Uite ce face blogul din om...

După postarea de ieri, azi mi-a sunat telefonul ca migul. Nici nu bănuiam că mă citesc atîţia prieteni! Staţi, oameni buni, liniştiţi că n-am decît o chestie "esenţială" - poveste veche la mine - mă duc, mă lipesc ăia cu gumă arabică - mor după sintagma asta cu gumă arabică - mă distrez cu batalionul de moşi şi babe - promit să scriu în fiecare zi şi să transcriu ce-a conceput creierul meu măreţ pe blog, pila mi-a promis că mă scoate la pizza şi bere, viermuiesc în spaţiul superb de-acolo, da' nu bag mîna în foc că urc pînă la Cetatea Zînelor, că urcuşul ăla de douăj' de minute mie mi-ar lua vreo două zile, bagă medicii bormaşina în mine un pic, şi gata. Mă întorc veselă şi voioasă acasă, cu un tratament care să mă ţină pe linia de plutire şi toată lumea cîntă un cîntec vesel. Nu-i dracu' chiar aşa de negru şi chiar aveam nevoie să mai socializez şi eu. Acuma urmează un rînjet, pe care, evident, nu ştiu cum să-l pun.
În altă ordine de idei, azi m-a sunat Bocsardi, mîine mă văd cu el. Genial regizor de teatru! Abia aştept să lucrăm împreună! Am o tonă de proiecte şi planuri - mă rog, vreo patru - nu scăpaţi de mine aşa de uşor. Plus că lucrez la un nou ciclu de poeme, să vedem ce se alege şi de-acolo. (Bine, vorbesc de parcă aş fi publicat ceva, dar tot lucru se cheamă). Aşa că..., în concluzie, nu mor. Şi dacă mor, vin să vă bîntui cu o ţigară în mînă, cu pantaloni cu bretele şi cu o barcă cu pînze în loc de inimă.

PS

E pe bune. Adevărul e că mă simt foarte rău. Fac doi paşi şi abia îmi trag sufletul. Da' sper să mor, nu să paralizez.

Chestii esenţiale de neînţeles - interzis celor care nu rezistă la poveşti cu sînge

