Precaritatea alergătorului de cursă scurtă

Am avut, de cînd mă ştiu, modul meu de a privi lumea şi am fost, de cînd eram mică, prea bătrînă ca să-l schimb. Îmi aduc aminte de pozele mele din copilărie şi de ce mi-au spus ai mei: întotdeauna încruntată, întotdeauna botoasă, întotdeauna încercam să sar etape. Nu încercam, neapărat, le săream, pur şi simplu. Acum mă întreb altceva. Mă întreb dacă, după cîţiva ani petrecuţi cu oameni bolnavi, mai am vreo şansă. O şansă la mine. O şansă la ceea ce cred eu că sînt. În toată oboseala şi graba cu gătit trei mese pe zi, medicamente administrate şi responsabilitate pentru ele, lenjerii schimbate, praf şters, trezit noaptea din somn şi ridicat oameni din pat de ţi rupea spatele, socializat cu oameni bolnavi de demenţă, completat hîrtii, vertijul gărilor şi al scărilor, neodihna schimbării locului, izolarea şi nesiguranţa. Parcă am rămas mică, parcă nu am 44 de ani, parcă am zece ani, din nou. Dar nu am. Te infantilizezi cînd o iei de la capăt. Te simţi un matur pus la colţ de reguli absurde. Ştiu, vorbesc la modul general, dar nu mă simt în stare să detaliez. N-am mai scris demult pe blog. Un lucru e sigur, e o constantă a mea să iubesc lumea fără unii care-o locuiesc. Şi e deprimant că mizeria umană e aceeaşi. Eu credeam că mizeria umană e diferită. Mai relaxată. Nu e. E la fel de încordată şi de sinistră ca de obicei. Ce bizar.

Ce să scriu, ce să scriu?

Am promis manele, dar a trecut prea mult timp şi nu-mi mai aduc aminte versurile. În orice caz, nu erau manele dîmboviţene, erau manele de Piatra-Neamţ, moldovineşti, cumsecade, cu femei, pe care să le iei. Femeile astea erau malefice şi nu-ţi dădeau, pardon, satisfacţii sexuale, dacă nu aveai bani şi case. După ce aveai bani şi case te lăsau pentru prietenul tău cel mai bun, i proci. Totuşi, secţiunea biciclete rabatabile, din spatele autocarului, insista cu strigături: "Alo, dom' şofer, pune o manea cu "Of, viaţa mea" şi dă mai tare! Hai, dom' şofer, să te iubim!" Eu să mor pe loc şi mai multe nu. Cum să-l iubească pe şofer? Cine mă mai duce pe mine în Braşov? Şoferii -erau doi, la curse de-astea n-ai voie să conduci mai mult de trei ore-, mîncau seminţe în draci şi erau tot timpul cu o mînă pe volan şi cu ailaltă-n gură. Nişte tirani mici într-o lume alienată. Un domn, pe la nouă dimineaţa începuse să-şi taie unghiile. Intrasem în România şi vroia să fie fercheş la nevastă. Şoferul: "Ce se-aude acolo? Mă, îţi tai unghiile?" Ăla, spăşit: "Nu, nu!" Şoferul: "Mă nesîmţîtuli, de ce nu ţi le-ai tăiet înainti sî plieci? Măcar îs alea de la mîini, nu de la picioare?" Ăla, confuz: "Da, da." Şoferul vine, nervos, culege o unghie de pe jos, i-o îndeasă lu' ăla în nas: "Ăstea-s de la mîini, mă?"
Altul mănîncă un cîrnat cu ceapă. Aşa, inocent, şi-a deschis trăistuţa şi-a-nceput să care-n el că, deh, fără poezie viaţa e pustiu. Şoferul trage pe dreapta, vine la impenitent, îi smulge cîrnatul din gură şi ceapa din ochi şi, huşti! pe uşă afară cu ele. Bietul om rămîne înlăcrămat şi trist, şi savurează din rărunchi ce i-a mai rămas printre dinţi.
Eu mănînc şi eu, cu mare codeală un senviş britanicesc, cu şuncă presată, cu roşii, cu castraveţi, cu salată. Şoferul apare ca prin magie şi se uită crunt la mine, mai să-mi taie limba şi esofagul. Eu mă uit la el cu ochi senini şi gura plină, înghit, iar mă uit, iar înghit. Nenea, nimic. Eu: "Vreţi un picuţ?" Nu v-am spus că am ochi extraordinari. Inocenţi, aşa, ţi se topeşte brînza-n cuptorul cu microunde. Şi pietrele se uită la mine cînd mă uit eu la ele. Îl privesc cu ochi grozavi şi molfăi ca un purceluş de lapte, şoferul mîrîie ceva înjurături numai de el ştiute şi pleacă la seminţe.
Şi, ca să şi răspund. În România mi-au plăcut cărţile mele, mi-a plăcut patul meu cu arcurile deformate după cum dorm (am o anormală tendinţă de a zbura, în somn mă îndes în călcîie şi, dacă n-ar avea patul ceva de zis, mi-aş rupe gîtul), mi-a plăcut mama, care-mi încearcă hainele aşa cum şi eu le încercam pe-ale ei, mi-a plăcut nepotul meu rebel -a crescut, deh-, mi-au plăcut unii oameni. România a fost mereu pentru mine o noţiune străină. Nu încerc să dramatizez, nici Anglia nu-i mai brează, dar, pentru fiecare, există un altfel de acasă.

