Feminisme politice

Ieri am primit, prin poştă, cărţile Gabrielei Creţu "Femeile sunt de vină" şi "De ce urăsc "realismul" politic". În primul rînd că m-a înduioşat teribil că o persoană, şi anume Cathy, a stat şi a luat cărţile şi le-a pus într-o cutie, şi le-a împachetat, şi a scris adresa frumos, cu numele meu îngroşat şi scris mare cu litere de tipar - îmi aminteste de "Vanka" lui Cehov, unde la final pune adresa, "Bunelului meu, la ţară" - şi tot restul adresei, vizibilă, desigur, dar muuuuuuuuult decăzută afectiv - ţucăm copchil tembel - şi s-a insinuat nostalgia scrisorilor şi cum nu mai am cui să scriu scrisori, că am calculator şi nu ştiu de ce chestia asta mă face să mă simt bătrînăăăăă ca munţii. Nda, am un teanc de scrisori puse la păstrare, le voi reciti zilele astea.
Cărţile sînt frumoase, pe hîrtie cerată şi cu poze :-) Ilustratii de Vlad Ciobanu, ştiţi voi care, acela. Ilustraţiile sînt blînde, Gabi este necruţătoare. Lucruri la care nu mă mai gîndisem demult, deşi intru zilnic pe blogul ei. Paritatea reprezentării femeilor în Parlamentul nostru de mare porc, de exemplu. Cele care se văd, cum se văd, cele care nu se văd, cum sînt ocultate. Iată, de pildă, România nu prea îndepărtatului an 2007: "Codul electoral vorbeşte deci despre electorat. Acesta este alcătuit în proporţii relativ egale, din femei, 52% şi bărbaţi, 48%. Vorbeşte despre aleşi; ei sunt, la nivel de consilii locale 3% femei şi 97% bărbaţi, la nivelul Parlamentului, 10,6% femei şi 89,4% bărbaţi, iar la nivelul preşedinţilor de consilii judeţene, 0% femei şi 100% bărbaţi. Datele acestea descriu România, stimaţi colegi, nu Arabia Saudită. Este singura ţară care mai seamănă, probabil, cu noi întrucât regimul post-taliban din Afganistan are 28% femei în Parlament", zice Gabi într-o şedinţă a Parlamentului. Ea zice, ea aude şi nu cred că situaţia în anul de graţie 2009 stă diferit. Mă şi culpabilizează, pentru că ştiu că nu intru într-un partid din motive de egoism cronic - too late to change that -, avariţie - nu accept să investesc timp, limitat precum se ştie, pe lumea asta, în lucruri care nu mă pasionează total - şi alergie structurală la ierarhii, şefii şi ordine pe linie de partid. Bleah. Cu certitudine, totuşi, urmăresc cu mult mai multă atenţie discursurile şi luările de poziţie ale femeilor noastre politice, iar concluzia mi-o dă tot Gabi: dacă nu funcţionează conform unei paradigme eminamente masculine - vezi jalnica bălăceală a Robertei Anastase că ea nu are programe pentru femei, ci pentru femei şi bărbaţi, de parcă problemele femeilor nu sînt ale cetăţenilor, adică mai bine de jumătate din populaţia României -, femeile nu pot funcţiona cu capul lor şi cu mintea lor. Trebuie să fie asistate, să aibă modele paterne şi patriarhale, că mă-sa doar s-a ocupat s-o facă şi s-o crească mare ca s-o livreze, cu sex, cu picioare, cu ochi şi urechi, cu minte cu tot, generosului imaginar masculin.
Şi-s multe şi de toate în cărţile Gabrielei. Şi îmi plac tare. Mai puţin faza cu "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul", pe care o repetă cu obstinaţie. Pentru cineva care ştie să-şi modifice discursul - şi asta mi-a mai plăcut mult di tăt - în funcţie de context, fără a intra în contradicţii de profunzime, mă cam irită lipsa asta de supleţe cînd vine vorba de limbaje artistice. Lasă-l, doamnă, în pace pe Eminescu, că treaba asta, în context, înseamnă că ghietul Mircea îşi apăra fiinţa profundă, inalienabilă. Dacă o iei mot-a-mot, cum face Vadim, nu-ţi faci vreo favoare. Ce crezi că-şi apăra Mircea în faţa lui Baiazid? Boul subnutrit şi zdrenţele de după sobă?
Despre prostituţie nu mai scriu nimic, că am scris de-am dat în fandacsie pe blogul ei.
Cărţile sînt vii, pasionate şi pasionante şi, în ceea ce mă priveşte, cum ziceam eu mai demult, Gabi are darul de a mă concilia cu stînga, de a privi înapoi cu mai puţină mînie. Că această oamă e o gînditoare de primă-mînă. Păcat, mare păcat, încă mi-s neconsolată. Prietenii ştiu de ce.