Acum două nopţi visul meu dulce şi zgubilitic - eram într-o clădire de sticlă în plină tornadă şi, brusc, s-a făcut linişte şi vedeam cerul rotund albastru şi cu soare, la capătul tunelului de vînt rotunjit în vitezele lumii, eram, clar, în ochiul tornadei - a fost întrerupt de o senzaţie stranie: m-am trezit cu mîna stîngă amorţită complet.
Am fost diagnosticată acum doi ani cu HTAE - hipertensiune arterială esenţială - şi încă de pe atunci m-a enervat cumplit chestia asta cu "esenţială". Ce e aia "esenţială", adică vine din esenţe, din străfundurile adeneului strămoşesc, sau ce? Am o boală sau am un tratat de Heidegger?
După cîteva reprize de dat sînge pe nas grupa mare, înfundat trompa cu tampoane la ORL pînă în creier, de mă simţeam o mumie egipteană, şi ba mă mai sufocam cu sînge, ba îl mai înghiţeam, ba mai scuipam pe toată lumea all around ca în Hitckock, în fine, cu o pastiluţă pe zi, credeam că ţin boala pizdii mă-sii esenţială sub control. Ei bine, nu. Esenţială cum e ea, mînca-o-ar viermii cei neadormiţi, a găsit o portiţă să scape, să progreseze şi să mă aducă vecină de pat cu infarctul şi cu atacul cerebral, morţi absolut sănătoase, de altfel, şi îndelung rîvnite de orice om normal la cap, în perfect acord cu esenţialele din viaţa lui.
Pentru că la spitalul din urbea nefericită în care vieţuiesc minimal au ridicat din umeri, după episodul cu amorţit mîna mi-am sunat pilele şi le-am zis: "Parisule, eu mor". A avut efect pentru că am fost invitată în grabă, aşa moartă cum sînt, la Spitalul Naţional de Cardiologie din Covasna, unde tot vine Băsescu - asta ca să mă laud, sîc! - să-mi fac un control. Am fost ieri - mi-am înhăţat şi mama de-o aripioară, să o vadă şi pe ea specialiştii lu' Băse - şi dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, am ajuns la Covasna. Mă pup cu pila şi pila mă bagă rapid la ECG. Asistenta, extrem de drăguţă, îmi aplică neshte ventuzele, neshte ventuzuţe, neshte ventuzare în diverse părţi, de mă usturau major şi dă drumul la aparat şi mă electrocutează! Glumesc, erau tare simpatici electrozii ăia care vibrau - zzzzzzzzzz - în timp ce îmi măsurau esenţele. "Aveţi emoţii?", mă întreabă asistenta. Eu: "Ce emoţii? M-au ciupit ventuzele de ţîţe şi am anticipat". S-a dovedit că umorul meu nu era absolut necesar, pentru că aveam puls 94/minut. Intru în cabinetul doctoriţei, cu dovada în mînă, în timp ce mamei îi era aplicată aceeaşi procedură de anticipare, şi mă pun pe omorît ţînţari. Băi, zici că ăia au crescătorie acolo, nu altceva. And I'm the major sitting duck, într-o cameră cu o sută de oameni şi un ţînţar, ăla pe mine mă chinuie non-stop. După ce am masacrat lighioanele m-am pus pe citit planşele de pe pereţi cu bolile inimii. Vine şi mama, roşie toată pe piept, şi pătată pe cămaşă, pe deasupra, de la tortura prin ventuze. Apare doctoriţa, de-a dreptul genială, părea teribil de vulnerabilă în sandale cu şosete şi începe să ne ia la rost. Eu, galantă cum mă ştiţi, am lăsat-o pe mama să povestească despre ce o doare. A meritat, că am rîs în sinea mea - nu se vedea nimic în afară, da? - cu lacrimi din alea, adevărate.
Doctoriţa: "Spuneţi-mi ce simţiţi dumneavoastră". Mama: "Simt aşa, un vîj în ureche, şi sar cam la un centimetru în pat, poate doi". Doctoriţa: "Simţiţi vreo durere?" Mama: "Simt că îmi bate inima". În fine, o ia, o ascultă, o palpează, îi ia tensiunea şi îi prescrie extraveral.
Vine rîndul meu. Îi povestesc eu toate cîte în lună şi în stele şi mă ia şi pe mine la mînă. La faza cu ascultat inima şi tensiunea s-a schimbat la faţă.
Aşa că de luni mă internez la cardiologie cu toate băbăciunile şi toţi moşii - nu, nu vreau să-i jignesc - ca să vedem de ce sînt eu mai esenţială ca alţii şi am boli de-astea la atît de puţine primăveri. Nu ştiu ce să îmi iau de citit, sau să îmi iau doar de scris? Şi dacă mă taie cu ace,lame şi brice? Şi dacă mă halesc ţînţarii de vie? Nu, că îmi iau un aparat cu pastile. Şi dacă mă pun în cameră cu o mie de băşinoşi sforăitori? Nu-mi creşte şi mai mult tensiunea?
Ah, încă un vis: un schelet întreba de ce nu poate juca el rolul lui Claudius, din Hamlet? O voce din off: Să te vedem cum mori. Şi scheletul cade şi se propteşte în...pulă. Am rîs în vis şi m-am trezit rîzînd.
Cred că totul e în regulă.

