TEATRU!

Carevasăzică, detest teatrul, sau, mai în spiritul lui Eugen Ionescu, detest teatralitatea. De asta mă duc cu o consecvenţă sado-maso la teatru, să mă conving de fiecare dată că am dreptate, că regizorul e de căcat, că a sacrificat experienţa purei şi simplei comunicări pe altarul băşinilor din capul lui/ei, uatever. De data asta piesa Geaninei Cărbunariu, "Sado-Maso Blues Bar", m-a convins că mai merită. Nu că mi-ar fi plăcut la nebunie jocul în doi al actorilor şi partitura genială a lui Virgil Aioanei, nu că am iubit realmente felul în care cei doi îşi crează decorul, costumele şi lumina, adică ei cu mânuţa lor, nu că muzica m-a făcut să mor de râs, nu că sărutul celor doi m-a făcut să mor de invidie - când pana mea m-am sărutat aşa ultima dată? - nu, nici vorbă de asemenea chestii. Întrucât chiar sunt de modă veche partitura lor actoricească m-a făcut să mă gândesc, cu o nostalgie de brânză mucegăită, ce copios m-aş fi amuzat pe vremea teatrului "The Globe", în care bărbaţii jucau roluri de femei, când li se prăbuşea decorul în cap şi ei îşi continuau recitalul ieşind de prin canavale, când frigul şi păduchii alungau toţi spectatorii din sală. Genial! Realmente, experienţa de aseară a fost una de Shakespeare, m-a făcut să mă gândesc tot timpul la "Visul unei nopţi de vară", "Nevestele vesele din Windsor" şi la "Totul e bine când se termină cu bine". Odată pentru totdeauna mă conving că am dreptate, că arta nu e făcută să-mi placă mie, ci să îmi pun întrebări şi să îmi sondez limitele reale, nu cele adunate cu grebla în capul meu de un ego suprem egoist şi idiot. M-a făcut să îmi dau seama câtă profunzime încape în înţelegere şi cât de simplu e să preferi să nu înţelegi, pentru că "nu te identifici". Degeaba se supără oricine. Prostia omenească e inepuizabilă, deopotrivă cu ideea că am fost făcuţi prin fotosinteză. Io recunosc: mama şi tata s-au futut.

Aparenţă şi esenţă

Aş începe deosebit de scârbos această însemnare, dar de când colegii mei din presă mi-au pus linku' la ei pe bloguri, îmi mai ţin şi eu limbuţa în frâu, că mă ruşinez. Asta nu înseamnă că nu îi f...t în gură cu tunul pe toţi cei care îşi imaginează că presa există ca să le facă lor imagine şi, eventual, că tot circulă impresia că ziariştii sunt artişti rataţi, să le ridicăm şi un monument. În tot cazul, mă apucă groaza, pandaliile şi vertijul, la gândul că sunt contemporană cu o cantitate industrială de avortoni. În calitate de semnatar al articolelor mele fac parte dintr-o categorie extrem de expusă, dar e o expunere asumată, o expunere care implică, în aceeaşi măsură, curaj şi înţelepciune, adică, zic şi eu în magnitudinea mea, un soi de bătut pasul pe loc, care înseamnă echilibru. Nu sunt trubaduru' durerii şi al dreptăţii nimănui, datoria mea este să verific din cel puţin două surse. Eu pornesc de la premisa că nu am cititori tâmpiţi, nu îmi permit altceva. Dar toate bisericuţele, toate rahaturile de vecinătăţuri de compromis, toate porcărioarele stabilite prin bombe insalubre, toate bârfele la o vodcă mică, toate orgoliile inflamate, se trezesc să pună mâna pe telefon, sau să vină în persoană să te atace de parcă lumea începe şi se sfârşeşte la ei şi de ce tu -acum un urmează un ton sfohraitohr- nu i-ai făcut să pară inclusiv Moise, Buddha, Mahomed şi Iisus Hristos. Ca nu sunteţi, băi, de-aia. A, da, şi am verificat din două surse.

