Sex literar cu doua feţe...

...adică aşa da şi aşa nu, despre sexul livresc românesc, leapşă de la Caligraf, via Luiza şi Pobby. Caligraf zice la un moment dat ca literatura românească e pudibonda http://www.caligraf.net/?p=483. Eu mărturisesc că mi se pare una dintre cele mai erotizate literaturi, enervantă in insistenţa asta pe sex, pe "sa i-o tragem doamnei la buci" pînă la finalul cărţii, într-un fel sau altul. Dacă nu-i oleacă de sex - si mărturisesc cu ruşine că am pervertit o întreagă generaţie, back in the eighties, punîndu-i să citească scena violului din "Răscoala" şi atît şi nimic mai mult - se ratează cartea, proza scurtă, ce-o fi. Exagerez, evident.
Scena mea preferată de sex:

"La cîteva zile sau săptămîni după acest eveniment, fata cu care vorbise Friptu, ibovnica lui, cum ar veni, începu a i se plînge maică-sii că noaptea îi intră cineva în odaie; mai ales în nopţile cu lună nouă - se dezbrăca de hainele cu care fusese îngropat şi se strecura lîngă dînsa, sub plapumă. Ea ar fi trebuit, desigur, să-l respingă, dar fiinţa aceea stranie avea o putere neobişnuită asupra ei, o speria şi, în aceeaşi măsură o fascina şi o excita, încît, de îndată ce trupul rece şi umed, mirosind încă a pămînt reavăn şi a ceară şi busuioc, se alătura trupului ei fierbinte şi somnoros, care nu mirosea decît a carne vie, adică a sudoare ţărănească, simţea la toate încheieturile o gîdilitură persistentă, nesăţioasă, nesuferită şi un deşert în pîntec, un gol ce tînjea să se umple şi atunci îi venea să se întindă în toate părţile, pînă i-or trosni oasele şi se va rupe totul în ea, să strige şi să-şi înfingă unghiile în pulpe, să se încovoaie, să muşte din tăblia patului, să rîdă ca o smintită, să arunce cît colo plapuma, să sfîşie covertura, să-şi smulgă sînii, să înghită săbii şi flăcări ca un bolnav de pojar sau poate de friguri, ca posedată de Satana. Deodată braţele lui veneau grăbite şi frenetice din toate părţile şi o cuprindeau, o încolăceau, în vreme ce nenumăratele lui picioare se strecurau între picioarele ei şi i le despicau şi o zgîriau, pîntecul îi era strivit de ceva greoi şi brutal, un alcool călduţ îi amorţea încheieturile, gura imensă a stafiei îi înghiţea încet şi fără durere capul, apoi gîtul şi umerii; lunecînd moale, trupul ei fragil şi elastic pătrundea în celălalt trup ca într-un şarpe imens, pînă în locul unde ochii ei şi ai lui se suprapuneau, la fel piepturile, coastele şi vîrfurile degetelor, şi în acelaşi timp simţea alt trup pătrunzînd într-al ei, sugîndu-i fierbinţeala şi vlaga şi concentrîndu-le într-un singur loc, ce o ardea atît de tare, încît îi venea să ţipe - acel ţipăt prin somn, lent, vîscos, neîntreg ce nu poate părăsi gîtlejul - dar nu scotea decît un scîncet moale, apoi adormea şi, prin somn, îl simţea dezlipindu-se, eliberînd-o, acum el fierbinte, cu trupul irizînd în întunericul odăii, abandonînd-o flască şi udă în aşternutul de gheaţă, sub plapuma "rece ca o tablă peste care a căzut bruma", după cum se exprima agentul".

Nda. "Povestea marelui brigand", Petru Cimpoesu, e super cartea.
O scenă de sex mai slăbuţă, dar, cu toate că e aşa cum e, probabil că Eminescu e singurul scriitor-cult pentru mine, aşa că nu trageţi foarte tare în pianist. Dar dacă Caligraf a pus Arghezi, Dragos, Creangă, pun şi eu oleacă de Eminescu.