Juvenila de mine

Mi-aş dori din tot sufletul să fiu genuin juvenilă, dacă nu aş fi atît de total contradictorie. În fond, citesc, scriu, frec menta, stau, nu am încredere pentru că încrederea vine odată cu toamna, stau, aştept să mor. Dovada totala a adolescenţei mele, care nu se mai termină de făcut, este că astăzi am vernisat super expoziţie a lui Plugor Sandor si tremuram ca varga. La un moment dat, mi-am reţinut respiraţia, pentru că inima o luase razna, si era să ma sufoc fix in direct, la microfon. Dar de ce? Eu sunt un om bazat şi deştept şi sigur pe sine şi pe afirmaţii, ca să nu mai povestim despre vocea mea la microfon care scoală şi morţii din morminte.
Am crezut că mor! Am vorbit pe repede înainte şi îmi imaginez că am făcut o treabă bună. Cine poate să creadă că dacă vorbitorului îi tremură picioarele în direct a făcut o treabă bună?
După care ne-am pus pe băut cinstit şi viaţa a căpătat altă dimensiune. Am vorbit ok, deşi prea repede, şi iată ce am spus:
"Mă simt deosebit de recunoscătoare pentru prilejul care mi s-a oferit de a vernisa acest eveniment artistic de excepţie, "Retrospectiva Plugor Sandor", cu lucrări inedite ale artistului, expuse acum pentru prima dată. Este o bună si necesară recuperare a celui care a trăit şi a creat printre noi, a celui care a dus faima acestui ţinut în cele patru zări. Deşi Plugor Sandor este un artist de valoare internaţională, iată că astăzi avem ocazia să descoperim şi mai multe despre el prin picturile de o valoare inestimabilă şi de o mare frumuseţe. Veţi descoperi în cele 65 de lucrări prezentate astăzi un colorist de primă mînă, un pictor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Sensibilitatea lui cromatică extraordinară îl apropie de clasicii picturii universale, dar, în acelaşi timp, Plugor Sandor rămîne el însuşi, original, profund şi ironic. Veţi descoperi traseul artistic al pictorului în căutările din tinereţe şi vă veţi minuna de adevăratele bijuterii create mai tîrziu, în portretele de mai mici dimensiuni. Veţi descoperi duioşia profundă pe care Plugor Sandor a purtat-o acestor locuri şi oamenilor care trăiesc aici.
Mai amintesc şi aportul deosebit al doamnei Plugor care ne-a facilitat cu mare bunăvoinţă accesul la lucrările artistului. Un lucru pe care aş dori să îl mai ştiţi este că multor lucrări le-au fost schimbate ramele, iar geamurile de sticlă au fost înlocuite cu geamuri opace, pentru a nu reflecta lumina şi a nu răpi nimic din frumuseţea tablourilor. Albumul pus la dispoziţia dvs este şi el un demers important, lucrările lui Plugor Sandor văd în acest fel şi lumina tiparului.
În încheiere vreau să remarc şi să aplaud implicarea autorităţilor locale, Primăria Sfîntu Gheorghe şi Consiliul Judeţean Covasna, care au înţeles că au datoria morală de a susţine şi de a-şi proteja valorile, valorile care fac acest loc cunoscut şi preţuit în ţară, dar şi peste graniţe.
Mă voi opri aici, pentru a nu vă răpi nici un minut mai mult bucuria de a admira dumneavoastră înşivă aceste frumuseţi şi vă mulţumesc încă o dată pentru prezenţa dvs aici. Acestea fiind spuse, declar expoziţia deschisă."
Mă opresc şi eu aici. Nimic nu-mi place, dar e, totuşi, nici mai mult nici mai puţin decît o expoziţie. Gata, mă duc să îmi rumeg temerile în somn. Fetele şi băieţii au fost... infiniţi, super pe lîngă mine crizată. După două coniace m-am potolit şi l-am sunat pe Dinu Adam, ca să îi comunic că m-am retras în sihăstrie, pe muntele Venus.
PS- Multe n-am spus: Copacii şi păsările şi păstrăvii din lac şi aleile în care găseşti tot felul de sculpturi şi de sculpturi. Locul magic.

Sex literar cu doua feţe...

