăsesc savoarea culcuşului, a căldurii şi a înţelegerii. Plouă numai pentru mine, revendicativ şi bizar, ca în diluviul pe care nu sînt îndeajuns de tînără să-l imaginez, că-z doară eu am creat lumea în patruzeci de ani. Mi se pare incredibil şi minunat să găsesc pacea asta infinită în faptul că lumea va continua pentru că plouă. Şi pentru că ninge, o ploaie plapumă. Vorbeşte cineva şi în locul meu. Şi vise minunate. Aveam o inimă albă ca o coală, pe care a început să ţopăie un iepure roşu. Un soi de sînge ţopăit, un soi de învăţat, un soi de sinceritate. Un soi de alt soi. E şi un soi absolut delicios de îngîmfare pentru că iubesc ceea ce e de iubit. Uite, asta, o ploaie, o ceaţă, o nimic. Doar aşa, pentru că nu am mai găsit nimic de vorbit.

Şi mama care mi-a distrus o pereche de chiloţi, galbeni ca soarele, din dantelă, care-mi făceau un cur de nerezistat.
Eu: Mamă, ce-ai făcut cu chiloţii ăştia????
Ea: Nu ştiu. O fi ieşit ceva din ei...

Avem o sută de ani

2010-10-12T23:00:00.003+03:00

Mama a împlinit azi 60 de ani, iar eu voi împlini 40 peste o lună. Vom împlini o sută de ani.
Numai eu ştiu cît a suferit mama asta a mea. Nu pot nici măcar descrie cît de mult o iubesc şi cît de mult a iubit în locul meu. Eu nu sînt un om bun, semăn cu tata. Nu am răbdare, îţi şi trag veo doo mii de picioare în dinţi, sunt ca tata. Mama, pînă în ziua de azi, îmi calcă cămăşile, îmi face ceai cînd nu pot să respir, vine cu mine peste tot unde am nevoie de ea. E un om incomensurabil, aşa cum eu nu sunt. Mama mă umileşte şi mă bucur că ea face asta. Şi accept cu mare greutate, mare, că e un om infinit mai frumos decît sînt eu. Te iubesc mămicuţa mea te iubesc de parcă nu m-ai fi născut. Numai bunul Dumnezeu ştie că aş muri şi eu odată cu tine, suflet de copil. LA MULŢI ANI, MAMA!

Ascult

2010-10-04T21:37:00.001+03:00

Bărbaţii de din dos

2010-10-04T18:12:00.003+03:00

Şi spun aşa pentru că îmi vine cu foarte mare greutate să recunosc - GREUTATE - că îmi plac cele mai stupide, mai neverosimile, mai idioate portrete de bărbaţi ever. Acum, recitesc - se putea? - "Pe aripile vîntului". În afară de faptul că e singura carte ecranizată impecabil şi nu îmi pot desprinde minţile de cei doi eroi brunetul blond şi blondul brunet, iaca descripţie: "Descălecase şi-şi zvîrlise frîul unui negru mititel. Se oprise s-o privească. Ochii lui cenuşii şi visători surîdeau şi soarele juca atît de luminos în părul lui blond că părea o coroană de argint strălucitor", şi reversul domnului, obvious, "Era un bărbat înal, mai înalt decît toţi ofiţerii din jurul lui, cu umerii laţi, mijlocul subţire şi picioare mici, încălţate în pantofi de lac. (...) Era îmbrăcat extrem de elegant şi hainele lui de dandy acopereau un corp de o forţă periculoasă, cu toată graţia lui leneşă." Blablabla. Şi Ashley avea picioare mici şi, în general, ce pula mea e faza asta cu picioare mici şi mijlocul subţire? Ce, sînt gheişe? Un bărbat adevărat are labe care trebuie încălţate în geamantane. Nda. Ca în atît de multe tîmpenii citite împotriva bunului meu simţ funciar, asemenea prosteli mă atrag maximorum. Ca şi pe alte curci ca mine. Sigur că e jenant să măcar admiţi că visezi tot felul de masculi invariabili stereotipi şi cît e paradigmă cretină, privită din partea cealaltă, cu bărbaţi care iubesc blonde sau brunete cu mijlocul subţire şi picioare mici? Şi, mă rog, dacă tot e din partea cealaltă, brunetele citesc şi blondele se fut?
De ce îmi plac - cumpăr!!!!!!!!!!!!!!!! - asemenea bazaconii? Că, să fim serioşi, "Pe aripile vîntului" nu a plăcut nimănui în mod deosebit pentru că descrie războiul de secesiune. Ci fix din pricina amorezilor.
Îmi place foarte tare şi cartea şi filmul, cu jena aia snoabă, cretină, şi de dindos. Însă nu am cea mai mică ideea de ce. În film îmi place Rhett, evident. În carte, îmi place Ashley. În carte dispreţuiesc puiul de femeie care e Scarlett, în film îmi place, pentru că leagă totul. Şi în carte şi în film îmi plac negrii. Şi în film şi în carte îmi place uitatul Charles Hamilton şi sora cea mică a Scarlettei. Singurul răpuns decent este că aş dori să văd filmul transpus în desene animate. Da' chiar că m-aş uita. Aş persuada-o convingător pe mama mea cea interminabilă să îmi facă floricele. Huh.

Azi, Mama: Bia, de ce scrie acolo să nu transpirăm peste camera de luat vederi?
Azi, eu: Mama, scrie să nu obliterăm camera de luat vederi.

Dead Man

2010-09-30T18:38:00.005+03:00

Dacă tot am revăzut Dead man şi dacă tot cheamă ăştia Poliţia că ascult Lou Reed la maxim (!!!! Lou Reed!!!!), uite o chestie de care chiar nu mă satur

Mămicisme

2010-09-17T20:54:00.002+03:00

Eu: Am plecat, iau un taxi.
Mama: Da? Şi pînă unde te duce?