APOCALYPSTICK

"Vai, vine sfârşitul lumii", zice maică-mea, speriată, în timp ce eu, proaspăt melancolică, intram pe uşă abia întoarsă de la mare (mă gândeam, pur şi simplu, cât de extraterestru arată marea în lumina filtrată a norilor la începutul lui septembrie şi făceam asocierea cu Solaris a lui Tarkovski şi mă gândeam că ştie ce gândesc şi ce ar fi dacă mi-ar materializa gândurile şi... chestii). Auzisem ceva despre experimentul recreării Big-Bang-ului, şi aveam îndoielile mele - văzusem un film pe chestia asta, too much TV!!!! -, dar când am auzit-o pe maică-mea m-am liniştit pe deplin. De-a lungul timpului mi-am cultivat în aşa măsură neîncrederea în opiniile maică-mii, încât ar veni sfârşitul lumii dacă s-ar adeveri vreuna dintre ele!
În orice caz, după mizeria, mârlănia şi mitocănia adânc scârnavă pe care le-am văzut la mare îi scriam unei amice că, în opinia mea, am murit demult cu toţii şi am ajuns în iad. Ştiu că sună oarecum patetic, dar pur şi simplu mi-a sfâşiat sufletul să văd marea, pe care o iubesc realmente ca pe o fiinţă, pentru că se mişcă şi vorbeşte şi e multă şi e plină de viaţă, atât de batjocorită. Intram în apă cu ochii în patru să nu alunec şi să dau cu fundul de fund din motive de PET-uri de bere, ocazie cu care le uram invariabil băutorilor să le stea în gât şi să moară cu clăbuci de bere ieşindu-le pe urechi, în chinuri cum numai mintea mea de poeta poate imagina; înotam agale şi dădeam cu nasul de... tampoane, fraţilor, tampoane şi mă întrebam cum dracu' le-a alunecat ăla din chiloţi şi le uram posesoarelor să rămână însărcinate toată viaţa, în fiecare an, până la menopauză şi chiar după; nisipul în care îmi îngropam şi eu lăbuţele triste de miriapod veşnic nemulţumit, în încercarea de a găsi oleacă de răcoare, oleacă de mângâiere, mi se umpleau rapid de mucuri de ţigară şi coji de seminţe şi săream câteva sute de secole înapoi şi-l blestemam pe Montezuma şi pe ciracii care au adus tutunul din Lumea Nouă şi pe toţi nesimţiţii şi nesimţitele care nu aveau decenţa să-şi civilizeze urmările viciului, ci numai să-şi cultive nesimţirea de vite încălţate. Eu şi prietena mea, fumătoare împătimite amândouă, am creat o adevărată senzaţie între vecinii de cearceafuri, întrucât ne aruncam mucurile într-o cutie adusă anume în acest scop: o cutie de Pringles, botezată, cu tandreţe, "scrumiera mare".
Aşadar, o gaură neagră ar fi chiar o mângâiere, dacă nu se trezeşte Will Smith, sau Bruce Willis să ne salveze şi de aia. În rest, tre' să recunosc că detest la modul absolut şi fanatic tot ce este entertaiment în interacţiunea mea cu vântul şi cu apa şi cu nisipul şi cu soarele. Pur şi simplu nu vreau să mi se promită o "experienţă de neuitat de jumătate de oră", în călătoria până la epava din Costineşti - o nesimţire monumentală, la scară, să-ţi laşi tonele de metal să ruginească în apă, îmi amintea mereu de un cadavru carbonizat, sinistru - nu vreau să îmi bubuie toată noaptea în cap boxele cu muzică tehno, nu vreau să văd ţaţe bălţate lovind copii şi domni burtoşi cu erecţie. Chiar nu vreau.
M-a spălat marea un pic, m-am dus, ca să zic aşa, o idee mai încolo. Bun venit, gaură neagră!!! Ăăăă, există şi un penis negru??? Nu de alta, dar poate ăştia doi reuşesc să creeze o lume mai bună.