...adică aşa da şi aşa nu, despre sexul livresc românesc, leapşă de la Caligraf, via Luiza şi Pobby. Caligraf zice la un moment dat ca literatura românească e pudibonda http://www.caligraf.net/?p=483. Eu mărturisesc că mi se pare una dintre cele mai erotizate literaturi, enervantă in insistenţa asta pe sex, pe "sa i-o tragem doamnei la buci" pînă la finalul cărţii, într-un fel sau altul. Dacă nu-i oleacă de sex - si mărturisesc cu ruşine că am pervertit o întreagă generaţie, back in the eighties, punîndu-i să citească scena violului din "Răscoala" şi atît şi nimic mai mult - se ratează cartea, proza scurtă, ce-o fi. Exagerez, evident.
Scena mea preferată de sex:

"La cîteva zile sau săptămîni după acest eveniment, fata cu care vorbise Friptu, ibovnica lui, cum ar veni, începu a i se plînge maică-sii că noaptea îi intră cineva în odaie; mai ales în nopţile cu lună nouă - se dezbrăca de hainele cu care fusese îngropat şi se strecura lîngă dînsa, sub plapumă. Ea ar fi trebuit, desigur, să-l respingă, dar fiinţa aceea stranie avea o putere neobişnuită asupra ei, o speria şi, în aceeaşi măsură o fascina şi o excita, încît, de îndată ce trupul rece şi umed, mirosind încă a pămînt reavăn şi a ceară şi busuioc, se alătura trupului ei fierbinte şi somnoros, care nu mirosea decît a carne vie, adică a sudoare ţărănească, simţea la toate încheieturile o gîdilitură persistentă, nesăţioasă, nesuferită şi un deşert în pîntec, un gol ce tînjea să se umple şi atunci îi venea să se întindă în toate părţile, pînă i-or trosni oasele şi se va rupe totul în ea, să strige şi să-şi înfingă unghiile în pulpe, să se încovoaie, să muşte din tăblia patului, să rîdă ca o smintită, să arunce cît colo plapuma, să sfîşie covertura, să-şi smulgă sînii, să înghită săbii şi flăcări ca un bolnav de pojar sau poate de friguri, ca posedată de Satana. Deodată braţele lui veneau grăbite şi frenetice din toate părţile şi o cuprindeau, o încolăceau, în vreme ce nenumăratele lui picioare se strecurau între picioarele ei şi i le despicau şi o zgîriau, pîntecul îi era strivit de ceva greoi şi brutal, un alcool călduţ îi amorţea încheieturile, gura imensă a stafiei îi înghiţea încet şi fără durere capul, apoi gîtul şi umerii; lunecînd moale, trupul ei fragil şi elastic pătrundea în celălalt trup ca într-un şarpe imens, pînă în locul unde ochii ei şi ai lui se suprapuneau, la fel piepturile, coastele şi vîrfurile degetelor, şi în acelaşi timp simţea alt trup pătrunzînd într-al ei, sugîndu-i fierbinţeala şi vlaga şi concentrîndu-le într-un singur loc, ce o ardea atît de tare, încît îi venea să ţipe - acel ţipăt prin somn, lent, vîscos, neîntreg ce nu poate părăsi gîtlejul - dar nu scotea decît un scîncet moale, apoi adormea şi, prin somn, îl simţea dezlipindu-se, eliberînd-o, acum el fierbinte, cu trupul irizînd în întunericul odăii, abandonînd-o flască şi udă în aşternutul de gheaţă, sub plapuma "rece ca o tablă peste care a căzut bruma", după cum se exprima agentul".

Nda. "Povestea marelui brigand", Petru Cimpoesu, e super cartea.
O scenă de sex mai slăbuţă, dar, cu toate că e aşa cum e, probabil că Eminescu e singurul scriitor-cult pentru mine, aşa că nu trageţi foarte tare în pianist. Dar dacă Caligraf a pus Arghezi, Dragos, Creangă, pun şi eu oleacă de Eminescu.