La mine în cameră

La mine în cameră se întîmplă afară. La mine în cameră s-a închis Librăria "Pentru Comunitate". Librăria asta "comunitară", ca pentru cîini vagabonzi, avea darul de a exista pentru fiecare cîine în parte şi, eventual, de a face cîinii să-şi găsească un nume şi o lume. Deci, librăria s-a închis. Singura librărie de carte românească din judeţ, eu nu ştiu să existe o alta. Nu sînt bani, nu e nimic. Am apucat să îmi cumpăr, în rate, cele două albume de istoria frumuseţii şi urîtului, piraţii pentru Eduard şi încă alte cîteva, puţine. Toată reverenţa pentru Mădălin care a dus-o în spate atîta timp şi pentru Lucica. Luci, ţi-am adus Steinhardt înapoi, dar erai în concediu şi i l-am dat lui Mandarin, care l-a luat acasăăăăăă!!!! De cîte ori n-am intrat, obosită şi stresată de pe teren, în librărie, doar ca să VĂD, să mă UIT la cărţi. Le puteai cumpăra în rate, cu buletinul, doar să citeşti, doar să vrei, copilaşii se duceau cu cărţi la firme şi le ofereau pur şi simplu, pe loc, sau, dacă vroiai altceva, spuneai şi căpătai. Nu era doar strategia de marketing, era şi dorinţa şi îndemnul că e destul de interesant să citeşti şi că, eventual, îţi conferă un facies nobil. Inutil.
Deci, gata. Fără cărţi. Plouă de două zile, pe bună dreptate.

Gândeai c-am murit, neică?

M-am întors, călare pe-un cal negru. Şi dacă mă îmbolnăvesc all by myself, când ies în lumea sublunară mă îmbolnăvesc alţii.
Pe larg:
coridorul de la spital mirosea non-stop a căcat şi a pişat. Da' non-stop şi mirosul intra în camere pe sub uşă. Nu există duş. Dacă vrei să te speli trebuie să ceri DUŞUL de la asistente. :-)) Dacă vrei să te speli zilnic, cum e firesc într-o ţară care nu-i continentul african, ori te duci la rîu, ori le fuţi pe alea la cap să-ţi înmîneze instrumentul. Deci acolo e un spital din lumea a treia pentru oameni din lumea a patra. De ţînţari n-am suferit, din motive de aparat.
Pe scurt, poate vă mai binedispun un pic, cine-o mai arunca un ochi:

Ziua întîi, ora zece, unşpe, doişpe, treişpe, paişpe...:

