Oleacă de Înviere

Pentru că îmi place să citesc de destul de multă vreme, iată ce mi-ar place să citească toţi cei pentru care credinţa înseamnă interiorizare, taină şi frumuseţe. Cum ar veni, varianta mea de Biblie, acolo unde îmi găsesc eu răgaz şi tihnă. Sfântul Pavel, Epistola către Romani, Capitolul 14: (...)
"Aşadar să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: să nu pui în calea fratelui piatră de alunecare sau de poticnire. Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este spurcat prin sine; dar pentru cel ce gîndeşte că ceva e spurcat, pentru acela spurcat este. Dacă, însă, din pricina mîncării fratele tău se mîhneşte, tu nu mai umbli potrivit iubirii. Cu mîncarea ta nu-l da pierzării pe acela pentru care a murit Hristos. Aşadar, să nu fie bunul vostru defăimat, pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfînt; şi cel ce-ntru aceasta-I slujeşte lui Hristos este bineplăcut de Dumnezeu şi cinstit de oameni. Drept aceea, să le urmăm pe cele spre pace şi pe cele spre zidirea unuia de către altul.
Nu strica, de dragul mîncării, lucrul lui Dumnezeu. Toate sînt curate, dar sînt un rău pentru omul care mănîncă spre împiedicare. E bine să nu mănînci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se împiedică, se poticneşte sau slăbeşte. Credinţa pe care o ai, să o ai pentru tine însuţi în faţa lui Dumnezeu.
FERICIT ESTE CEL CE NU SE OSÎNDEŞTE PE SINE ÎN CEEA CE ALEGE".

Deci acest pasaj este cel mai frumos, deci mai bine nu mai zic nimic.
Hristos a Înviat!

STAŢI UN PIC ŞI NU MIŞCAŢI

Boooooonnnn. Carevasăzică e a doua zi de Paşti la mine în Ardealul sud-estic, adică la centru, ce mai tura-vura. În plină secuime, în plină interregionalitate. Paranteză (într-un interviu avut cu Daniel Barbu pe vremea cînd eram realmente tînără - îl plac în mod deosebit pe fostul meu profesor de estetică, poate voi mai deschide şi altădată o altă paranteză), Daniel Barbu îmi explica extrem de logic, de altfel, şi de mare, mare adevăr, că nu poţi vorbi despre interculturalitate - înţeleasă ca o civilizaţie stratificată în secole - atîta vreme cît nu poţi face deosebirea între culturi. De pildă, putem fi interculturali dacă integrăm cultura africană sau asiatică în discursul culturii creştine. Între noi, ăştia care sîntem eminamente trăitori în aceeaşi cultură putem vorbi de interregiuni, de aia zic.
Azi, a doua zi de Paştele catolic, se merge cu stropitul pe la case. Pretext pentru bărbaţi să bea şi mai mult decît de obicei. Doar că pe mine mă macină curiozitatea şi am găsit aşa pe net: cinci catralioane de articole din Evenimentul Zilei, încă vreo alte cîteva în Adevărul şi, în general, în presă.
Sinceră să fiu habar nu am de unde ştiu că ritualul ăsta cu stropitul femeilor este un obicei precreştin, că este un ritual al fertilităţii şi că, original, se făcea cu apă de izvor şi cu ramuri de salcie. Azi, toată scara mea de fesenisti miroase cumplit a parfum ieftin. Să fie de la străvechea urare: "Am auzit că aveţi un trandafir în casă şi am venit să-l udăm să nu se usuce"? Frumoasă tradiţie, triste vremuri.