Fragment din mauscrise:
""Te iubesc" - espiră ea şi corpul ei subţire, frumos, alb zvîcnea tremurînd sub al meu şi cracii ei goi şi răşchiraţi între cari zăceam eu se suise cu convulsiune asupra corpului meu. Pieptul meu apăsa sînii ei tari, rotunzi şi albi, gura mea zăcea apăsată pe a ei, ea-şi unise braţele asupra spatelor mele şi mă strîngea la sîn cu toată puterea sufletului său, eu mă-mpingeam încet şi mecanic în eapănă ce simţii că ea tremură spasmotic şi schingeşte de plăcere pănă ce o lovitură electrică ne ţinu înfipţi unu-ntr-altul c-o voluptate dureroasă - păn ce apoi, răsturnîndu-mă alaturi cu ea, adormii dulce şi liniştit alături cu tînărul meu amor".

Vai, sărmanii electrocutaţi! Ce viaţă! Mai are Eminescu, tot in manuscrise, un fragment genial, în care bietul amorez cade în adîncurile "pizdăhăului" - sînt absolut convinsă că încerca să fie poetic, da? - de mă prăpădesc de rîs, da' nu reuşesc să-l găsesc acum.
Mai sînt scene de sex absolut savuroase în literatura noastră română, dar nu ştiu de ce scenele de sex nu mi se par memorabile. Desprinse din context capătă un soi de tristeţe psihanalitică - sau capăt eu? -, parcă e mai degrabă post-coitală, decît coitală de-a dreptul. Şi cam atît.

Sex, sex? Poate migrene

Text din America sfirsitului de secol XIX, pentru ca tot sintem la inceput de mileniu. Rar intilnesti asemenea bijuterii, drept pentru care ii multumesc lui Vladone, de unde l-am luat. Enjoy, mie mi se pare delicios.