Fragment din mauscrise:
""Te iubesc" - espiră ea şi corpul ei subţire, frumos, alb zvîcnea tremurînd sub al meu şi cracii ei goi şi răşchiraţi între cari zăceam eu se suise cu convulsiune asupra corpului meu. Pieptul meu apăsa sînii ei tari, rotunzi şi albi, gura mea zăcea apăsată pe a ei, ea-şi unise braţele asupra spatelor mele şi mă strîngea la sîn cu toată puterea sufletului său, eu mă-mpingeam încet şi mecanic în eapănă ce simţii că ea tremură spasmotic şi schingeşte de plăcere pănă ce o lovitură electrică ne ţinu înfipţi unu-ntr-altul c-o voluptate dureroasă - păn ce apoi, răsturnîndu-mă alaturi cu ea, adormii dulce şi liniştit alături cu tînărul meu amor".

Vai, sărmanii electrocutaţi! Ce viaţă! Mai are Eminescu, tot in manuscrise, un fragment genial, în care bietul amorez cade în adîncurile "pizdăhăului" - sînt absolut convinsă că încerca să fie poetic, da? - de mă prăpădesc de rîs, da' nu reuşesc să-l găsesc acum.
Mai sînt scene de sex absolut savuroase în literatura noastră română, dar nu ştiu de ce scenele de sex nu mi se par memorabile. Desprinse din context capătă un soi de tristeţe psihanalitică - sau capăt eu? -, parcă e mai degrabă post-coitală, decît coitală de-a dreptul. Şi cam atît.

Sex, sex? Poate migrene

Text din America sfirsitului de secol XIX, pentru ca tot sintem la inceput de mileniu. Rar intilnesti asemenea bijuterii, drept pentru care ii multumesc lui Vladone, de unde l-am luat. Enjoy, mie mi se pare delicios.