PLOAIA MICA DE AZI

A început pe cînd mă uitam cu ochii întredeschişi la "Scrubs", moţăind în proximitatea plăcerii somnului absolut gratuit de după-amiază. Am auzit ceva plăcut - în ultima vreme nu mai pot dormi noaptea cu geamul deschis, înnebunesc de zgomotele propriei mele specii - am închis sonorul la teveu şi m-am cuibărit spre somn ca un animal marin. Ploua mic, mirosea curat, zăceam mulţumită şi sprintenă. Apoi ploaia a crescut şi s-a înteţit, răpăiala a devenit vindicativă, aşa că m-am ridicat, mi-am aprins o ţigară şi am început să ascult. Pfuai, dacă o să mor, cred că ploaia şi lumina îmi vor lipsi cel mai mult.
După care am dat fuga la calculator să văd ce se mai întîmplă cu povestea teroristei. Am intrat pe bloguri, am citit comentarii, n-am ajuns nicăieri. Nu înţeleg de ce, nici la unii, nici la alţii. E adevărat că o citeam zilnic pe Lucia şi îi simt lipsa - deja -, uneori interveneam, alteori nu eram de acord, dar mă ia complet prin suprindere spiritul ăsta de, cum naiba să-i spun, spiritul ăsta fanatic de a gregariza, de a stabili tabere, de a decreta fascisto-comunist cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Nu cred, sincer, că LuciaT făcea parte din vreo tabără. Şi dacă făcea, şi dacă era Manolescu, scria aşa cum credea EA. Carevasăzică, era unică şi singulară precum zice la NG că sîntem unici. Asta ca să nu mai discutăm despre intimitatea şi unicitatea cititului. Nimeni nu citeşte cu ochii altuia, oricîte opinii critice profesioniste şi oricîte studii în domeniu ar avea la bază. Faptul că a dorit să rămînă o identitate nedezvăluită nu m-a impresionat prea mult. Oricît ne-am contura noi personalităţile, oricîte date am oferi, virtualul are, totuşi, consistenţa de ceară a visului. Dacă se supără Dumnezeu şi ne ia, dracu', electricitatea? Practic, a pus la dispoziţia oricui singura identitate REALĂ. Nu înţeleg nici orgoliile inflamate care au fost flituite de comentatorii ei, sau chiar de ea. Şi eu am fost, dacă îmi aduc bine aminte. Regula e simplă: nu mai intri, nu te mai interesează. Ce, e obligatoriu? Nu am mai intrat pe bloguri în care discursul meu supără sau deranjează. Ce să caut acolo?
Totuşi, în apărarea dimineţilor mele: LuciaT n-a zis vreodată că ar fi vreun critic. Discursul ei a plăcut multora - me including - pentru că răspundea nevoii sincere, a oricui, de a avea curajul să spună că "mi-a plăcut pentru că", "nu mi-a plăcut pentru că". Exerciţiu de sinceritate şi atît. Cine vrea să se specializeze în Goethe are biblioteci la dispoziţie, să-i guste rafinamentele, să-i admire deschiderea. Ani de zile m-am tot învîrtit între referiri la Goethe şi, totuşi, rămîn la prima mea observaţie: Faust vorbeşte prea mult, prea retoric, prea MULT, vreau să îl aud pe Mefisto!!!! Cam asta. În rest, mă văd nevoită să recunosc că îmi place din ce în ce mai rar bloguitul. Dacă am chef de OTV am televizor. Dar OTV nu îmi place niciodată.