Fac trei drumuri de la recepţie la cabinet şi retur. Mă rătăcesc printre clădiri şi pe alei. Nimic nu-mi place. Aerul, bleah, munţii, bleah, soarele, bleah şi, în general, sînt pusă pe făcut bot. Dau de un şanţ pentru canalizare în care o căţea tocmai a fătat 10 (ZECE!!!) jigadine. În mod normal, m-aş înduioşa. Acuma mă ia cu scîrbă. Mă enervează şi dulcegăriile, de genul: "Vai, ce drăguţi sînt, vai, ce dodoloaţe, vai, ce aşa şi pe dincolo". Cînd vă muşcă de cururi pe la voi pe-acasă îi visaţi mănuşi!!! Patul meu e ocupat de o mamaie care, cică, îl are rezervat de miercurea trecută. Eu cedez, mi se rupe de pat. Mă duc şi le grăiesc asistentelor: "Daţi-mi în alt salon, că nu se poate acolo". Ies să fumez, să-mi văd de treabă, să aştept. Mă întorc şi tanti care a trebuit să cedeze patul ACELA - deşi ea avea loc bine-mersi, în alt salon, nu i-aş fi luat eu patul de la gură - începe să mă frece la cap, că de cînd l-a rezervat ea. Baborniţa e proprietară pe pat, pe spital, pe univers. Şi nu e bolnavă. Înţeleg, vroia să fie cu pritena ei. Cum sînt hipertensivă de felul meu, încep să răcnesc imediat, de a început să vibreze geamul, să nu mă enerveze că o bag urgent în pizda mă-sii şi să-mi arate cum a cumpărat ea patul cu acte în regulă. Trîntesc bagajul, îi arunc, în sinea mea, că mă reprim, de felul meu, un "Crăpare-ai, hoaşco!" şi ies ca o furtună să mă duc în pavilionul D, etajul II, camera 69. Drăguţă cifră. În camera 69 mi s-a pus un "reader", adică un tensiometru la purtător. Din jumate' în jumate' de oră începe să bîzîie ca un roi de albine africane şi îmi strînge braţul ca într-o menghină. Trebuie să-l port 24 de ore. Aparatul are hamuri, tuburi şi o cutiuţă în care se depozitează tensiunea mea. Hamurile miros a om bătrîn şi nespălat şi a moarte, de nedescris de scîrbos. Partea simpatică e că port cutiuţa pe piele şi, pe sub tricou, îmi face o burtă de gravidă în colţuri, pe care mi-o port prin peisaj cu deosebit aplomb. Aha, a pornit. Deci: AU!!! Noaptea, maşina diavolului va funcţiona din oră în oră, aşa că voi dormi visînd, probabil, "Dezastre în aer". Sînt obosită, ameţită, destul de agresiv mizantroapă. Babele au reşit să-mi cîştige instantaneu antipatia, dar moşnegii - cel puţin pînă la proba contrarie - îmi stîrnesc duioşia mea de lunatică. Sînt famelici, par rătăciţi într-un univers imaterial, unii atît de debili şi de anemici în clătinarea pe holurile spitalului, că am impresia că levitează.
Acum scriu într-un pavilion, cu Villon deschis în faţă, ca să intimidez intruşii. N-ai să vezi. Încă nu e ceasul două in ză afternoon şi toţi au ieşit de la masă şi molfăie îngheţată. Da' toţi! Ho, bre, că nu s-au termenat rezervele, chit că e criză! Deocamdată, gata, mă duc să trăiesc în pădure.

...cinşpe, şaişpe, şaptişpe, optişpe...

Rătăcesc prin pădure, aud paşi în apă, în pîrîul din dreapta mea. Mă sună Mădălin. "Unde eşti?" "În pădure." "A, eşti la Covasna. Şi ce faci în pădure?" "M-am gîndit să mă vindec de hipertensiune, ca să nu mă mănînce ursul bolnavă."
Mă doare capul, dar pornesc pe un alt drum, mai departe. Detest - hiperesenţial - să merg pe lîngă pădure. Totuşi, nu am încotro. Aparatul care decolează din jumate' în jumate' de oră a primit un nume: îl cheamă Ygramul cea Multă. Merg pînă la o cascadă mică, nu pot mai departe. Fumez, mă uit la PET-uri, mai strîng din jurul meu mucuri de ţigară. Le pun în geantă să le arunc la primul coş de gunoi. Pe drumul de întoarcere mă întîlnesc cu trei băbuţe. Cîntă în timp ce culeg urzici. Le descîntă şi sînt din Sălaj. Mă opresc, din motive obiective, lîngă ele, şi Ygramul cea Multă începe să bîzîie. "Ce se aude?" Eu tac, mefistofelic, pînă mă îndur. "Eu fac aşa, am un aparat de măsurat tensiunea." "Da? Şi unde-l aveţi?" "În fund, că acolo măsoară", deşi se vedea clar că am tuburi şi o chestie neagră pe mînă.
Mitopoesis: Erau cele trei ursitoare şi se numeau chiar aşa: Elenica, Sofica şi Florica. Să le ţie Dumnezeu! Mare bucurie mi-au adus, de-aia, fără motiv. Şi-am stat cu ele într-un spaţiu pe care l-am botezat "Scaunul vorbelor".
Citatul de azi din Villon:

"N-am cheltuit, deşi-s falit
Pe băutură şi mîncare;
În dorul lelii de-am trăit
Nu la prieteni am a dare
I-arăt eu cui s-a-ncumetat
Noduri în papură să-mi cate!
Odată ce-s nevinovat
La ce mi-ar născoci păcate?"

Mitologii personale:
Veveriţe!

Uite ce face blogul din om...