Duios, cu spume, Eurotravel trecea

Deja ştie tot mapamondul cum mi-e mie frică de avioane şi cum mă dau cu curul de pămînt de trei ori pînă să purced la chinul şi tortura vieţii mele din ultimii zece ani, de cînd am văzut toată seria de "Dezastre în aer". Jur, jur că nu am complexe provinciale -deşi, n-aţi vrea să asistaţi la fîţîiala mea prin aeroport, zici că-s cel puţin Angela Similea la ce aere-mi dau -, jur că m-am bucurat ca o puberă excitată -la propriu, că e chiar erotică gravitaţia aia de la decolare, care te lipeşte de scaun şi te lasă sedusă şi abandonată-, jur că mi-a plăcut să mă dau cu avionul, dar... o, tempo, o, mores, m-am băbit şi am dezvoltat un fond extra-anxios, aşa, că doar anxios nu se putea, şi mă ia cu transpiraţii reci, tahicardii şi o învîrtoşare generală a sistemului muscular, de zici că am lemne în loc de muşchi, o treabă interesantă dacă aş fi fost bărbat deşi, se ştie că pula n-are muşchi. Boooon. Carevasăzică, trenul, că mor după el. Scomp, dincolo era mai ieftin. Ce mai tura-vura prefectura, autocarul, nenică. Ăla ţapăn de Cheatra-Neamţ, cu şoferi care mă interoghează cu privire la nemăritatul meu şi cu un domn de 28 de ani, cu doi copii acasă, care s-a dus la specializiare, secţia acordeon la Facultatea de Urban Music în Bruxelles şi care a rînjit, într-o călătorie trecută, la mine: "Daaaa' de ce n-ai copii, îţi cam place viaţa, ai?" Nu, mă, boule, o urăsc, de-aia am luat autocarul, să nu mor pe avion.

Una peste alta, de fiecare dată îmi spun că nu mai suport mîrlăniile conaţionalilor mei şi spiritul de înfrăţire intra-băşini şi picioare nespălate şi iau avionul, doar ca să-mi scurtez viaţa nemăritată şi fără de copii, pe care-o urăsc. Ei, aş, şi s-a trîntit geamul şi m-am trezit, că o băşină mai suport, dar un motor cu reacţie, nu. 