Stupefiant, nu mi se pare real!

O tipă care are un blog, premiat drept cel mai citit blog din România, a căpătat un job, o rubrică la Prosport, intitulata "Profana". Fata poate fi găsită la www.andressa.ro, unde îşi zice, cu umor, pasiune, şi evidentă autoreferenţialitate, păsurile. Ceea ce m-a umplut, ca să zic aşa, de şoc este felul în care o bună parte dintre masculii noştri cotidieni, îşi dau cu părerea despre ce scrie ea la "Prosport".
Majoritatea acestor autointitulaţi bipezi i-ar da o muie scurtă. Ăăăăă, dacă mi-e permis să întreb, de ce nu lungă? Sau toţi bărbaţii sînt sperminatori şi se abţin ca într-o secretă tantra, ştiută numai de ei?
Iarăşi, mare parte, o trimit la cratiţă că i se arde mâncarea. Alţii sunt deosebit de interesaţi să arate că nu sînt proşti, şi o înjură cu diverşi termeni, termeni rupţi din intelectual, cum ar fi "aberaţii incongruente". Unii sînt înfocaţi şi virili, ar fute-o pe masa din bucătărie, ca Jack Nicholson pe Jessica Lange, alţii sînt paterni şi pedofili, o pupă dulce pe fund. Alţii sunt vindicativi şi revoluţionari, "Sportul e pentru bărbaţi!", de ce nu scrie fata la reviste de modă? Mai sunt şi unii care înjură cu destul de multă imaginaţie, ceea ce mă aruncă într-o confuzie totală asupra imaginarului sexual masculin. "necuvincios mai sunt atunci cand te citesc si chiar nu ma suport atunci cand practic ma expun sadomasochismului impus de abjectiile tale. caile anale ale literaturii tale, ale stilului tau, sunt destul de edulcorate (da, am zis bine, anal, de la anus). sunt un om respectabil si-ti spun ca nu vad nicio similitudine in abjectia ta. pari misandrina, pari disperata, esti o tampita. imi cer scuze ca te suport si tare mult mi-as dori sa te vad atarnata intr-un hall of fame al spasmodicilor. incep sa cred ca ai nevoie de tratament pentru oligofreni. nesimtito!", zice un nene. Sintaxa e corectă, nenea pare a poseda rolul virgulei şi a parantezei, deşi chestia cu "chiar nu mă suport atunci cînd practic" nu e chiar în regulă. Dar căi anale ale literaturii? Cât suferă nenea ăsta că nu se cacă într-un mod sănătos? Misandrină? Se zice misandră, dar e bine că ştie despre ce e vorba. Îşi cere scuze că suportă pe altcineva, evident că face asta ca să-şi ceară scuze că se suportă pe sine. Cel mai tare îmi place chestia cu "Sunt un om respectabil" şi pari, şi pari, dar eşti o tâmpită! :-))
Asta-i fauna stadioanelor? Aşa gândesc bărbaţii în sinea lor? Că mă gândesc că fotbalul adună milioane de bărbaţi. Asemenea cretinoizi votează? Intrati, vă rog, de amuzament şi spaimă, pe http://www.prosport.ro/cautare?q=Andressa Eu, una sînt stupefiată. Prea pare ca şi cum am fi specii diferite. Mi se pare Freud teribil de actual. Doamne-Sfinte!

Animale la minut

Pisica la minut se place nespus, se iubeşte cu mumu şi mamama, cu vai ce pisica frumoasăăăăăă, vai ce-mi place. Pisica la minut se ţine în condiţii mizerabilissime şi se scoate la înaintare când vrei să îţi demonstrezi că ai sufletul mare. Animalul rămâne tot animal în intimitate, ori îi fuţi două picioare în cap, ori îl ţii închis, ori îl ignori total, că-z doară e animal. Animalul e mai puţin decât un sclav, că nu l-ai cumpărat, l-ai primit, e mai puţin decât un om, că n-are suflet, şi e mai puţin decât o insectă, că nu-ţi dă miere, ca albina, sau malarie, ca ţânţarul. Acuma, ce e animalul? Animalul e omul care-şi ignoră total condiţia şi care îşi permite atrocităţi de genul a ţine un pui de pisică pe ciment, că se descurcă ea. Şi mai animal e cel/cea care pretinde că îi oferă toate condiţiile şi îşi bate joc de un suflet nevinovat, inocent ca în prima zi a pisicilor celeste, care au mângâiat secole de-a rândul sufletul imundului om care îşi căuta nevoia de lux, răsfăţ şi voluptate. Cine are urechi de auzit să audă.