Instructiuni si sfaturi pentru tinara mireasa

Pentru gingasa tanara femeie care a beneficiat de o buna educatie in Legile Domnului, ziua nuntii este, in mod ironic, atat cea mai fericita cat si cea mai terifianta zi din viata ei. Pe de o parte este nunta in sine, in care mireasa este atractia centrala intr-o frumoasa si inspirata ceremonie, simbolizand triumful ei in a-si asigura un barbat care sa ii indeplineasca toate nevoile pentru tot restul vietii.
Pe de alta parte este noaptea nuntii, in cursul careia mireasa trebuie sa platesca tributul, ca sa spunem asa, infruntand pentru prima oara teribila experienta a sexului. In acest punct, dragi cititoare, lasati-ma sa exprim un adevar socant. Exista cateva tinere femei care asteapta noaptea nuntii cu placere si curiozitate! Feriti-va de o asemenea atitudine! Un sot egoist si senzual ar putea usor sa profite de o astfel de mireasa. Trebuie sa nu uitati niciodata une dintre cele mai importante reguli ale Bisericii in ceea ce priveste Casatoria: DARUIESTE PUTIN, DARUIESTE RAR, SI MAI PRESUS DE ORICE, DARUIESTE CU ZGARCENIE. Altfel, ceea ce ar fi o casatorie normala s-ar transforma intr-o orgie a destrabalarii sexuale.
Pe de alta parte, teroarea miresei nu trebuie sa fie extrema. Desi sexul este in cel mai bun caz revoltator si, in cel mai rau caz, dureros, trebuie indurat si asa a fost de la inceputurile timpului, deoarece este compensat de construirea unei relatii monogame si de copiii rezultati din aceasta.
Este inutil, in majoritatea cazurilor, ca mireasa sa incerce sa refuze o initiativa sexuala din partea mirelui. In timp ce barbatul ideal s-ar apropia de sotia sa doar la cererea acesteia si doar in scopul procrearii, asemenea nobilitate si lipsa de egoism nu poate fi asteptata din partea barbatilor obisnuiti. Majoritatea barbatilor va cere sa i se ofere sex aproape in fiecare zi. Mireasa inteleapta va permite maxim doua scurte experiente sexuale saptamanal, in timpul primelor luni de dupa casatorie. Apoi, odata cu trecerea vremii, va trebui sa faca orice efort pentru a reduce aceasta frecventa. Sa te prefaci ca esti bolnava, somnolenta, durerile de cap sunt printre cele mai bune prietene ale nevestei in aceasta problema. Argumentele, certurile, mustruluielile si cicalelile s-au dovedit de asemenea a fi foarte eficiente, daca sunt folosite seara tarziu, cam cu o ora inainte de momentul in care sotul ar putea incepe procesul de seductie. Sotiile istete sunt mereu in alerta, cautand noi si din ce in ce mai bune metode de a refuza si descuraja pornirile amoroase ale sotului. O sotie buna trebuie sa ajunga sa reduca contactele sexuale la unul pe saptamana inainte de incheierea primului an de casatorie si la unul pe luna pana la sfaritul celui de-al cincilea an.
Pana la a zecea aniversare, multe sotii au reusit sa incheie perioada de a purta in pantece copii si au atins cel mai inalt tel, acela de a stopa definitiv contactele sexuale cu sotul lor. Dupa atat timp petrecut alaturi de sot, deja poate sa se bazeze pe dragostea copiilor si pe presiunile sociale pentru a-l tine acasa.
Precum trebuie sa fie mereu atenta sa tina cat mai jos posibil nivelul contactelor sexuale, mireasa inteleapta va fi cel putin la fel de atenta si cu limitarea modului si gradului de desfasurare a actului sexual. Majoritatea barbatilor are de la natura o inclinatie spre perversiune, iar daca li se ofera cea mai mica sansa va vor angaja intr-o mare varietate de practici mai mult decat revoltatoare. Aceste practici includ printre altele: practicarea actului normal in pozitii anormale, atingerea corpului femeii cu buzele si limba, oferirea corpului lor gol pentru a fi explorat cu buzele sau limba de catre sotie. Nuditatea, discutiile despre sex, citirea unor povestiri despre sex, admirarea unor fotografii sau desene cu sugestii sexuale fac parte din obiceiurile adoptate rapid de barbati daca sotiile le permit. O mireasa inteleapta isi va face un tel din a nu ii permite niciodata sotului sa ii vada corpul descoperit si din a nu il lasa nici pe el sa se descopere in fata ei.
Sexul, atunci cand nu poate fi prevenit, va fi practicat doar in intuneric total. Multe femei au gasit util sa doarma imbracate noaptea: ele purtand camasi lungi din bumbac, iar ei pijamale. Acestea trebuiesc imbracate in camere separate si nu trebuiesc indepartate in timpul actului sexual. Astfel, doar o minima parte din piele este expusa.
Odata ce si-a pus camasa si a stins toate luminile din camera, mireasa trebuie sa se intinda tacuta in pat si sa astepte sosirea mirelui. Cand acesta intra in odaie, bajbaind prin intuneric, femeia nu trebuie sa scoata niciun sunet pentru a-l ghida in directia ei, deoarece ar putea fi considerat un semn de incurajare. Trebuie sa il lase sa se chinuie si sa spere ca se va impiedica si se va rani usor, bun pretext pentru a-i refuza accesul la favorurile ei sexuale. In momentul in care sotul ajunge langa ea, mireasa trebuie sa stea perfect nemiscata. Miscarea corpului ar putea fi interpretata ca excitatie sexuala de catre sotul optimist. Daca incearca sa o sarute pe buze, sotia trebuie sa intoarca usor capul, astfel incat sarutul sa fie pe obraz. Daca incearca sa ii sarute palmele, va trebui sa stranga pumnii. Daca incearca sa ii ridice camasa si sa o sarute in orice alt loc, ea trebuie sa isi traga rapid camasa la loc, sa sara din pat si sa pretinda ca trebuie sa mearga urgent la toaleta. Aceste actiuni ii vor tempera dorinta de a o saruta in locuri interzise.
Daca sotul incearca sa isi seduca sotia cu discutii lascive, aceasta isi va aminti instant o intrebare triviala, non-sexuala, pe care sa i-o adreseze. Imediat ce el raspunde, mireasa trebuie sa continue aceasta discutie, indiferent cat de frivola poate parea in acel moment. Intr-un final, sotul va intelege ca daca doreste sa intretina raporturi sexuale cu femeia sa, acestea vor trebui desfasurate fara alte inflorituri amoroase. Nevasta inteleapta ii va permite sotului sa ii ridice camasa nu mai sus de talie, in timp ce el isi va desface doar partea din afata a pijamalei, pentru realizarea conectarii. In timp ce el pufaie si gafaie, ea va ramane perfect tacuta sau va purta comversatii plictisitoare despre treburile casnice. Mai presus de orice, sotia va ramane perfect nemiscata si, sub niciun motiv, nu va ofta sau geme in timpul actului sexual. Imediat ce sotul a incheiat treaba, sotia va incepe sa se planga de diferite probleme ce vor trebui rezolvate de catre sot. Multi barbati simt o placere sexuala majora in a se relaxa dupa comuniunea cu femeia lor, astfel incat sotia trebuie sa se asigure ca nu ii ofera nicio secunda de pace in aceasta perioada, de care el sa se poata bucura. Altfel, barbatul ar putea fi incurajat sa incerce din nou in curand.
Un factor pentru care mireasa trebuie sa fie recunoscatoare este faptul ca familia sotului, scoala, biserica si cadrul social au lucrat impreuna de-a lungul vietii acestuia pentru a insamanta in el un profund sentiment de vinovatie si rusine in ceea ce priveste sentimentele sale sexuale. Femeia inteleapta va profita de acest avantaj si isi va urmari telul sau de a limita initial aceste porniri barbatesti, iar apoi de a anihila total dorintele sotului de a se exprima sexual.