Duminică pe la cinci jumate fix mă trage boyfriendu' de picior: "Hai, babygirl, că e tîrziu, trezeşte-te". Eu trag piciorul abuzat sub plapumă şi-mi ascund şi capul, ca o ţestoasă. "Hai, babygirl, că ratezi plecarea în ţara ta dragă". Aici urmează mormăieli grosolane, din fund de plapumă, cu ecou. Boyfriendu' care e iute la nivelul nervos, zdrang!, trage plapuma de pe corpu-mi. "Măgarule ce eşti, Ghiţă-bucătarule, abuzatorule şi insensibilule şi violentule!" Măcar mă trezesc, bîjbîi la cafea, pun mîna direct pe kettle şi mă ard, boyfriendu', ţuşti!, în budă. Sorb trei guri de cafea şi două ţigări, încerc să recapitulez ce-o să mai uit de data asta să pun în bagaje -am uitat încărcătorul de la telefon, normal-, şi mă ia cu fiori. Două zile, două zile şi-o noapte şi ceva, pe drum! De nervi mă reped cu pumnii în geamul de la baie: "Ieşi odată de-acolo, stai ca un nesimţit cu orele, cînd eu plec la un drum de două zile, insensibilule, măgarule, Ghiţă-bucătarule" etc. etc. Iese, buimac: "Ce ţipi aşa, nebuno, aşa faci de fiecare dată, eu vreau doar să te ajut, taci, că ne aud vecinii!" "Nu vreau să mă ajuţi, mai mult mă încurci, şi vecinii poa' să crape, că şi ei trîntesc toate uşile la şapte dimineaţa! Ieşi afară!" În sfîrşit, mă echipez, îmi pun, evident, o pereche de blugi care mă strînge la burtă -m-am îngrăşat, iarăşi-, o bluză supermişto, care mă strînge la ţîţe, ne pupăm, ne strîngem de fund şi plecăm. 

În defilarea către coach, Portsmouth-ul mi se pare mai frumos ca niciodată, cu promisiunea necodiţionată a oceanului, cu vîntul şi orele lui bizare, un timp care se contractă-dilată, un cer care promite şi se retrage, o toană, o geană pe obraz şi un sărut pe ureche sau în colţul gurii. Of.

De la Portsmouth la Victoria Coach am tăcut în mine solemnă ca o catedrală, chiar mai solemnă decît era cazul şi am adormit. Emoţiile prea profunde mă plictisesc, heh?

În Victoria, ne înregistrăm, eu, plictisită şi somnoroasă, cu bagaj mic, ceştialalţi, ai mei, agitaţi şi excitaţi cu băgăjoaie ba în pungoace de rafie, ba în saci lipiţi cu scotch. Un domn adevărat a reuşit performanţa să găsească o bicicletă rabatabilă prin gunoaie şi o veghea ca pe ochii din cap. A reuşit s-o bage în autocar, în spate şi să doarmă cu capul pe ea. I want to ride my bicycle, I want to ride my bike"

Algoritmul autocarelor e demn de un studiu pe civic education. De-o pildă, cei care se consideră neţigani, se pun pe locurile din faţă. Cei ce se consideră cetăţeni de succes la interpretare acordeon -stăpînesc o meserie, băi. Ceea ce, recunosc, corect. Pune-mi mie un acordeon în braţe-, la mijloc. Restul, la spatele autocarului, ză doarmă cu capul pe biciclete. Drept pentru care m-am trîntit cu mare ţîfnă şi aplomb în spate, spre disconfortul şi jena celorlalţi, care nu pricepeau ce caută o cucoană cu bluză de mătase şi blugi care-i erau strîmţi, printre ei. Mie, deja, mi se umflaseră picioarele şi eram în faza lipitului cu nasul de geam şi spaimei că, o, picioarele mele rabatabile, o să se mai aşeze vreo fiinţă cu dinţă pe scaunul de lîngă mine. Nu. Brava. Haida.

Cum decolează autocarul românii noştri au un imparţial simţămînt al breaking news-urilor. Toţi pun mîna pi telefon şi anunţă morganatic: "Hai c-am pliecat. Da, da, acum cinci mienuti. Mai aviem puţîn şi ieşîm dien Luondra". Care mai aveam vreo oră, dar, ce contează, Jean să trăiască. Ocazie cu care am aflat de la doamna de din faţa scaunului meu şi anume: "Tu, am sunat-o, că uiti, aşă şi-aşă, şî să mă lasi sî dorm o noapte la ie. Nimic, tu. Că n-are bani sî vie sî mă ieie cu taxiu'" Am mai aflat că aceea avea "o inimă de piatră" şi că a lăsat-o să doarmă afară "ca un cîine" şi că niciodată nu o să-i mai calce pragul, deşi cea de la celălalt capăt al telefonului insista ca doamna e proastă şi că o va ierta şi o va reprimi în sînul familiei. Am mai aflat şi că, altă doamnă, vorbind cinstit ţigăneşte, tot dădea la dracu' pe cineva, mai mult nu ştiu, că ţigăneşte nu înţeleg. Şi ajungem la ferry. Şi ne cătrăbănim în maţele lui, că e cel puţin bizar să fii cu autocarul în barcă, dar, na, aşa-s eu, ţărancă. Şi-mi iau o bere. Şi, de la tangaj, de la căcat, nu ştiu de la ce, reuşesc s-o vărs pe mine. După care, de la tangaj, de la căcat, nu ştiu de la ce, reuşesc să o mai vărs incă o dată pe mine şi pe un domn grec, după vorbă, după port. După aceea, neşte oameni hrăneau din mînă pescăruşii care zburau pe deasupra noastră şi eu rîd, bat din bicioare, pun berea bine, şi le fac poze. (Vi le pun pe Facebook). 