De fapt, în modul ei alambicat reverenţios stînjenit repede-profitor şi doritor, însă politicos, vroia să mă întrebe dacă avem acelaşi drum. Doamneeeeeeeeeeeeeee, cît am rîsssssssssssss... Era să pierd taxiul care mă duce pînă unde vrea muşchiul lui.

Banc deosebit de genial

2010-09-14T14:25:00.002+03:00

Mă rog, nu mai ştiu unde l-am citit, dar e cam aşa: (Şi mersi Alineeeeeeee)

Iisus Hristos predică mulţimii. La picioarele lui, femeia adulterină plînge de-i sare cămeşa pe spate - în fine, părul de pe spate, că tocmai fusese smulsă din ghiarili păcatului şi era cam în fundul gol.
Iisus: Cine este fără păcaaaaattt săăă aarunceeee primul cu piatraaaaaa...
Linişte în mulţime. Suspans. Tăcere semnificativă. Gînduri multe şi amestecate. După toate astea o femeie se desprinde din mulţime, rupe o bucată de bordură şi-i fute una la tîmplă femeii adulterine.
Iisus: Mamă, dar mă exasperezi!

Iar astăzi de dimineaţă deosebit, dar deosebit de tare Gigi Becali.

Insuportabila răutate a fiinţei. Mele

2010-09-08T17:26:00.002+03:00

Vieţuiesc, incomensurabil de minim, într-o lume a idioţeniei absolute. E adevărat că marii cinici se nasc din marii idealişti, însă niciodată nu mi-am imaginat că sunt în halul ăsta de idealistă.

Deci:
Am avut un pic de concediu - fără bani de concediu, cu multe mizerii - dar am avut. Vine o prietenă. Hai să punem muzicile noastre, gen Mozart, Queen, Zeppelin şi, oh, da, Doors. Ea a venit cu Beirut şi Elephant Gun - pe care vi-l recomand expre http://www.youtube.com/watch?v=N-mqhkuOF7s - după care vine - iar - administratorul de bloc, la ora 22.30, că el cheamă poliţia. I-am zis s-o cheme şi i-am urat să se ducă în pizda mamii lui de bou, cu mult pathos grecesc. A doua zi, după scormonit între aşternuturi după ochi, nasuri, urechi şi compus feţe descompuse, hai să bem un vin la Olt, să ne uităm cum curge Oltul, că e frumos şi înălţător şi poetic. La Olt zis şi făcut. Ea că am şosete urîte, ruseşti. Eu că ale ei sunt frumoase, chinezeşti. Eu că de ce pana mea culege flori. "Ţie, dacă ai fi o floare, ţi-ar plăcea să fii ruptă?" S-a intimidat şi a lăsat florile la locul lor, în peizaj. Apare un pescar stalker. Deci cretinul total cu patalama şi vita încălţată s-a aşezat la doi metri de noi, cică pescuia. Tot spatele i se transformase în ureche. Şi, oricum, ce caută doo pizde care beau vin şi se rîd la Olt. Deci prietena mea a decretat că se duce să îi fută doi bocanci în dinţi - chiar avea bocanci, de armată, nespus de solizi. Eu am îndemnat-o să purceadă, după care o să scriu la ziar că o bucureşteancă şovină a snopit în bătaie un pescar paşnic, ungur, local. După ce am chiţăit de ăla intra în boală că nu pricepea de ce, am hotărît că cretinul total cu patalama şi vită încălţată merită futut, aşa că m-am apucat să urlu "VIOOOOOLLLL!" Vita încălţată s-a dat mai aproape, îl interesa cestiunea, şi vorbea febril la telefon. Ara se hotărăşte: "Auziţi, domnul, vă rog să plecaţi un pic mai departe". Ăla zice "Bine" şi pleacă trei paşi mai încolo, după care revine.
Mie îmi ajunsese, umor, pula, nu mai aveam. "Haidi, bre, să ne cărăm că nu am chef de mizerii. Chiar n-am chef". Ne împachetăm vinuţul, aparatul foto, ţigările, hainele şi o tulim. Pescarul pulii pizdii mă-sii după noi. Mă întorc şi încep să urlu: "Băăăăă, atîta nesimţire n-am văzut în viaţa vieţilor mele! Nesimţire de aia de pulă brînzită, în gîţii mă-tii de porc scîrbos şi nescopit", deci mă opresc, pentru că doresc să îmi ţin secret repertoriul cu cele mai scîrboase înjurături din lume. Problema este că stăpînesc limbajul pe foarte multe paliere, iar eu aş ţine perfect un concurs de înjurături. Porcul nescopit la vreme s-a ţinut după noi mult timp. Iar eu sunt îngrozitoare pentru că îi doresc o moarte prelungă şi sper că i se va întîmpla, chestii scîrboase şi necreştine, cum ar fi să îi spargă maţele un os de peşte şi să moară înecat în căcatul dinspre înăuntru. Asta e. Ce să fac, sînt oribilă. Pe de altă parte, mi-e atît de imens de scîrbă, că nu l-aş bate, spre deosebire. Violenţa, da. The trigger. Păi, trigger-ul este fix ăsta, în care vine cretinul şi încearcă să se bage în seamă. Că de ce. Că e cretin.

Vacanţă imens ratată şi un gust îngrozitor de Furadan. Eu, realmente, nu vreau pe-aici.

Curat murdar, monseniore

2010-08-23T13:35:00.002+03:00

Un preot catolic a refuzat medalia Ordinul Naţional de Merit, una dintre cele mai înalte distincţii franceze, din cauza politicii Guvernului împotriva rromilor, şi a declarat că se roagă ca preşedintele Nicolas "Sarkozy să aibă o criză cardiacă", relatează AFP. Părintele Arthur, un preot din Lille (nord), i-a scris ministrului de Interne, Brice Hortefeux, pentru a-i spune că refuză medalia Ordinul Naţional de Merit, una dintre cele mai înalte distincţii franceze, care i-a fost atribuită. "Mă rog, vă cer iertare, ca Sarkozy să aibă o criză cardiacă", le-a declarat preotul jurnaliştilor, duminică, după slujbă.