Instructiuni si sfaturi pentru tinara mireasa

Pentru gingasa tanara femeie care a beneficiat de o buna educatie in Legile Domnului, ziua nuntii este, in mod ironic, atat cea mai fericita cat si cea mai terifianta zi din viata ei. Pe de o parte este nunta in sine, in care mireasa este atractia centrala intr-o frumoasa si inspirata ceremonie, simbolizand triumful ei in a-si asigura un barbat care sa ii indeplineasca toate nevoile pentru tot restul vietii.
Pe de alta parte este noaptea nuntii, in cursul careia mireasa trebuie sa platesca tributul, ca sa spunem asa, infruntand pentru prima oara teribila experienta a sexului. In acest punct, dragi cititoare, lasati-ma sa exprim un adevar socant. Exista cateva tinere femei care asteapta noaptea nuntii cu placere si curiozitate! Feriti-va de o asemenea atitudine! Un sot egoist si senzual ar putea usor sa profite de o astfel de mireasa. Trebuie sa nu uitati niciodata une dintre cele mai importante reguli ale Bisericii in ceea ce priveste Casatoria: DARUIESTE PUTIN, DARUIESTE RAR, SI MAI PRESUS DE ORICE, DARUIESTE CU ZGARCENIE. Altfel, ceea ce ar fi o casatorie normala s-ar transforma intr-o orgie a destrabalarii sexuale.
Pe de alta parte, teroarea miresei nu trebuie sa fie extrema. Desi sexul este in cel mai bun caz revoltator si, in cel mai rau caz, dureros, trebuie indurat si asa a fost de la inceputurile timpului, deoarece este compensat de construirea unei relatii monogame si de copiii rezultati din aceasta.
Este inutil, in majoritatea cazurilor, ca mireasa sa incerce sa refuze o initiativa sexuala din partea mirelui. In timp ce barbatul ideal s-ar apropia de sotia sa doar la cererea acesteia si doar in scopul procrearii, asemenea nobilitate si lipsa de egoism nu poate fi asteptata din partea barbatilor obisnuiti. Majoritatea barbatilor va cere sa i se ofere sex aproape in fiecare zi. Mireasa inteleapta va permite maxim doua scurte experiente sexuale saptamanal, in timpul primelor luni de dupa casatorie. Apoi, odata cu trecerea vremii, va trebui sa faca orice efort pentru a reduce aceasta frecventa. Sa te prefaci ca esti bolnava, somnolenta, durerile de cap sunt printre cele mai bune prietene ale nevestei in aceasta problema. Argumentele, certurile, mustruluielile si cicalelile s-au dovedit de asemenea a fi foarte eficiente, daca sunt folosite seara tarziu, cam cu o ora inainte de momentul in care sotul ar putea incepe procesul de seductie. Sotiile istete sunt mereu in alerta, cautand noi si din ce in ce mai bune metode de a refuza si descuraja pornirile amoroase ale sotului. O sotie buna trebuie sa ajunga sa reduca contactele sexuale la unul pe saptamana inainte de incheierea primului an de casatorie si la unul pe luna pana la sfaritul celui de-al cincilea an.
Pana la a zecea aniversare, multe sotii au reusit sa incheie perioada de a purta in pantece copii si au atins cel mai inalt tel, acela de a stopa definitiv contactele sexuale cu sotul lor. Dupa atat timp petrecut alaturi de sot, deja poate sa se bazeze pe dragostea copiilor si pe presiunile sociale pentru a-l tine acasa.
Precum trebuie sa fie mereu atenta sa tina cat mai jos posibil nivelul contactelor sexuale, mireasa inteleapta va fi cel putin la fel de atenta si cu limitarea modului si gradului de desfasurare a actului sexual. Majoritatea barbatilor are de la natura o inclinatie spre perversiune, iar daca li se ofera cea mai mica sansa va vor angaja intr-o mare varietate de practici mai mult decat revoltatoare. Aceste practici includ printre altele: practicarea actului normal in pozitii anormale, atingerea corpului femeii cu buzele si limba, oferirea corpului lor gol pentru a fi explorat cu buzele sau limba de catre sotie. Nuditatea, discutiile despre sex, citirea unor povestiri despre sex, admirarea unor fotografii sau desene cu sugestii sexuale fac parte din obiceiurile adoptate rapid de barbati daca sotiile le permit. O mireasa inteleapta isi va face un tel din a nu ii permite niciodata sotului sa ii vada corpul descoperit si din a nu il lasa nici pe el sa se descopere in fata ei.