Gata, Calais, plecăm la drum lung, frăţioare. Doamna din faţa mea, aia cu "inima de cîini", nu numai că lasă scaunul pe spate, de ma îngustez ca autocarul din Harry Potter trei, dar mai şi începe, nenică, să tragă băşini silenţioase. Ştiţi cum e, mai întîi, duhoarea te adie, aşa, discret. Apoi, băşina pune stăpînire E egal mc la pătrat. Să te ţii chiuituri, strigături şi delicii. Începe cu un suspinat: "Care te-ai căcat, bre?" Urmează dezvoltarea compoziţiei: "Băi, sparţilor-n cur, ziceţi să oprim!" Paroxismul: "Căca-m-aş pe mă-ta, că ala care se cacă zbiară cel mai tare!" Eu, care ştiu adevărul, tac, mefistofelic. Săraca, după ce-a stat afară ca un cîini. Lasă, că o băşină mai găseşti, dar, un prieten, rar.

În sfîrşit, ne ajunge pe toţi toropeala, eu îmi trag nişte şosete drăguţe, parfumate şi-mi întind cracii pe geam, profilactic. Da, dar, mă rup coastele. Trag picioarele, dorm ca statuiele mayase, in poziţie foetus. Da, dar, mă strîng blugii, pizda mă-sii. Mă ridic, aplecată, să nu dau cu capul de tavan, îmi potrivesc blugii, mă culc la loc. Ce loc, băi, ce loc? Am un 1,72 unde parchez instalaţia de picioare? I le pun în cap doamnei cu băşinile. Ea nu zice nimic, dar mai trage una, aşa, de răzbunare, de mă trezesc instant şi mă uit, melancolică, băşită toată, pe geam, la instalaţiile eoliene din Austria. 

Picioarele mi s-au umflat într-un asemenea hal că-mi fîlfîie Nu exagerez, zici că-s Mercur, mai am puţin şi invăţ să zbor din cărnuri umflate. O doamnă cu facies cabalin mi se uită drept în ochi şi-mi spune-aşa: "Io-s gata. Mă duc la toaletă, mă spîrţîiesc un pic şi gata, în juma' de oră, iar mă spîrţîiesc". Ea continuă cu cuvintele, eu mi-o imaginez spîrţîindu-se un pic. Mă simt vinovată, ea se uită plină de încredere în ochii mei majori. Doamnă, ştiu şi eu ce să zic? Ei, asta, bineînţeles, după ce am vorbit de cinci ori pe minut cu boyfriendu', în engleza mea impecabilă, de să făcea linişte în tot autocarul. (aiurea).

Mai sînt, mai sîîîîîîîîîîîîîîîîîntttttt. Tre' să vă povestesc manelele, da' gata pe ziua de azi. Nani şi eu, un picutz.