Ce tare! Un preot ortodox, de la noi, de astă dată, de pe meleagurile secuieşti îmi declara că el ar mitralia toţi ţiganii. Eu, cînd aud inepţii pe care nu le pot procesa, am tendinţa să mă uit cruciş. I-am replicat, cu un ochi la făină şi unul la slănină, "Părinte, nu-i creştineşte nici măcar să gîndeşti aşa, necum să o mai scoţi şi pe gură". "Lasă", zice, "că la cum se fut ăştia nici n-o să bage de seamă". Drăguţ părintele, dar măcar nu se roagă pentru crize cardiace.

Chefuri

2010-08-16T10:56:00.003+03:00

Deci ieri am avut vreo trei Marii, Mariani şi altele şi ne-am pus pe băut cumsecade, de pe la 11.00 in ză morning. Acuma, vocea raţiunii religioase întrupată de je şi anume - bre, ce sărbătorim noi aicişa, că o murit, s-o ridicat la ceruri într-un rădvan de foc, de Sfânta Marie mică se sărbătoreşte onomastica - n-o căpătat nici cea mai mică urmă de înţelegere, putem să sărim noi un prilej de băut? Nu putem. Bia se transformă în DJ, bagă tot felul de muzici de pe You Tube, nu le-o plăcut Lou Reed - se putea? ăla-i pentru finuţi - manele interzis, aşa că i-am asasinat cu Maria Tănase şi Aurelian Andreescu. Pe la 5.00, beat clampă se cărăbăneşte frati-meu, pe la 5.30 cică să produc şi eu texte pentru ziar. Ioi, atîta am avut de zis. Adevărul este că nu am "servit", cum zice colegul meu, Alin, decît vreo patru beri de căciulă, însă a fost atît de ucigaş de cald, că ne făceam muci şi de la suc. Pe la şase, linişte şi pace în univers. Mai vorbesc cu Cri cea canadiană, o mai frec, mă culc. Pe la 4 dimi bîntuiam după fructe, oligoelementele, alea, alea. Am mîncat două nectarine şi m-am băgat la somn, cu vise ciudate cu hermafrodiţi. La 7 şi un pic dimineaţa, zbierete, chiuituri, muzici populare la vecini. Mă trezesc, evident, le înjur cele mai îndepărtate rădăcini. Linişte, adorm la loc cu hermafrodiţii mei bizari, care semănau cu mine. Cînd eram bărbat eram Alain Delon tînăr. La 8 şi un sfert, iar chiote, fluierături, muzici populare. Măi, cum dracu' fac chef ăştia, cu pauze de respiraţie, de futut, de somn, sau cum? Oricum, nu e foarte cuşer să începi cheful luni, la ora 7 dimineaţa. Mă rog, or fi avut program de chef. Între 9.30 şi 10.30, iar au dormit, s-au futut, au respirat. La 11.00 au revenit cu "Paraziţii" şi BUG Mafia sau ce-o mai fi. La 11.20, pauză de chestii. Aştept cu interes continuarea.

Ah, da, am aflat că băieţii de la jandarmi vor să mă fută, toţi odată, că am scris că îi bagă pe ţigani în dubă şi bat la ei ca la fasole, şi fără martori şi fără camere. Lasă că am stat de vorbă cu un fost jandarm şi mi-a confirmat, dar am văzut eu cu ochii mei loviturile profi, la ficat, să nu lase urme. Băieţi, vă garantez că nu rezistaţi voi la fututul meu, că e din ăla, pasional.

Chestii, din nou

2010-08-15T18:40:00.003+03:00

Ar trebui să fiu un pic mai entuziastă că, vorba ceea, o viaţă avem şi-o gaură-n cur. Da' nu sînt. Am stat şi am ascultat tot felul de lucruri, despre care nu cred nimic. Am fost la Izvorul Mureşului, tare mi-o plăcut că m-am plimbat cu trenul pe malul Oltului şi după aia alergam cu trenul pe o fărîmă de coastă de deal şi în jos era prăpastie. Deci mie îmi plac senzaţiile tari, alea în care sînt în siguranţă. Mi-a mai plăcut teribil confirmarea faptului că nu mă opresc aici. A plouat cu stele şi pentru mine au căzut două. Am beut apă din Mureş, însă nu vă gîndiţi că am stat, am urcat pe Hăşmaşul Mare, pînă la izvoarele Oltului şi Mureşului. Asta a fost demult, datorită unui profesor ungur. Şi Piatra Singuratică - acum toată lumea îi spune Piatra Unică, e Singuratică, bre!- şi Lacul Roşu, Ghilcoşul. În ungureşte e Vîrful Ucigaş. Şi poveşti de acum aproape patru mii de ani, pentru că fiecare zi care trece e un secol. Şi frumos nespus, uite-aşa.