Sexul, atunci cand nu poate fi prevenit, va fi practicat doar in intuneric total. Multe femei au gasit util sa doarma imbracate noaptea: ele purtand camasi lungi din bumbac, iar ei pijamale. Acestea trebuiesc imbracate in camere separate si nu trebuiesc indepartate in timpul actului sexual. Astfel, doar o minima parte din piele este expusa.
Odata ce si-a pus camasa si a stins toate luminile din camera, mireasa trebuie sa se intinda tacuta in pat si sa astepte sosirea mirelui. Cand acesta intra in odaie, bajbaind prin intuneric, femeia nu trebuie sa scoata niciun sunet pentru a-l ghida in directia ei, deoarece ar putea fi considerat un semn de incurajare. Trebuie sa il lase sa se chinuie si sa spere ca se va impiedica si se va rani usor, bun pretext pentru a-i refuza accesul la favorurile ei sexuale. In momentul in care sotul ajunge langa ea, mireasa trebuie sa stea perfect nemiscata. Miscarea corpului ar putea fi interpretata ca excitatie sexuala de catre sotul optimist. Daca incearca sa o sarute pe buze, sotia trebuie sa intoarca usor capul, astfel incat sarutul sa fie pe obraz. Daca incearca sa ii sarute palmele, va trebui sa stranga pumnii. Daca incearca sa ii ridice camasa si sa o sarute in orice alt loc, ea trebuie sa isi traga rapid camasa la loc, sa sara din pat si sa pretinda ca trebuie sa mearga urgent la toaleta. Aceste actiuni ii vor tempera dorinta de a o saruta in locuri interzise.
Daca sotul incearca sa isi seduca sotia cu discutii lascive, aceasta isi va aminti instant o intrebare triviala, non-sexuala, pe care sa i-o adreseze. Imediat ce el raspunde, mireasa trebuie sa continue aceasta discutie, indiferent cat de frivola poate parea in acel moment. Intr-un final, sotul va intelege ca daca doreste sa intretina raporturi sexuale cu femeia sa, acestea vor trebui desfasurate fara alte inflorituri amoroase. Nevasta inteleapta ii va permite sotului sa ii ridice camasa nu mai sus de talie, in timp ce el isi va desface doar partea din afata a pijamalei, pentru realizarea conectarii. In timp ce el pufaie si gafaie, ea va ramane perfect tacuta sau va purta comversatii plictisitoare despre treburile casnice. Mai presus de orice, sotia va ramane perfect nemiscata si, sub niciun motiv, nu va ofta sau geme in timpul actului sexual. Imediat ce sotul a incheiat treaba, sotia va incepe sa se planga de diferite probleme ce vor trebui rezolvate de catre sot. Multi barbati simt o placere sexuala majora in a se relaxa dupa comuniunea cu femeia lor, astfel incat sotia trebuie sa se asigure ca nu ii ofera nicio secunda de pace in aceasta perioada, de care el sa se poata bucura. Altfel, barbatul ar putea fi incurajat sa incerce din nou in curand.
Un factor pentru care mireasa trebuie sa fie recunoscatoare este faptul ca familia sotului, scoala, biserica si cadrul social au lucrat impreuna de-a lungul vietii acestuia pentru a insamanta in el un profund sentiment de vinovatie si rusine in ceea ce priveste sentimentele sale sexuale. Femeia inteleapta va profita de acest avantaj si isi va urmari telul sau de a limita initial aceste porniri barbatesti, iar apoi de a anihila total dorintele sotului de a se exprima sexual.