Primăvară a la Bacovia, citind Arghezi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă ia dracu' de frig în casă. De asta tînjesc ca Bacovia - Hai punctează cu-al tău foc, Soare, Soare, Corpul ce întreg mă doare Sub al vremurilor joc -, iar corpul chiar mă doare considerabil, toate articulaţiile au decis subit să-mi arate locul exact unde se află în inexacta mea anatomie, mă dor inclusiv maxilarele de frig! Iar mîinile... ar merita o poemă în "Flori de mucigai", aşa, roş-vineţii, de culoarea vîntului turbat, mă mai opresc din tastat, mă mai minunez, după aia le scuip, ca bunică-mea "Ptiu, ptiu, mă vorbeşte cineva de rău". După ce efectua scuiparea impenitentului care îndrăznea să-şi dea cu părerea în absenţa ei, bunica îşi ştergea mâinile de popou, ca să arate că "se şterge la fund" cu acela. Eu am păstrat doar scuipatul simbolic, din vîrful buzelor de cuconet care a învăţat să bea cafea cu degetul mic ridicat (brrrr, nu, nu ridic niciodată degetul mic cînd beau ceva, orice!). Prietenul meu nebun, Andrei, mi-a adus o crenguţă de liliac ruptă de pe lîngă o crîşmă în care bea cu alţi prieteni nebuni şi se enervează reciproc, şi am crezut că sărmana orfelină se va veşteji curînd răpusă de intemperii. Ei bine, nu, a înflorit la geam şi miroase de-mi rupe sufletul meu mic şi negru şi neiubitor de Arghezi. Pentru că de la asta plecasem cu frigul: vroiam să recitesc Arghezi, încurajată de primăvară şi de polemici primăvăratice. Ei bine, complotul universal a fost total, m-am încotoşmănat cu patru cojoace şi două plăpumi, m-am ghemuit în patu-mi cu valenţe multiple şi am purces la Arghezi. No way, baby. Îl ţineam cu o mînă în plapumă, volumul, mic şi arţăgos, aluneca şi se închidea cînd îmi era lumea mai dragă, după ce îl propteam corespunzător, aluneca într-o rînă şi înclinam capul după carte, de ziceai că sufăr de boli neuromotorii. N-am vrut să dau drumul la centrală, din respect faţă de luna mai, şi solidaritate cu toţi pomişorii de liliac care stau afară pe frigul ăsta. În fine, o primă trebuşoară despre Arghezi: acest om a trăit vreodată vreo chestie pe care să n-o versifice? Nu ştiu, de pildă cînd se încheia la nasturi, sau trăgea o băşină, sau ceva! Nu, cea mai mică întîmplare, pieptănatul mustăţii, căderea unui floc, totul, totul se transformă în poezie. Exasperant! Un Leopold Bloom demn de o mai rotundă şi galbenă lămîie. În spiritul polemicii, mă oprisem la o poezie în care îi face de căcat pe cei care îl adulează, dar m-am oprit. Povesteşte cale de vreo şapte strofe cum l-a oprit unul pe stradă să îl ridice în slăvi şi, la sfîrşit, se întreabă cum a rezistat să îl asculte pe ăla o oră, în loc să-i tragă un cap în nas. Mă rog, Arghezi zice aşa: "Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură / Fără să-i pun bocancul în şezut / Şi să nu-i ard o palmă peste gură". Bine, înţeleg să te insulte o laudă tîmpită, dar chiar să-mi spui în versuri cum te proptise într-o vitrină? Nu scria mai bine un eseu, ceva, un articol, o curriculă? Apoi, o droaie de Eminescu care cade, caragialesc, în limbaj modern şi contemporan: "La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi/El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi./ Departe, peste ape mai multe, şi-un ocean / Că ţara pute-a oaie, a vacă şi-a cocean". (Afară începe furtuna, zeii se mînie şi se mobilizează, tună, fulgeră şi am şi speranţe la un cutremur reloaded. Sper să nu cadă curentul). Booooooon. Plouă viril şi un vecin îşi dă o gaură cu bormaşina. Să-şi dea. Na, că pic şi eu în patimi argheziene. Fă-ţi, omule, o gaură-n cap/ Să nu mai trebuiască să mai sap. :-))
Unele versuri îmi plac aşa de mult că mi-e şi ruşine: "Mai sus, mai sus! Spre ce? Spre unde?/ În loc de-a merge poate-n sus/ Spre ideal, / Te-mping spre beznele profunde, / Greoaie ca un şal / De bronz, sub care doarme dus / Alt Nepătruns, alt Presupus".
În esenţă, cartea pe care o am eu cu versurile argheziene ar merita pe cineva cu adevărat preocupat de Arghezi. Volumul doi încearcă o cronologizare, cum spuneam, aparatul critic e excelent. Şi, ca să răspund tardiv la un post al lui www.chestiilivresti.blogspot.com , prefaţă bună nu-mi aduc aminte, dar uite ce zice G. Pienescu în postfaţă: "Se obişnuieşte ca o ediţie - adică o carte alcătuită şi buchisită de altcineva decît sciitorul ei - să conţină, fie la început, fie la sfîrşit (după cum se şi întîmplă), o încăpere de cuvinte, de obicei meschină, în care alcătuitorul buchisitor, urcat pe podiumul filologiei, explică şi justifică cititorilor contemporani şi veacurilor cititoare, argumentînd ştiinţific, cu savantă ariditate, solemn şi glacial, glacial şi solemn, şi imperturbabil, criteriile de compunere a cărţii şi de transcriere lingvistică a cărţii".
Închin un pahar de bere în cinstea lui Arghezi al MEU, şi citesc Bacovia cu regretul mărturisit că am avut TBC, dar mi-a trecut. Of.