P.S. Recunosc, cu jumătate de gură, că am fost la Universitatea Românilor, din colţuri diverse. Nu-mi place pentru că, de fiecare dată, mă rog, de prima dată, mă pune să fiu resentimentară. (Şi pe maghiari la fel, hai să nu recunoaştem Trianonul. Bine.) De ce nu aş spune că e Ţinutul Secuisc? Mi-o fi ruşine. În schimb, aştept de la totala discriminare maghiară a românilor "da, faci, bine, nu vrei să lucrăm împreună?" Chestia asta, deşi sînt bună, s-a întîmplat pe munci sezoniere, două zile, şapte zile cu contract. Însă, oricine s-ar întreba, de ce mă excluzi pentru că sunt foarte bună profesional, însă nu vorbesc limba maghiară, nici franceza nu e limba pe care o vorbesc? De ce, tu, primar, şef de consiliu judeţean, orice, nici nu te uiţi la mine, pentru că vorbesc limba română ŞI engleză? Pute, nu e ok să te cheme STUPU ELENA BIANCA. Nu numai că e latin şi grec, mai e şi indo-european, căcat, nu e Katy. Da, bre, nu e nici o urmă de slavonism în numele meu. Şi chiar sînt mîndră, cu măsura aia a me, mică, de mîndrie. Nu îmi pasă de nimic, oricum sunt om complet, totuşi, chiar nu pricep de ce trebuie să fiu pedepsită sau ridicată în slăvi. Nu uiţi lucrurile astea, nu le foloseşti împotriva altora, sînt şi gata. Cam cît de urît e să-i urăşti pe toţi că nu-s unguri? Grrrrr.
Să fim bine înţeleşi: aş muri, omeneşte vorbind, dacă Ţinutul Secuiesc ar rămîne fără oamenii lui minunaţi. Nu mai e secuiesc de mult, însă nici românii nu mai sunt demult traci.

Păr

2010-08-12T19:07:00.002+03:00

Chestii care mă dezorientează profund la oameni, şi anume sentinţe că un astfel de păr nu ar trebui să fie tuns. E păr, my fucking solar twin spirit. E păr care îmi încinge meningea, pe care îl doresc perucă. Pe păr, deşi, în condiţiile date, şi pe meninge. Într-adevăr, e foarte frumos, la alţii. Dacă mai ai şi mamă coafeză care îţi spune de cinci miliardissime de ori că ai un păr imbatabil, toată treaba cu părul frumos devine pshianalitică. Da, e frumos, bogat, des, melodios. DAR E PĂR! Nu-i vreo axiomă! Nu-l cultiv în vreo grădină, nu fac intenţionat şi trebe tuns pentru că am avut eu un vis de pictor cu un şarpe. E părul meu pe care îl tund, da? Asta, cu bocitul că mă tund mă scoate din sărite. Ca şi aia cu mătuşa-mea că nu crede că e aşa de creţ fără permanent. No, dacă mi-e cald? Mi-l construiesc creţ. Mi se oferă melodrama părului care e viu. Am zis eu că nu e? E viu, taie-l, în pula mea, că tot din mine mănîncă. Creşte la loc, că de aia e păr. E păr de pe cap, nu-i Einstein. Bănuiesc că se prinde oricine cam cît de exasperată pot fi ca să postez aşa ceva. E PĂR! P Ă R

La cald

2010-08-11T21:42:00.002+03:00

Niciodată nu mi-a plăcut căldura în exces. Chiar dacă e foarte cald mă acopăr noaptea cu un cearceaf. Acum mi s-au umflat toate venele de la mîini şi ochii şi picioarele şi nu mai pot dormi. Deloc. Nu sînt buimacă, creierul e acelaşi, însă nu pot, cu nici un chip, să stau în căldura care mă descompune. Ceea ce, mari, foarte mari nostalgii ale morţii... Undeva, cîndva şi soarele din sud. Poate că ar trebui să scriu. Dar am scris. Chestii.

Preţiosul exasperant este chemat la vorbitor

2010-08-06T13:35:00.002+03:00

Burs, nu mai găsesc deloc link-ul acela pe care ţi l-am trimis cu Michel Houellebecque. Trebuie să fie undeva pe blogul tău. Mi-l retrimiţi, dacă te rog frumos? E cam caraghios, ştiu -:))

Dedicatie mie

2010-07-31T19:33:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=vPcnGrie__M Poate că merit.

Dedicaţie Tapirului aberat

2010-07-30T19:39:00.000+03:00

... sau berat, după cum devine. http://www.youtube.com/watch?v=UIy-2BbvoPY&feature=related

Chef cu Mozart

2010-07-29T19:08:00.000+03:00

Păi, da, ruşine să-mi fie că azi-noapte la ora 11.00 ascultam Mozart şi Lou Reed. Pe rând, aşa, domol cu starea mea de pisică solară. Şi dă-i, bătăi în uşă, telefoane, zbierete incontinente. Că nu respect programul de somn. Bine, e foarte adevărat că aria din "Flautul Fermecat" a Reginei Nopţii are nişte acute, dar, iarăşi, bine, că sunt de o puritate şi de o catifea exact ca pielea mea de nou-născută. N-ai să vezi. Un batalion de masculi cu spume la gură îmi dărîmau uşa, să le dau socoteală. Credeau că fac chef cu Mozart. Dude, deci mi-a căzut falca până la placa tectonică din Vrancea. Normal că vocea mea nervoasă face bucăţi orice zid aşa că a răsunat valea de zbierete. Eu nu prea pot, nu pot, pur şi simplu, să aproximez tembelismul, nu e în ceea ce înţeleg simplu. Bine, nu e ok, e muzica prea tare, dar vii la mine la uşă şi îmi spui să dau mai încet. Te comporţi, în orice caz, relativ civilizat oricîţi nervi ai avea. Nu faci spume la gură şi te erijezi în justiţiar. Vecinul, de o rară cretinătate, s-a dus la panou şi mi-a oprit curentul electric. Nu ştiam dacă să rîd sau să chem poliţia. După aia a venit şi administratorul care urla la mine că fac chef. Păi, nu, nu fac nici un chef. Am ţinut-o într-un balamuc pînă pe la vreo unu.
Iar astăzi, mare interviu, mare şi fără să îmi dau seama l-am pozat pe adjunctul ISU, un om foarte ok, de altfel, cu un un dulap pe care avea pizde care şi-o trăgeau una alteia. Dacă nu şi-o trăgeau, îşi arătau interesele. Am rîs vreo doo ore. Cred că ar trebui, în continuare.