Primăvară a la Bacovia, citind Arghezi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă ia dracu' de frig în casă. De asta tînjesc ca Bacovia - Hai punctează cu-al tău foc, Soare, Soare, Corpul ce întreg mă doare Sub al vremurilor joc -, iar corpul chiar mă doare considerabil, toate articulaţiile au decis subit să-mi arate locul exact unde se află în inexacta mea anatomie, mă dor inclusiv maxilarele de frig! Iar mîinile... ar merita o poemă în "Flori de mucigai", aşa, roş-vineţii, de culoarea vîntului turbat, mă mai opresc din tastat, mă mai minunez, după aia le scuip, ca bunică-mea "Ptiu, ptiu, mă vorbeşte cineva de rău". După ce efectua scuiparea impenitentului care îndrăznea să-şi dea cu părerea în absenţa ei, bunica îşi ştergea mâinile de popou, ca să arate că "se şterge la fund" cu acela. Eu am păstrat doar scuipatul simbolic, din vîrful buzelor de cuconet care a învăţat să bea cafea cu degetul mic ridicat (brrrr, nu, nu ridic niciodată degetul mic cînd beau ceva, orice!). Prietenul meu nebun, Andrei, mi-a adus o crenguţă de liliac ruptă de pe lîngă o crîşmă în care bea cu alţi prieteni nebuni şi se enervează reciproc, şi am crezut că sărmana orfelină se va veşteji curînd răpusă de intemperii. Ei bine, nu, a înflorit la geam şi miroase de-mi rupe sufletul meu mic şi negru şi neiubitor de Arghezi. Pentru că de la asta plecasem cu frigul: vroiam să recitesc Arghezi, încurajată de primăvară şi de polemici primăvăratice. Ei bine, complotul universal a fost total, m-am încotoşmănat cu patru cojoace şi două plăpumi, m-am ghemuit în patu-mi cu valenţe multiple şi am purces la Arghezi. No way, baby. Îl ţineam cu o mînă în plapumă, volumul, mic şi arţăgos, aluneca şi se închidea cînd îmi era lumea mai dragă, după ce îl propteam corespunzător, aluneca într-o rînă şi înclinam capul după carte, de ziceai că sufăr de boli neuromotorii. N-am vrut să dau drumul la centrală, din respect faţă de luna mai, şi solidaritate cu toţi pomişorii de liliac care stau afară pe frigul ăsta. În fine, o primă trebuşoară despre Arghezi: acest om a trăit vreodată vreo chestie pe care să n-o versifice? Nu ştiu, de pildă cînd se încheia la nasturi, sau trăgea o băşină, sau ceva! Nu, cea mai mică întîmplare, pieptănatul mustăţii, căderea unui floc, totul, totul se transformă în poezie. Exasperant! Un Leopold Bloom demn de o mai rotundă şi galbenă lămîie. În spiritul polemicii, mă oprisem la o poezie în care îi face de căcat pe cei care îl adulează, dar m-am oprit. Povesteşte cale de vreo şapte strofe cum l-a oprit unul pe stradă să îl ridice în slăvi şi, la sfîrşit, se întreabă cum a rezistat să îl asculte pe ăla o oră, în loc să-i tragă un cap în nas. Mă rog, Arghezi zice aşa: "Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură / Fără să-i pun bocancul în şezut / Şi să nu-i ard o palmă peste gură". Bine, înţeleg să te insulte o laudă tîmpită, dar chiar să-mi spui în versuri cum te proptise într-o vitrină? Nu scria mai bine un eseu, ceva, un articol, o curriculă? Apoi, o droaie de Eminescu care cade, caragialesc, în limbaj modern şi contemporan: "La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi/El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi./ Departe, peste ape mai multe, şi-un ocean / Că ţara pute-a oaie, a vacă şi-a cocean". (Afară începe furtuna, zeii se mînie şi se mobilizează, tună, fulgeră şi am şi speranţe la un cutremur reloaded. Sper să nu cadă curentul). Booooooon. Plouă viril şi un vecin îşi dă o gaură cu bormaşina. Să-şi dea. Na, că pic şi eu în patimi argheziene. Fă-ţi, omule, o gaură-n cap/ Să nu mai trebuiască să mai sap. :-))
Unele versuri îmi plac aşa de mult că mi-e şi ruşine: "Mai sus, mai sus! Spre ce? Spre unde?/ În loc de-a merge poate-n sus/ Spre ideal, / Te-mping spre beznele profunde, / Greoaie ca un şal / De bronz, sub care doarme dus / Alt Nepătruns, alt Presupus".
În esenţă, cartea pe care o am eu cu versurile argheziene ar merita pe cineva cu adevărat preocupat de Arghezi. Volumul doi încearcă o cronologizare, cum spuneam, aparatul critic e excelent. Şi, ca să răspund tardiv la un post al lui www.chestiilivresti.blogspot.com , prefaţă bună nu-mi aduc aminte, dar uite ce zice G. Pienescu în postfaţă: "Se obişnuieşte ca o ediţie - adică o carte alcătuită şi buchisită de altcineva decît sciitorul ei - să conţină, fie la început, fie la sfîrşit (după cum se şi întîmplă), o încăpere de cuvinte, de obicei meschină, în care alcătuitorul buchisitor, urcat pe podiumul filologiei, explică şi justifică cititorilor contemporani şi veacurilor cititoare, argumentînd ştiinţific, cu savantă ariditate, solemn şi glacial, glacial şi solemn, şi imperturbabil, criteriile de compunere a cărţii şi de transcriere lingvistică a cărţii".
Închin un pahar de bere în cinstea lui Arghezi al MEU, şi citesc Bacovia cu regretul mărturisit că am avut TBC, dar mi-a trecut. Of.