E sîmbătă şi mă răsfăţ cu scrisul

Când stăteam, stăteam, când mă uitam, mă uitam, când între timp, una, alta, pierdeam brusc şirul şi mă resemnam, eram convinsă de atotputernicia magnitudinii mele şi când egoul meu gras se oprea, stăteam chircită şi contemplam urmele trecerii mele solare, numai îngeraşi schizofreni, smintiţi de cap, numai libelule cu barbă şi picioare de porc la proţap, numai banalităţi şi cruci şi răscruci şi atunci fluieram, îmi luam cele două ţâţe destul de voluminoase în mâini şi fugeam ca din puşcă, nu cumva să mă reîncarnez în celebra căpuşă, nu cumva să-mi asum o ceva, un orice, o libelulă imensă, multiplă cu totul şi apuc să mai văd ceva numai când fulguranta mişcare se opreşte un pic şi întrevăd cerul gol ca un cur de copil, iar mişcarea albastră mă iartă şi, din nou, văd cerul numai prin aripa libelulei, iată.

Cel mai bine e atunci când toată lumea e moartă, ucisă de alţii, de ei înşişi, nu importă, cel mai bine e atunci când toţi au crăpat deja, tu ai rămas, unicul, să te bucuri de apă, aer şi soare şi pământ, cel mai mult urăsc copchiii ignari, care ţipă şi zbiară şi urlă şi au senzaţia că universul există ca să ţipe ei în el, îi detest genuin, îi detest de pe acum că vor fi idioţi şi că spiritul uman a inventat atât de mult şi de multe, dar n-a găsit o cale de selecţie pentru prostie, ci numai pentru cei mai tari, cu cele mai bune gene, cu cele mai bune sprâncene, natura învingătoare e hidoasă şi crudă, nu pricep exact de ce mi-ar plăcea ghearele unei pisici, sau colţii unui câine, la naiba cu bestiile, să se bucure de ele în iad cine nu iubeşte mângâierea şoptită, tandreţea sângelui de catifea, cine nu iubeşte pielea abia atinsă de mâini, mai mult o răcoare, mai mult o părere, pentru că eu trăiesc în sufletul meu fierbinte, iar tu trăieşti în sufletul tău fierbinte şi am nevoi foarte simple, nu te apropia prea tare, nu fi foarte departe, ce altceva.

Hop si eu dintr-un extaz într-altul

Era odată o vară veşnică. O vară în care îţi vedeam zâmbetul răsărind pe după dulap, o vară în care veveriţele îşi făceau de cap, şi alergau în joc şi în sus. Noi stăteam cuminţi si bătrâni, ne ţineam de mâini şi din senin se ivea Asia, sau Africa. Noi ne botezam copiii bătrâni şi mai aveam de aşteptat pisicile solare, care ne botezau calcâiele cu nume de insule lunare, care ne botezau sângele cu nume barbare, de fino-ugri, sau de aşteptat, care ne botezau cu nume complet de neaşteptat, ca şaptezeci, sau o sută de ani, şi ştiam, dar ştiam atât de intens pe cât sângele meu poate să ştie, că era adevărat, aşa că doar mă gândeam că nu e nevoie să faci ceva, că e nevoie să taci, că e un ritm atât de intens, atât de subtil şi de touch, că nu te poţi gândi decât la mamifere mari, balene care cântă în la, sau elefanţi care aud în re sau, în cele din urmă, că iubesc cu mult mai mult decât spune.