P.S.: Am uitat, însă cea mai tare fază a fost de dimineaţă, cînd mi s-a spus că o reporteriţă a întrebat de ce a importat România 170 de TONE de sânge. Au, asta a durut!

Diverse

2010-07-28T21:05:00.000+03:00

Cel mai bun lucru atunci cînd nu ai nimic de făcut este să nu faci nimic. Să te topeşti în marele calm latin, grecii sunt cam turbulenţi. Să te întinzi ca o pisicanie din toate oscioarele şi din toate venele albăstrui care-ţi apar peste noapte. Să te uiţi în nişte ochi galbeni, să ignori alţi ochi, să te fîţîi şi să te răsfeţi ca unul sărit din timp. Să-ţi cumperi "Cireşarii", în ediţie nouă, să îţi freci mîinile de resturile de copac lăsate de hîrtia vai. Să comunici extrem de puţin, pînă spre deloc, că-z doară mai putem să păstrăm secrete mici. Să te distrezi cu propria ta voce pe care nu ţi-o recunoşti niciodată reprodusă de o maşinărie, că altfel sună în urechea internă. Să baţi aceeaşi stradă şi să-ţi plouă în gură de la cireşe coapte - ACUM!!! - în Sfîntu Gheorghe. Să îţi dai seama de efectul devastator al energiei statice. Să Mozart, obvious. Să fii sunată şi înjurată că nu eşti rrrrromân. Neacs, nu sînt, o fi grav că sînt doar om? Copchiii care nu mă slăbesc cu zbieretele - eu, parţial calmă şi visătoare: "Măi, copii, de ce ţipaţi?", ah, ce...ce... nu vreau să zic - şi vecinii care bat covoare, care praf se pune instant la loc pe covoarele lor. Mă uit şi nu zic nimic. Inundaţii, evident, oameni de aur şi miere, de la care am plecat cu o pîine în braţe. Miros de lapte, miere şi fistic. O oglindă oarecare, fără să reflecte nimic. Bunătate pe pîine fără nici o cauză. Aşa zic.

As me, as usual

2010-07-16T20:40:00.000+03:00

S-o mai sinucis o fufă care se credea maichel jackson's et company. În afară de totala propensiune a mea către rîs homeric, dincolo de orice dramă imbecilă o mai fi avut cumătra - îmi veţi recunoaşte că ar fi devenit o cumătră, fix ca Iordăchioaie şi restul - stau forever să mă întreb de ce pula mea 99,9% dintre români cred în perfecta imbecilitate a instituţiei bisericeşti. Ce biserică, mamaie, cînd tu îţi baţi nepoţii cu nuiaua, crezi că e bine, iar bărbatul tău violează nepoţi? De unde ies toate mătuşele, cu dinţi cadaverici - mă rog, o lucrare - ca să povestească că tu ai fost botezat şi ai îmbrăţişat ortodoxia ca pe calea ta de urmat? De unde ies popii ca popândăii să spună că la ortodocşi nu se poate cînd e exact la fel şi la catolici? De unde vine instituţia asta imbecilă care e doar o mascaradă sinistră şi irevocabilă de vreo doo mii de ani? Cine sunt aceşti imbecili care îmi dau interzis la iubire, dacă nu trece prin instituţie? Ce fel de om, ce fel de Biblie îţi spune să urăşti mai mult decît iubeşti? No, lua-v-ar naiba pe toţi, bre, în ordine ierarhicăăăă, aaaaaaaaamiiiiiiinnnnn. Şi să ştiţi că un lucru extrem de simplu se întîmplă: legătura unui om cu Dumnezeu nimeni nu o poate negocia. Nici o popă. Niciodată.

P.S. M-am lăsat dusă de val. Că nu-s instituţie, dar eu cred că şi copiii nebotezaţi şi sinucigaşii, şi femeile care intră neacoperite în biserică şi în altar ar trebui să aibă parte de iubirea pe care noi doar o împărtăşim, nu o dăm. Cine dă e altfel, vite instituţionale bisericeşti.

Ah, da, îngrozitor pentru biserică: I-am luat mamei Saprosan şi am futut florile de mandarin între ele, iar eu m-am futut între mine. Oh.

Iubirea e infinită. Nimeni, nici un preot, niciodată, nu-mi spune că durează pînă te sinucizi. Să vă fie ruşine, ticăloşilor. Aţi uitat complet. Propriul meu suflet în faţa a ceea ce cred este judecata mea.

Chemarea strabunilor

2010-07-11T21:28:00.000+03:00

Taman ce am revenit din oraşul natal şi moldav. Cu creierii tocaţi mărunt, se înţelege şi uite ce am primit de la drăguţa de Ara. Foarte tare!

Definitii noi extrase din Moldovian DEX 2009

PRUDENT = pasta de dinti cu extras de prune
MONOLOG = olog de un picior
BIOLOG = olog de ambele picioare
SEXOLOG = olog de 6 picioare (de ex. miriapod sexolog)
MANIPULARE = manevrarea penisului cu ajutorul māinilor
ATĀTAT = fara sāni
AMĀNAT = fara māini
ĪNCHINARE = transport catre China
ĪNVINUIRE = procesul de fermentare a mustului
ĪNFOCARE = transformare īn foca
GHINIOANE = varianta moldoveneasca pentru ardelenescul Bine,Ioane
ĪMPRASTIERE = rezultatul procesului prin care betivii se fac prastie
BIZAR = zar dublu
MACEL = mac mic
MICROSCOP= scop marunt
ĪNVIORAT = Prevazut cu vioara
LESINA = pe unde merge le tren
MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri
CIMBRU - marca postala din Banat
BASCA - femeie din Pirinei, cu marginile īndoite īnauntru
AMPULA - amintiri din tinerete
HAITI - grupuri de lupi flamānzi care bāntuie prin judetul Botosani
BIRMANIA - predispozitie maladiva a unui ministru de finante de a pune noi taxe si impozite

of!