Oleacă de Înviere

Pentru că îmi place să citesc de destul de multă vreme, iată ce mi-ar place să citească toţi cei pentru care credinţa înseamnă interiorizare, taină şi frumuseţe. Cum ar veni, varianta mea de Biblie, acolo unde îmi găsesc eu răgaz şi tihnă. Sfântul Pavel, Epistola către Romani, Capitolul 14: (...)
"Aşadar să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: să nu pui în calea fratelui piatră de alunecare sau de poticnire. Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este spurcat prin sine; dar pentru cel ce gîndeşte că ceva e spurcat, pentru acela spurcat este. Dacă, însă, din pricina mîncării fratele tău se mîhneşte, tu nu mai umbli potrivit iubirii. Cu mîncarea ta nu-l da pierzării pe acela pentru care a murit Hristos. Aşadar, să nu fie bunul vostru defăimat, pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfînt; şi cel ce-ntru aceasta-I slujeşte lui Hristos este bineplăcut de Dumnezeu şi cinstit de oameni. Drept aceea, să le urmăm pe cele spre pace şi pe cele spre zidirea unuia de către altul.
Nu strica, de dragul mîncării, lucrul lui Dumnezeu. Toate sînt curate, dar sînt un rău pentru omul care mănîncă spre împiedicare. E bine să nu mănînci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se împiedică, se poticneşte sau slăbeşte. Credinţa pe care o ai, să o ai pentru tine însuţi în faţa lui Dumnezeu.
FERICIT ESTE CEL CE NU SE OSÎNDEŞTE PE SINE ÎN CEEA CE ALEGE".