ASTENIE DE PRIMAVARA, sau DRACI SEZONIERI

Astăzi mama a scris o poezie, pe care mi-a zis s-o citesc după ce moare ea, după care a pus mânuţa frumuşel pe caiet şi mi-a citit-o. Adorabilă mămică, adorabilă creaţie absurdă e lumea! Între timp, m-a turbat cu Dolănescu -fie-i ţărâna uşoară şi odihnească-să în pace!!! -, da' eu nu mai suport. Tipu' are o voce care îmi aduce aminte de o celebră vietate a lui Marques, "un câine trist şi pederast", ca şi de "ceaiul cu gust de fereastră" şi nu e nicidecum vreo pierdere pentru vreun folclor, oricare ar fi el. Este, e drept, o pierdere uriaşă pentru amatorii de "Cântarea României", care, horrible sight, sunt cu miile, milioanele şi catralioanele! Tipi ca el şi ca Irina Loghin au distrus tradiţia muzicii populare româneşti.
Da', mă rog, n-am chef de altceva în afara mirărilor mele cu "Anna Karenina", desigur, răscitită şi asta după ce am văzut târziu în noapte o ecranizare cu o Anna englezoaică deosebit de urâtă şi o Kitty la fel. Zici că s-au vorbit! M-am enervat şi am pus mâna pe carte. Ia să vedem noi.
M-a mirat aşa: Levin: care nu mai încetează să-şi pună întrebări tâmpite, să facă o filosofie la fel de tâmpită, şi să facă tot felul de lucruri corecte. Cum de nu s-a prins că gânditul nu i se potriveşte? În final o lasă baltă cu gânditul, lucru care m-a liniştit cu privire la viitorul lui. Vronski: ce naiba a văzut Anna la el? Mă rog, dragostea e oarbă. Pictorul rus întâlnit în Italia, am uitat cum îl cheamă: deşi e schiţat succint şi în trecere, (poate de aia) mi-a plăcut la nebunie de el. Pur şi simplu am refăcut, în cap, tot tabloul lui cu figura lui Ioan Botezătorul - pe care nimeni n-o remarcă -, dar şi tabloul cu cei doi băieţi la pescuit. Şi cu Anna. Deformaţie profesională, probabil. Drama Annei m-a mai mirat: în primul rând că mă miră de ce mi se pare perfect firesc că moare, în al doilea rând profunzimea psihologică a lui Tolstoi. Anna nu vroia să se sinucidă, vroia să îl pedepsească pe şmecherul ăla de Moscova. Totuşi, cum la Tolstoi şi la Shakespeare femeia perfectă e femeia moartă, convenţia literară din minţile mele a învins. Monologul ei înainte să moară, în drum spre Dolly e magistral, cea mai bună parte din carte. Şi mujicul care moşea o grămadă de fiare vechi. Şi cam atât m-am mirat. Cartea mi-a plăcut neaşteptat de mult, dat fiind că face parte din lecturile adolescenţei. Ba sunt complet nesinceră. În adolescenţă am nimerit peste cele mai bune cărţi din viaţa mea. Tre' să fac rost neapărat de "Fraţii Karamazov".

Frustrări ante-astenie de primăvară

Scriu cu un ochi, celălalt e la "Blue velvet" al lui Lynch. L-am văzut prima dată la Cinemateca din Bucureşti la începutul anilor '90. Acum ar trebui să urmeze un "grin". Incredibil film, nu cred să mai fi văzut ceva atât de decadent. Poate, un pic, "Portocala mecanică". Alt grin. "You're so fuckin' suave", hehehe.
Băsescu a aruncat buzduganu' ca zmeu' şi au apărut miniştrii aflaţi sub binevoitoru-i Făt-Frumos, alianţa PD-PSD, au apărut cu "aproape" şi "sigur că da, se dau bani pentru proiecte care au avizul tehnic". Transformă, în pula mea, că altfel nu pot zice, case de cultură şi dispensare în puncte de informare turistică. Genial! Văleu, am tânjit toată viaţa în puncte de informare turistică! De când mă ştiu!
Elena Udrea este mult mai rău decât mi-am imaginat, mai degrabă ingnorându-i prestaţiile, mai mult din solidaritate feminină, dar totul are o limită. Nu numai că e incredibil de proastă, dar nu are nici măcar talentul de a-şi camufla nemărginirea prostiei - totuşi, avem politicieni foarte pricepuţi la aşa ceva -. E drept, e vina mea. Judecând după Băsescu mă aşteptam la mai multă hotărâre în prostie şi la mai multă iniţiativă. Mai mult, proiectele pentru punctele turistice pentru care a promis bani sunt făcute în fosta guvernare. Genial, într-adevăr. Am uitat că ăla e dictator şi nu merge cu idei la el, tre' să ai capu' eminamente gol.
Ungurii, pe de altă parte, se comportă ca demni fii ai politicii româneşti, fără nici o scuză. Au o grămadă de unguri deştepţi care nu au avut niciodată loc. Nicăieri.
Între timp, mă bate gândul să emigrez în America şi să mă mărit cu David Lynch. Da, genial film "Catifeaua albastră". "Here I come, ready or noooooott".
Cîh.