2010-06-18T20:08:00.000+03:00

Aflu de la Dragoş că a murit şi Saramago. Gud. Cea mai bună atitudine în condiţiile date.
Pe Saramago mi l-a pus în braţe profa de română Delia Dună, care ne dăduse un test psihologic -oare de ce?- şi mi-a spus că în viaţa ei nu mai citise răspunsuri atît de livreşti ca ale mele. No, acuma, scriam şi eu ce citeam. Dar nu pot scrie despre "Memorialul de la Mafra". Mi-a împărţit viaţa în două.
Nu mi-a plăcut "Evanghelia după I.C.", culmea, mie mi s-a părut tezistă. Mi-a plăcut foarte tare "Toate numele", dar în alt fel, un fel mai subtil şi mai apropiat de moartea din care face parte începînd de azi. Nu mai, gata. La revedere, dragul meu portughez.

Dansuri

2010-06-18T10:08:00.000+03:00

Am găsit pe blogul preţiosului exasperant un alt blog. Loare şi rufele, care Loare şi rufele m-au băgat în Michael Flately. Şi eu sînt total, fascinată, de ce poate să facă echipa lui acela cu picioarele. Dar, măi, nu-i cam nazisto-comunist, aşa, să ţopăie toţi în acelaşi timp? Mi se pare cam încrîncenată treaba, iar spiritul meu bizantin e contrariat. Şi acela nu e step, de la Fred Astaire? De ce e irlandez sadea? În fine. Bizar, so far.
Vai, genial... ioi....http://www.youtube.com/watch?v=RdfPER5Cgm8

Cardiacii ăştia, cu stările lor...

2010-06-16T22:27:00.000+03:00

Nu pot explica cam cît de intens am putut suferi din cauza căldurii. Deci mă gândeam că ar fi mai bine să leşin, naibii, odată, să mă ia cu Salvarea şi să mă trepaneze. Mă durea pe bune lichidul cefalo-rahidian, că nu pot să zic că mă durea capul. Cea mai mică mişcare nu durea din străfunduri, nu durea din adn, nu durea din viaţa intrauterină, durea direct din reîncarnare. Dacă nu ţi se rupe capul, ţi se rupe cordul direct, că m-am trezit azi noapte cu fîlfîieli la inimă, de am vizualizat-o în chip de înger plecînd înspre Norvegia, Finlanda, Danemarca şi, în final, dar nu la noi, în Alaska. În sfîrşit, azi dă Dumnezeu drăguţu şi plouă. Pe seară, aşa, după o zi de scrîşnitul dinţilor şi alea, alea la job. Eeeee, păi, dacă plouă in ză evening, nu ieşim şi noi cu umbreluţa cea roşă la o plimbărică? Pe vremea tinereţii mele mă plimbam mult şi bine. Mă plimbam că dădea bine la cv. Mă plimbam că eram neînţeleasă. Mă plimbam că eram îndrăgostită. Mă plimbam că îmi conferea un facies eminescian. După atîţia ani de presă, cine îmi propune MIE!!!! o plimbare, devine cel mai imposibil empatic om ever. Nu-mi ajunge, măi, cît alerg, toată ziua, cît am alergat de colo-colo, cît a trebuit să alerg de la subiect la ziar şi de la ziar la subiect, de circa - asta e o medie drăguţă - trei ori pe zi??? Bite me, cu plimbarea ta!
Deci eu nu mă plimb, eu merg cu scopuri diverse prin spaţiu. Bine, dacă plimbarea mi-a devenit aşa de intim nesuferită, trebuie să mă însufleţească ceva. Bine, nu ies să mă plimb prin ploaie, ies să îmi iau şi eu o bere şi ţigări. E tîrziu, tre să bat drumul la un non-stop, se potriveşte perfect ca pretext. Şi ies şi mă tună, şi mă fulgeră, şi mă bate ploaia în căpăţînă, că umbrela o ţineam la picioare, pentru maşini. Şi e minunat. La non-stop dau peste eternii mei ţigani. Nespus de politicoşi, întrucît eu aveam tricoul ud. Vorbesc în limba maghiară cu vînzătoarea, aceea pare că are probleme. Mie, care numai de cumpărături nu-mi ardea, încerc să grăbesc lucrurile: "Nu aveţi mărunt? Poate vă ajut eu." Nu era cazul, se schimba casa, dar tare le-a mai plăcut. Erau doi ţigani cu clasă, măi. Foarte politicoşi s-au oferit să îmi achit eu berea şi ţigările înaintea lor, pentru că nu vor să o facă pe domniţă să aştepte. Unul era mai tînăr şi mai chinuit, dar demn, celălalt era mustăcios şi pofticios şi tatăl aceluia, după cum nu se uita în ochii mei, ci un pic mai jos. "Nu aveţi burlane de curăţat?", zice el. Eu, dezolat-stînjenită că nu am burlane. "Stau la bloc, ştiţi..." "A, la bloc...", zice chinuitul tînăr, modest. Tatăl: "Reparăm burlane şi la bloc! Reparăm orice burlane!", mă asigură tatăl, subtil. Iar eu mă pun pe un rîs de să cad pe jos, nu alta. Şi rîd cu lacrimi, că nu-mi ajungea că eram udă pînă la brîu. Rîde şi tatăl, rîde şi vînzătoarea, rîde şi fiul, rîde şi schimbul doi. I-am cerut o carte de vizită, dacă simt nevoia să îmi repare burlanele la bloc, l-am asigurat că am prieteni care stau la casă şi ar avea nevoie de serviciile lui şi vă împărtăşesc numele şi numărul de telefon: GABOR LAJOS, TELEFON 0756 794 541. Nu am habar cît sunt de profesionişti, dar se duc acolo unde e nevoie de munca lor. Sînt cu maşina, aşa că nu rămîne decît să stabiliţi. Nu ştiu nici cît cer pentru munca lor, dar, pot spune cu mîna pe inimă că sînt de o calinerie teribilă. Numai gagicile să nu aibe tricoul prea ud şi să fie singure la 10 noaptea după ţigări şi bere.