Deci acest pasaj este cel mai frumos, deci mai bine nu mai zic nimic.
Hristos a Înviat!

STAŢI UN PIC ŞI NU MIŞCAŢI

Boooooonnnn. Carevasăzică e a doua zi de Paşti la mine în Ardealul sud-estic, adică la centru, ce mai tura-vura. În plină secuime, în plină interregionalitate. Paranteză (într-un interviu avut cu Daniel Barbu pe vremea cînd eram realmente tînără - îl plac în mod deosebit pe fostul meu profesor de estetică, poate voi mai deschide şi altădată o altă paranteză), Daniel Barbu îmi explica extrem de logic, de altfel, şi de mare, mare adevăr, că nu poţi vorbi despre interculturalitate - înţeleasă ca o civilizaţie stratificată în secole - atîta vreme cît nu poţi face deosebirea între culturi. De pildă, putem fi interculturali dacă integrăm cultura africană sau asiatică în discursul culturii creştine. Între noi, ăştia care sîntem eminamente trăitori în aceeaşi cultură putem vorbi de interregiuni, de aia zic.
Azi, a doua zi de Paştele catolic, se merge cu stropitul pe la case. Pretext pentru bărbaţi să bea şi mai mult decît de obicei. Doar că pe mine mă macină curiozitatea şi am găsit aşa pe net: cinci catralioane de articole din Evenimentul Zilei, încă vreo alte cîteva în Adevărul şi, în general, în presă.
Sinceră să fiu habar nu am de unde ştiu că ritualul ăsta cu stropitul femeilor este un obicei precreştin, că este un ritual al fertilităţii şi că, original, se făcea cu apă de izvor şi cu ramuri de salcie. Azi, toată scara mea de fesenisti miroase cumplit a parfum ieftin. Să fie de la străvechea urare: "Am auzit că aveţi un trandafir în casă şi am venit să-l udăm să nu se usuce"? Frumoasă tradiţie, triste vremuri.

PLOAIA MICA DE AZI

A început pe cînd mă uitam cu ochii întredeschişi la "Scrubs", moţăind în proximitatea plăcerii somnului absolut gratuit de după-amiază. Am auzit ceva plăcut - în ultima vreme nu mai pot dormi noaptea cu geamul deschis, înnebunesc de zgomotele propriei mele specii - am închis sonorul la teveu şi m-am cuibărit spre somn ca un animal marin. Ploua mic, mirosea curat, zăceam mulţumită şi sprintenă. Apoi ploaia a crescut şi s-a înteţit, răpăiala a devenit vindicativă, aşa că m-am ridicat, mi-am aprins o ţigară şi am început să ascult. Pfuai, dacă o să mor, cred că ploaia şi lumina îmi vor lipsi cel mai mult.
După care am dat fuga la calculator să văd ce se mai întîmplă cu povestea teroristei. Am intrat pe bloguri, am citit comentarii, n-am ajuns nicăieri. Nu înţeleg de ce, nici la unii, nici la alţii. E adevărat că o citeam zilnic pe Lucia şi îi simt lipsa - deja -, uneori interveneam, alteori nu eram de acord, dar mă ia complet prin suprindere spiritul ăsta de, cum naiba să-i spun, spiritul ăsta fanatic de a gregariza, de a stabili tabere, de a decreta fascisto-comunist cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Nu cred, sincer, că LuciaT făcea parte din vreo tabără. Şi dacă făcea, şi dacă era Manolescu, scria aşa cum credea EA. Carevasăzică, era unică şi singulară precum zice la NG că sîntem unici. Asta ca să nu mai discutăm despre intimitatea şi unicitatea cititului. Nimeni nu citeşte cu ochii altuia, oricîte opinii critice profesioniste şi oricîte studii în domeniu ar avea la bază. Faptul că a dorit să rămînă o identitate nedezvăluită nu m-a impresionat prea mult. Oricît ne-am contura noi personalităţile, oricîte date am oferi, virtualul are, totuşi, consistenţa de ceară a visului. Dacă se supără Dumnezeu şi ne ia, dracu', electricitatea? Practic, a pus la dispoziţia oricui singura identitate REALĂ. Nu înţeleg nici orgoliile inflamate care au fost flituite de comentatorii ei, sau chiar de ea. Şi eu am fost, dacă îmi aduc bine aminte. Regula e simplă: nu mai intri, nu te mai interesează. Ce, e obligatoriu? Nu am mai intrat pe bloguri în care discursul meu supără sau deranjează. Ce să caut acolo?
Totuşi, în apărarea dimineţilor mele: LuciaT n-a zis vreodată că ar fi vreun critic. Discursul ei a plăcut multora - me including - pentru că răspundea nevoii sincere, a oricui, de a avea curajul să spună că "mi-a plăcut pentru că", "nu mi-a plăcut pentru că". Exerciţiu de sinceritate şi atît. Cine vrea să se specializeze în Goethe are biblioteci la dispoziţie, să-i guste rafinamentele, să-i admire deschiderea. Ani de zile m-am tot învîrtit între referiri la Goethe şi, totuşi, rămîn la prima mea observaţie: Faust vorbeşte prea mult, prea retoric, prea MULT, vreau să îl aud pe Mefisto!!!! Cam asta. În rest, mă văd nevoită să recunosc că îmi place din ce în ce mai rar bloguitul. Dacă am chef de OTV am televizor. Dar OTV nu îmi place niciodată.