PLICTIS SUVERAN

Ieri au fost Blajinii, aşa că s-a dat pomană multă şi pe îndelete. De la mama am primit o cană cu o inimioară pe interior, de la vara maică-mii sarmale, prăjituri şi fructe. Foarte frumos. După care am luat creionul în mînă pentru că mama nu mai ştia în ce an s-a născut tatăl ei, adică bunică-meu - 1920, spre ştiinţă - şi remarc şi eu o respiraţie în timp. Bunicul în 1920, mama în 1950 si eu în 1970. A fost cu totul special pentru că am întrebat pentru a mia oară din ce sat provenea străbunica mea, pe care am prins-o în viaţă, şi care trebuie că s-a născut la o mie opt sute toamna. Nimeni nu mai ştie. Din toată familia eu sînt singura care mai ştie că străbunica - bunica mamei - a avut 14 copii, din care doi au murit de mici, iar restul au supravieţuit ca să se ştie de ei pînă la şapte. Din partea tatălui meu nici atît.
Nu-s cine ştie ce pasionată de genealogii. Sîntem pe cont propriu. Dar să nu ştii în ce an s-a născut bunica ta, sau de unde vine?
Uneori, plictisul meu e justificat mai mult decît deplin. Prefer să fiu absolut imună, decît să întreb, prosteşte: "Dar sint părinţii tăi, de ce nu ştii?"

Eminescu si Baasz

Sunt destul de multe lucruri care mă supără în general, dar, cînd mi se oferă ocazia să mă supăr în particular, supărarea mea se articulează, în consecinţă, mă simt mai importantă şi mai deşteaptă :-)
Aşadar, seară Eminescu împreună cu copilaşii de la "Mihai Viteazul", unde a avut loc o repriză de debate, din care n-am înţeles nimic, argumente alandala, nu s-a stabilit clar premisa discuţiei - poetul Eminescu, jurnalistul Eminescu sau biografia lui Eminescu? - cu un foarte înverşunat şi "caţavencian" debater, Alex, parcă, şi cu nişte copilaşi de la Puskas Tivadar somaţi, din cîte am priceput eu, să participe la întîlnire şi care au roit-o de cum au avut ocazia. În orice caz, iniţiativa de a-l prezenta pe Eminescu "altfel" a fost de toată lauda.
În rest, m-a amuzat - dar nu m-a interesat în mod deosebit - teoria conspiraţiei propusă de Mădălin şi de filmuleţul lui Andrei Gheorghe - un tîmpit incult în cap, dealtfel - ok, băieţii cu ochi albaştri au pompat mercur în el pînă şi-a dat duhul - oricum, nu vom şti adevărul niciodată, n-a avut sifilis - deşi eu am citit varianta "necenzurată" a scrisorilor dintre Micle si Eminescu, în fine, pînă la urmă totul e în marginea anecdoticului. Întrebarea la care nu s-a răspuns a fost dacă Eminescu - poetul -, mai este actual sau nu. Aş fi vrut să aud mai mult vocea copilaşilor - fără inhibiţia cadrului organizat, ironiile lor, prostioarele lor, exemplele lor. Aş fi gîndit toată treaba cu un Eminescu "emo" sau "rocker", aş fi demonstrat că este, ca să zic aşa, cumplit de actual. Nu ştiu cum, dar aşa aş fi făcut.
La o zi distanţă şi în marginea cealaltă, expoziţia Imre Baasz la Arcuş, cu ultimele lucrări, inedite. Baasz care este cvasi-necunoscut în oraşul în care a trăit şi Baasz care este unul dintre cei mai mari graficieni români. Un vernisaj la care Bogdan Laszlo a pus o doamnă să recite o poezie de-a lui - lasă-neeeeee, lasă-neeeee -, dar foarte decent, de altfel, prin scurtimea discursurilor.
Aşadar, Eminescu dispare din peisajul culturii - pentru unii, pentru mine never ever - sufocat şi îngropat în propria mitologie, actual doar prin derapaje senzaţionaliste, gen "găina care naşte pui vii", iar Baasz dispare într-un anonimat public şi oficial.
Totuşi, poate că tot răul spre bine: în fond, cultura e o vocaţie şi e mai cinstit să spui că nu te interesează, decît să baţi cîmpii, pentru că ai apucat să faci o şcoală de filologie sau de artă.