P.S.
Nu ştiu exact cît e real şi cît e în capul meu empatia mea totală faţă de aceşti oameni. Ţin minte că ai mei mă ameninţau că mă dau la ţigani pentru că nu sînt cuminte. Pentru că logica mea perfectă a funcţionat dintotdeauna mă gîndeam aşa: Foarte bine, ai mei nu mă vor pentru că nu sînt cuminte şi nu mă potrivesc cu ei, aşa că o să mă dea la cineva care este în regulă cu un drac împieliţat ca mine. Păi, dacă acolo nimeni nu o să fie supărat că eu sînt aşa într-o ureche, de ce nu mă dau mai repede?
Nu cu atît de multe cuvinte, însă s-a produs exact contrariul ameninţării. Niciodată nu mi-a fost frică de ţigani, niciodată nu i-am condamnat. Or fi buni şi părinţii la ceva.

unfucking believable

2010-06-09T22:15:00.000+03:00

Integral răspunsul primarului municipiului de mare, mare căcat şi bătaie joc - dom Antal şi tu şi frecţiile tale, gen Bereczki Kinga, ne inspiraţi aceeaşi totală, veşnică scârbă. Nu contează că eu simt englezeşte, că vă fut în freză cu toată absoluta tîmpenia voastră genetică. Dar iată textul emis de către Antal, pentru demiterea lui Bocsardi. Sper să vă placă. Mie aşa de tare mi-o plăcut... no9

Profesionalism şi constrângerea cifrelor

În aceste zile au apărut în presa locală insinuări cu tentă politică în legătură cu aşa numita destituire a lui Bocsárdi László. Adversarii mei politici au încercat, ca şi altădată, să mă submineze, folosindu-l drept scut împotriva mea pe Bocsárdi László. Şi de această dată, ca şi în trecut, o să răspund cu date concrete, la acuzaţiile aduse, prin intermediul meu, la adresa Primăriei şi Consiliului Local.

Mulţi oameni de bună credinţă au fost induşi în eroare de campania de discreditare a PCM, eu însumi aş fi semnat fără ezitare petiţia CIVEK (Federaţia Organizaţiilor Civile din Judeţul Covasna), numai că petiţia conţine doar adevăruri parţiale, iar adevărul este cu mult mai nuanţat.

Oraşul are nevoie de Bocsárdi László

Înainte să trec la subiect, vreau să spun, contrar celor scrise şi insinuate, că îl respect pe Bocsárdi László, atât ca om, cât şi ca artist. Succesul profesional, realizările sale, într-adevăr au făcut ca teatrul din Sfântu Gheorghe să câştige un renume naţional şi internaţional, şi sunt mândru de acest lucru atât ca om iubitor de cultură, cât şi ca primar. Consider că prezenţa lui Bocsárdi László ne îmbogăţeşte oraşul, care are nevoie de un om atât de valoros.

Cu toate acestea, primarul şi Consiliul Local au obligaţia să gospodărească cu responsabilitate sursele financiare pe care le au la dispoziţie, mai ales când trăim o criză financiară atât de haotică şi toată lumea simte pe propria piele ce înseamnă când trebuie să strângă cureaua şi mai tare. În timp ce teatrele din marile oraşe sunt finanţate de stat, întreţinerea teatrelor din micile oraşe trebuie asigurate către Consiliul Local. Sfântu Gheorghe este un caz unic, deoarece are în administrare atât teatrul maghiar cât şi pe cel românesc.

Cultura, în captivitatea cifrelor

Din bugetul oraşului, din impozitele plătite de dumneavoastră, în ultimii patru ani am alocat pentru întreţinerea teatrului maghiar 106 miliarde lei vechi. Ca să fie şi mai clar: în perioada 2006-2009 din totalul sumelor rezultate din plata impozitelor pe terenuri, clădiri şi automobile, plătite de locuitorii oraşului, 75,42% a reprezentat suma alocată Teatrului Tamási Áron de către Consiliul Local. Ştim cu toţii că în atribuţiile conducerii locale nu intră numai finanţarea teatrului, ci şi dezvoltarea infrastructurii, îmbunătăţirea calităţii serviciilor.

Comisia

S-a spus de asemenea că eu am numit membrii comisiei care a evaluat activitatea lui Bocsárdi László. Este adevărat, dar am fost împuternicit de Consiliul Local, fără voturi împotrivă. Nici membrii comisiei nu au evaluat activitatea lui Bocsárdi László în felul în care a apărut în presă. Aş aminti că, printre alţii, l-am rugat şi pe Bíró Béla, o persoană cu o pregătire şi obiectivitate, care nu poate fi pusă sub îndoială, să facă parte din comisie, dar nu a fost disponibil. L-am ales pe Klárik Attila din următoarele motive: în afară de faptul că este doctorand în filologie, a fost consilier la Guvernul României, unde a participat la procesul de elaborare a legilor ce privesc viaţa culturală, iar în calitate de consilier local, fiind membru în comisia de cultură, are cunoştinţe de ansamblu despre funcţionarea instituţiei.

Comisia a avut şi membri care au acordat punctaj maxim, deoarece i-au evaluat activitatea mai ales din punct de vedere artistic şi nu din punct de vedere managerial. Acesta este punctul sensibil în cazul lui Bocsárdi László. Nimeni nu i-a pus la îndoială nici un moment cunoştinţele profesionale, dimpotrivă, mi-aş dori ca şi în continuare teatrul să urmeze valorile artistice introduse de el. Cu toate acestea, situaţia financiară impune despărţirea categoriei profesionale de cea managerială. Oricât de mult succes a avut Bocsárdi László pe plan profesional, prestaţia managerială poate fi contestată.