Uite cum nu-mi place, nu inteleg si ma scirbesc

Am fost ziarista multi ani. In ultimii ani, chiar, am fost ziarista de de toate, in obscurul, dar indragitul, meu orasel de provincie din mijlocul tarii. Pe cultura, majoritar, in Bucuresti, dar si pe vremea 'triunghiului rosu", la   "Ziua', in '95-'96, va mai aduceti aminte? Uatever, politica ma intereseaza ca parte a societatii civile, adica, acord un interes normal platformelor, propunerilor si ce-o mai fi ai candidatilor politici. Nu am, in mod expres, pasiuni politice, am pasiuni culturale. Acum, insa, confuzia s-a intins ca raia chiar si peste creierul meu linistit, emigrat si de 42 de primaveri. Un anume domn, Mirel Curea, pre numele sau, a reusit sa ma faca sa ma intreb - pe Facebook, e drept, ceea ce, iarasi, nu stiu cit se pune (nu mai stiu nimic zilele astea) -, asupra pasiunilor politice absolut abracadabrante. Domnul cu pricina se revolta ca e Cartarescu, cu "Mendebilul", lectura la clasa a cincea. Am inteles si ca Antenele s-au bagat in povestea asta. Stupefierea mea atinge, ca sa zic asa, inefabilul. Nu se poate sa mai fiu mai stupefiata de-atit (evident, cu pre-pragul stupefierii adoptarii de catre PNL a lu' Jiji, cu pre-pre-pragul stupefierii unui prim-ministru plagiator dovedit, cu pre-pre-pre stupefierea unui Basescul), in fine, cu multe alte stupefieri.
Sa intinzi plasa zgomotos-cretinoid-politica peste imensa, minunata si extrem de greu clasificabila pasare a paradisului, care a fost, este si va ramine literatura si arta, mi se pare la fel de absurd ca atunci cind incerci sa vinezi tigri cu bazooka. Poate fi o practica, dar e... din alt film, dintr-un film in care grotescul se uita la el insusi si se intreaba cu ce-a gresit. Pe deasupra, el, grotescul, dezvolta niste serioase complexe de inferioritate.
A scrie bine nu inseamna ca esti un bun politician. Si io mi-am ros unghiutele la textele - de-o naivitate politica absolut induiosatoare, ale unor Plesu, Patapievici sau Cartarescu, sau altii, for that matter, Barbu, de pilda, sau Razvan Theodorescu -, dar cum poti sa intinzi mizeria in toata casa? Cum, cum ajungi la concluzia ca literatura sau eseurile, sau studiile de istoria artei, sau de estetica ale aceluia sunt proaste, pentru ca te scandalizeaza convingerile lui politice? Cum poti spune despre acest atit de incredibil scriitor, ca scrie prost, ca-ti baga copilul in regresie, ca alte asemenea idiotenii crase, doar pentru ca, asta e, ii place lui de Basescu?  Cum ajungi sa-ti mutilezi imaginatia, creativitatea, deschiderea si iarasi, for that matter, puterea de a discerne intre un context si altul? Cum?
Eu, personal, ma trezesc ca am militat din rasputeri pentru caderea mafiei basiste, ca sa ma trezesc ca voi milita din rasputeri pentru revenirea ei, dupa ce s-a intimplat in vara, dupa ICR, dupa multe. Mie sa-mi explice cineva, nu Mirel Curea, ca vomit, de ce ma face asta un om de cultura mai sclipitor si mai reprezentativ? Nu ma face.
Haideti sa nu mai combinam sula cu prefectura. Sula va suferi si nici prefectura nu se va simti prea bine.