ASTENIE DE PRIMAVARA, sau DRACI SEZONIERI

Astăzi mama a scris o poezie, pe care mi-a zis s-o citesc după ce moare ea, după care a pus mânuţa frumuşel pe caiet şi mi-a citit-o. Adorabilă mămică, adorabilă creaţie absurdă e lumea! Între timp, m-a turbat cu Dolănescu -fie-i ţărâna uşoară şi odihnească-să în pace!!! -, da' eu nu mai suport. Tipu' are o voce care îmi aduce aminte de o celebră vietate a lui Marques, "un câine trist şi pederast", ca şi de "ceaiul cu gust de fereastră" şi nu e nicidecum vreo pierdere pentru vreun folclor, oricare ar fi el. Este, e drept, o pierdere uriaşă pentru amatorii de "Cântarea României", care, horrible sight, sunt cu miile, milioanele şi catralioanele! Tipi ca el şi ca Irina Loghin au distrus tradiţia muzicii populare româneşti.
Da', mă rog, n-am chef de altceva în afara mirărilor mele cu "Anna Karenina", desigur, răscitită şi asta după ce am văzut târziu în noapte o ecranizare cu o Anna englezoaică deosebit de urâtă şi o Kitty la fel. Zici că s-au vorbit! M-am enervat şi am pus mâna pe carte. Ia să vedem noi.
M-a mirat aşa: Levin: care nu mai încetează să-şi pună întrebări tâmpite, să facă o filosofie la fel de tâmpită, şi să facă tot felul de lucruri corecte. Cum de nu s-a prins că gânditul nu i se potriveşte? În final o lasă baltă cu gânditul, lucru care m-a liniştit cu privire la viitorul lui. Vronski: ce naiba a văzut Anna la el? Mă rog, dragostea e oarbă. Pictorul rus întâlnit în Italia, am uitat cum îl cheamă: deşi e schiţat succint şi în trecere, (poate de aia) mi-a plăcut la nebunie de el. Pur şi simplu am refăcut, în cap, tot tabloul lui cu figura lui Ioan Botezătorul - pe care nimeni n-o remarcă -, dar şi tabloul cu cei doi băieţi la pescuit. Şi cu Anna. Deformaţie profesională, probabil. Drama Annei m-a mai mirat: în primul rând că mă miră de ce mi se pare perfect firesc că moare, în al doilea rând profunzimea psihologică a lui Tolstoi. Anna nu vroia să se sinucidă, vroia să îl pedepsească pe şmecherul ăla de Moscova. Totuşi, cum la Tolstoi şi la Shakespeare femeia perfectă e femeia moartă, convenţia literară din minţile mele a învins. Monologul ei înainte să moară, în drum spre Dolly e magistral, cea mai bună parte din carte. Şi mujicul care moşea o grămadă de fiare vechi. Şi cam atât m-am mirat. Cartea mi-a plăcut neaşteptat de mult, dat fiind că face parte din lecturile adolescenţei. Ba sunt complet nesinceră. În adolescenţă am nimerit peste cele mai bune cărţi din viaţa mea. Tre' să fac rost neapărat de "Fraţii Karamazov".