Ce înseamnă buna colaborare?

Niciodată nu am cerut şi nu am aşteptat loialitate de la Bocsárdi László, deci şi această afirmaţie este neadevărată şi nedreaptă. Dimpotrivă, l-am rugat să ţină teatrul deoparte de jocurile politice. Şi eu şi Consiliul Local am sprijinit la maxim proiectele lui Bocsárdi László şi, în funcţie de posibilităţi, i-am pus la dispoziţie fondurile necesare. Împreună am planificaş Festivalul Reflex din 2011, construirea şi inaugurarea Clădirii Studio. Ne-am angajat să asigurăm actorilor locuinţe de serviciu, să renovăm clădirea teatrului. Este adevărat că, din punctul de vedere al plătitorilor de impozite din oraş, cel mai indicat ar fi ca de problemele financiare, juridice şi administrative ale teatrului să se ocupe o persoană pregătită, cu studii superioare, specializată în ştiinţe economice, care atrage fonduri europene şi care face un lobbi de succes pentru a atrage şi alte fonduri în scopuri culturale. Este nevoie de această schimbare de mentalitate pentru ca Teatrul Tamási Áron să rămână şi în continuare la nivelul artistic bine cunoscut şi apreciat.

Am fost de acord să fie aplicată noua legea privind funcţionarea teatrelor, datorită acestui lucru în Teatrul Tamási Áron s-a putut acorda salarii mai mari pentru angajaţi. Mă bucur că directorul teatrului poate primi un salar de 6550 lei. Trebuie menţionat faptul că pe lângă acest salariu directorul a mai primit şi în plus pentru regizare sume de ordinul sutelor de milioane din bugetul teatrului. În acelaşi timp Bocsárdi László nu a fost de acord cu rugămintea mea ca el sau angajaţii teatrului să ia concediu fără plată pentru acele perioade când lucrează pentru alt teatru.

Suntem cu toţi bugetari

În pofida criticilor aduse la adresa noastră, primăria a adoptat o poziţie responsabilă faţă de artişti. Deşi a fost reducere de personal fondul de salarii al teatrului a crescut. Dar cum să mă uit în ochii angajaţilor primăriei, când la instituţia noastră un jurist câştiga 1500 lei, şi la teatru era posibil ca cineva cu studii medii să obţină un venit lunar de 5400 lei. Am încercat să facem economii şi am redus venituri în celelalte instituţii, la teatru salariile au crescut în medie cu 20% în perioada 2008-2009. Iar în ultimii patru ani cheltuielile raportate la un spectator au crescut de la 90 de lei la 168 lei.

Avem nevoie de schimbare de viziune

Nu voi îngădui nici un fel de şantaj emoţional, când e vorba de interesele oraşului şi a locuitorilor. Am sprijinit şi până acum cultura, şi aşa voi proceda în continuare, acest lucru nu se va schimba. Dar, în ceea ce priveşte conducerea financiară a teatrului, este necesară o schimbare a mentalităţii, trebuie coordonat activitatea artistică şi cea managerială pentru o funcţionare optimă şi eficientă.
Subliniez că Bocsárdi László nu a fost demis, dar trebuie să admită că instituţia are nevoie de un management eficient, trebuie să aibă în vedere pe lângă criteriile artistice şi cele financiare.

Ca primar al oraşului consider că nu încalc libertatea artistică a teatrului dacă formulez următoarele cerinţe:

• Angajaţii teatrului care lucrează şi în alte teatre să ia concediu fără plată pentru perioada respectivă
• Să respecte legislaţia în vigoare, în special în domeniul financiar.
• Atelierele Teatrului Tamási Áron să întocmească facturi pentru lucrările care nu sunt pentru teatru, cu acest lucru contribuind la creşterea veniturilor
• Atelierele să fie mutate din centrul oraşului în imobilele pregătite de către Primărie la Cîmpul Frumos.
• Să se folosească mai mult de posibilităţile de atragere de fonduri
• să asigure din venituri proprii măcar 20 % ale cheltuielilor raportate la un spectator
• Să aibă un director economic cu studii superioare cu specializarea în domeniul economiei
• Autonomia instituţională înseamnă şi că suntem buni gospodari, şi că menţinem curăţenia şi mediul civilizat atât în clădirea cât şi în curtea teatrului

Consider că este obligaţia primăriei să impună îndeplinirea cerinţelor de mai sus, dar, dovedind că nu e vorba de un atac la persoana domnului Bocsárdi László sau la adresa valorilor susţinute de el, voi propune, joi, la şedinţa extraordinară a consiliul local, înfiinţarea unei noi comisii de evaluare, nominalizat de către membrii consiliului local, care să reevalueze activitate managerială a directorului.
Voi propune ca în această nouă comisie să fie nominalizat câte un reprezentant de la UNITER, de la Academia de Teatru din Târgu Mureş şi un consilier local. Dar întreb, indiferent de rezultatul evaluării, criteriile menţionate nu ar trebui îndeplinite?

Antal Árpád András
Primarul Municipiului Sfântu Gheorghe

Justiţia e o doamnă, ce pula mea

2010-06-09T14:18:00.000+03:00

Nuţu Cămătaru a fost amendat, miercuri, de Brigada de Poliţie Rutieră a Capitalei, cu 120 de lei, pentru că a plecat din Penitenciarul Jilava pe cal, faptă interzisă în mediul urban, potrivit Codului Rutier. Poliţiştii rutieri i-au întocmit lui Nuţu Cămătaru proces-verbal, el încălcând articolul 99 din Codul Rutier, privind nerespectarea regulilor de circulaţie de către conducătorii de animale, au declarat, miercuri, pentru MEDIAFAX, reprezentanţi ai Brigăzii de Poliţie Rutieră Bucureşti.