Live in

E, de fapt, carer live-in, cum pompos suna, si cum ireverentios se exprima neshte unii pe forum-uri, cu "absolvente de Istoria artei care sterg babele la cur". In primul rind ca nu e cariera visurilor mele, dar nici a cosmarurilor. Cum nu-s chiar toata, toata orgoliu si egoism si bovarism si elitism si mizantroapa, am iubit, de cind ma stiu - cerul verii straveziu -, da, si asta, dar si sa ajut. Just like that. Am observat cu maxima stupoare - pe bune, eu, care ma scirbesc la nasterile in direct, la tembelizor -, ca am o prezenta de spirit si un singe rece absolut spectaculos in situatii reale de maxima urgenta. De exemplu, cind a facut mama o criza de hipoglicemie si era pe jumatate in delir, imediat am pus-o in pat pe-o parte, sa nu-si inghita limba, apa cu zahar in doi timpi si trei miscari si invelit cu patura. Cind am umplut cada cu singele care curgea ca din robinet din nasu-mi, in timp ce maica-mea facea crize de panica ca mor, eu, cu prosopul plin de singe la nas, cotrobaiam cu o mina in frigider dupa gheata si o sfatuiam sa nu faca un infarct ca, de data asta cel putin, eu am nevoie urgenta de Salvare.
Aici am facut citeva sesiuni de shadowing - cred ca se traduce ucenicie - pe partea de carer si am ramas cu gura-cascata, de-adevaratelea, de mine si de ce stiu face fara nici cea mai mica urma de scirba, sau sa-mi pierd capul, sau sa am stingacii. Sunt calma, calculata, cu miscari precise si rapide, care au avantajul de a reduce suferinta si jena, fac glume care distrag atentia si mai gasesc si timp sa mingai o timpla batrina si asudata si sa le spun ca totul o sa fie bine. Cum sunt o veterana a suferintei si a bolii empatizez din toata inima cu cineva care sufera si stiu ca are, in egala masura, nevoie si de un profesionist, dar si de compasiune si de caldura umana. Ca si cum, cumva, iti ceri scuze ca-l ajuti. Am invatat asta pe propria mea piele, nu-mi reduce demnitatea umana doar pentru ca sufar si am nevoie de ajutor. Asa ca, desi de-abia am inceput, si inca nu am trecut la partea de training cu injectii si alte interventii, ma descurc bine, imi place si nu vreau sa spun cam cit cistig din chestia asta. Mult, chiar si pentru standardele de aici. Asa ca, mai usurel, cu atitudinea romaneasca de "sters babele la cur". E, realmente, unul dintre cele mai frumoase si mai utile lucruri pe care le poti face.
Bineinteles, am inceput si scoala pe "Health and social care" si am trimis si actele pentru permis.
Plus ca acum am grija de W., o doamna incredibila de 91 de primaveri, care isi face tot ce-i trebe de una singura. Ce nu suporta e sa fie lasata singura cind doarme. Are ceea ce eu, in maxima mea ignoranta, am zis ca e un "sleeping disorder" pentru ca, in rest, nu are probleme. Cred ca e ceva pe psihiatrie si cred ca o sa-l rog pe Taps - daca-mi mai citeste blogul - sa ma recomande lui Vlad Stroescu, poate-mi da niste sfaturi. Eu, in afara de imbratisari, si de vocea mea calda si tandra si lalalalala, nu stiu cum s-o ajut. Dar imi rupe inima biata mea batrinica speriata de cosmaruri. Plus ca abia i-a murit sotul. Plus ca, desi are probleme cu vederea, nu prea mai aude, are o pofta de viata pe care eu chiar nu stiu cum sa i-o satisfac. A cintat pe vremuri, in tinerete, opereta. Mi-a cintat si mie cite ceva si, vai, acolo va fi scrisnirea dintilor. Pentru numele lui Dumnezeu, mamaie, e oribil! Ar trebui sa existe pedepse pentru cintat asa. Brrrr.
So, there we are. Am inceput sa misc, mai sunt si indragostita, pe deasupra, viata isi recapata farmecul si culorile, uneori ma mai apuca spleen-ul si sentimentul zadarniciei si mi-am cumparat doo perechi de blugi de la GAP. Iar am slabit si nu stiu ce masuri au astia la GAP, dar in termeni romanesti se traduce 36. De la 46 la 36 intr-un an mi se pare cam mult. Dar am asigurare medicala, poate fac si io neshte analize. Viata, uneori, isi pierde rabdarea cu tine si ti-o ia inainte. Ceea ce nu e ca doar spectaculos si minunat, e absolut tandru.
Si e septembrie, da? Trebuie sa ma inscriu din nou la scoala. La masterat la Oxford, de data asta, pentru anul viitor.
Si primele trei carti britanice: Wilde, Suskind si Joyce. Cred ca asta spune totul.

In sfirsit

... trei zile intregi cu soare, ocazie cu care m-am ars la genunchi, doo bucati partiale de tzitze, un umar si o incheietura. Nu stiu cum m-am asezat, dar asa m-a batut soarele, asa m-am ars. Culmea cea mai culminanta a fost, normal, inotul in oceanul Atlan-tic, din care a iesit un peste nu chiar asa de mic. (S-o lamurim pe asta: e Marea Nordului, care e Oceanul Atlantic, care, aici, e Southsea, ca e in partea de sud a insulei, s-a inteles, da?) Cit am mai tinjit in sufletul meu mic si egoist sa inot, cit m-am mai chinuit si zvircolit pe tarmuri, cit m-am mai zbuciumat. In sfirsit, in sfirsit, visul meu s-a implinit. E rece-rece, glumetz, fermecator, duios, cu curentzi care te curenteaza, cu tot felul de scamatorii de inalta clasa, cum ar fi fluxul care te ia pe sus, iar refluxul nu l-am inotat. Apa e de o saraciune si o amaraciune ceva fin, dar mie mi-a placut si asa, ca prea am dorit-o si nu te pui cu dorintele omului, daca nu locuiesti in Bhagavad-gita. Zilele astea - care se vor termina maine, ca a devenit deja plictisitor de adevarata faza asta cu orice minune tine trei zile - au venit dupa vreo toata luna iulie plus iunie de mare frig si ploaie, intre 12 si 18 grade carevasazica, ceea ce mie imi place pentru ca nu-mi displace, dar, totusi, zic si eu ca trebuia.
Termin eu cu balaceala, am stat in apa, circa cu aproximatie o ora, tzip si  injur in romaneste toate chetrele infame care ma fac sa ma contorsionez in figuri de care nu ma credeam in stare - tortura, nene, by the way, am ris cu lacrimi, o fetita de vreo doi ani, mai acana de prosopul meu, facea un pas si urla, iar mai facea un pas, iar mai urla o tura, o venit un val, o trintit-o de pietris, s-o pus pe urlat serios cu mainile la fund, s-a oprit, a facut trei pasi cu piciorusele alea tremurinde, iar s-o pus pe urlat, deci a injurat pietrele alea pentru noi toti si pentru toate gusturile, bai, pina si cainii ridica labele a intrebare, de ce naiba inteapa asa) si ma intind pe prosopul meu cel albastru. Nu-mi sta bine slipul, strecor un deget sa mi-l scot din locuri, hai ca stie toata lumea cum iti scoti chilotii din fund, dupa aia sutienul decide sa renunte la bretele, imi aranjez si bretelele, ma ciupeste ceva de picior, ma scarpin, intorc capul pe prosop, un caine statea fix la doi centimetri de fatza mea si ma studia cu atentie sa vada ce fac eu cind cred ca nu ma vede nimeni. Da. Cum a venit el, dragutzul, singur si din vointa proprie, naiba stie de cind statea acolo. Ne-am jucat, ne-am smotocit, a plecat la stapin care, dupa ce a vazut ca ma sparg de ris si nu am nici o reactie contondenta, s-a intins la loc la prajit si ne-a lasat in plata Domnului.
Mi-i somn, sunt o friptura uitata in cuptor, ma duc la culcare. Mai scriu. Cindva.

Placeri

Sa merg foarte, foarte repede, dupa modelul englezesc. Nu numai ca e foarte tonic, dar e amuzant, ma simt supremul caine bucurestean, care traverseaza strada, asteapta in statie, se suie in autobuz, se da jos, coboara treptele la metrou, asteapta metroul, se suie in metrou si se duce la dracu', numa' el stie unde. 

Sa merg incet, foarte lenes, foarte deloc, cascind gura la cer. N-am vazut in viata mea un cer mai palpitant, care iti da emotii brutale si suave, niciodata melancolice sau nostalgice. E un cer imperativ, primitiv si intruziv,  ori il lasi, ori te lasa. Latura mea mistica e bucuroasa, latura mea bizantina (nu-i totuna?), e intrigata. Unde se duce tot cerul asta?

Sa inchid telefonul, de data asta cu o melancolie de lagar comunist, tuturor telefoanelor care ma trezesc dimineata sa-mi reclam PPI-ul. Desi telefonul cinta "Primavara" lui Vivaldi si eu ma rostogolesc din pat mai rau ca bulgarele de zapada, n-am. Si zau ca-mi pare rau.

Sa pindesc, cu maxima speranta, vulpea. Merge gratios pe gardul fix de din fata geamului de la bucatarie, isi tirie coada napirlita acum, falnica vreo trei luni mai inainte, si pare, nu ca nu-i pasa, ca e grijulie, dar pare ca nu face nici un efort. Oh, tata, de ce m-ai facut fata?

Sa stau cu orele pe malul marii, tinjind intens s-o inot. E ca aia, sa vrei, da' sa nu-ti faci curaj. Da' ce curaj sa-ti faci cind vintul iti smulge capul de pe umeri? Nda. Inca e foarte frig, asta e, dar eu iubesc frigul asta, mai trebuie sa-l si, ma rog?

Toate numele de strazi, toate bunicile, toate Heathrow-urile, fiecare pas, fiecare suflare care-mi taie respiratia si dau din maini, fiecare coltzisor, fiecare pas. 

Nu e bizar ca am simtit asta in Romania si acum nu mai simt nimic fata de tara care e la doar trei ore de mers pe cer? Nimic. Iar asta nu e o placere. E o indiferenta de moarte.