După postarea de ieri, azi mi-a sunat telefonul ca migul. Nici nu bănuiam că mă citesc atîţia prieteni! Staţi, oameni buni, liniştiţi că n-am decît o chestie "esenţială" - poveste veche la mine - mă duc, mă lipesc ăia cu gumă arabică - mor după sintagma asta cu gumă arabică - mă distrez cu batalionul de moşi şi babe - promit să scriu în fiecare zi şi să transcriu ce-a conceput creierul meu măreţ pe blog, pila mi-a promis că mă scoate la pizza şi bere, viermuiesc în spaţiul superb de-acolo, da' nu bag mîna în foc că urc pînă la Cetatea Zînelor, că urcuşul ăla de douăj' de minute mie mi-ar lua vreo două zile, bagă medicii bormaşina în mine un pic, şi gata. Mă întorc veselă şi voioasă acasă, cu un tratament care să mă ţină pe linia de plutire şi toată lumea cîntă un cîntec vesel. Nu-i dracu' chiar aşa de negru şi chiar aveam nevoie să mai socializez şi eu. Acuma urmează un rînjet, pe care, evident, nu ştiu cum să-l pun.
În altă ordine de idei, azi m-a sunat Bocsardi, mîine mă văd cu el. Genial regizor de teatru! Abia aştept să lucrăm împreună! Am o tonă de proiecte şi planuri - mă rog, vreo patru - nu scăpaţi de mine aşa de uşor. Plus că lucrez la un nou ciclu de poeme, să vedem ce se alege şi de-acolo. (Bine, vorbesc de parcă aş fi publicat ceva, dar tot lucru se cheamă). Aşa că..., în concluzie, nu mor. Şi dacă mor, vin să vă bîntui cu o ţigară în mînă, cu pantaloni cu bretele şi cu o barcă cu pînze în loc de inimă.

PS

E pe bune. Adevărul e că mă simt foarte rău. Fac doi paşi şi abia îmi trag sufletul. Da' sper să mor, nu să paralizez.

Chestii esenţiale de neînţeles - interzis celor care nu rezistă la poveşti cu sînge

Acum două nopţi visul meu dulce şi zgubilitic - eram într-o clădire de sticlă în plină tornadă şi, brusc, s-a făcut linişte şi vedeam cerul rotund albastru şi cu soare, la capătul tunelului de vînt rotunjit în vitezele lumii, eram, clar, în ochiul tornadei - a fost întrerupt de o senzaţie stranie: m-am trezit cu mîna stîngă amorţită complet.
Am fost diagnosticată acum doi ani cu HTAE - hipertensiune arterială esenţială - şi încă de pe atunci m-a enervat cumplit chestia asta cu "esenţială". Ce e aia "esenţială", adică vine din esenţe, din străfundurile adeneului strămoşesc, sau ce? Am o boală sau am un tratat de Heidegger?
După cîteva reprize de dat sînge pe nas grupa mare, înfundat trompa cu tampoane la ORL pînă în creier, de mă simţeam o mumie egipteană, şi ba mă mai sufocam cu sînge, ba îl mai înghiţeam, ba mai scuipam pe toată lumea all around ca în Hitckock, în fine, cu o pastiluţă pe zi, credeam că ţin boala pizdii mă-sii esenţială sub control. Ei bine, nu. Esenţială cum e ea, mînca-o-ar viermii cei neadormiţi, a găsit o portiţă să scape, să progreseze şi să mă aducă vecină de pat cu infarctul şi cu atacul cerebral, morţi absolut sănătoase, de altfel, şi îndelung rîvnite de orice om normal la cap, în perfect acord cu esenţialele din viaţa lui.
Pentru că la spitalul din urbea nefericită în care vieţuiesc minimal au ridicat din umeri, după episodul cu amorţit mîna mi-am sunat pilele şi le-am zis: "Parisule, eu mor". A avut efect pentru că am fost invitată în grabă, aşa moartă cum sînt, la Spitalul Naţional de Cardiologie din Covasna, unde tot vine Băsescu - asta ca să mă laud, sîc! - să-mi fac un control. Am fost ieri - mi-am înhăţat şi mama de-o aripioară, să o vadă şi pe ea specialiştii lu' Băse - şi dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, am ajuns la Covasna. Mă pup cu pila şi pila mă bagă rapid la ECG. Asistenta, extrem de drăguţă, îmi aplică neshte ventuzele, neshte ventuzuţe, neshte ventuzare în diverse părţi, de mă usturau major şi dă drumul la aparat şi mă electrocutează! Glumesc, erau tare simpatici electrozii ăia care vibrau - zzzzzzzzzz - în timp ce îmi măsurau esenţele. "Aveţi emoţii?", mă întreabă asistenta. Eu: "Ce emoţii? M-au ciupit ventuzele de ţîţe şi am anticipat". S-a dovedit că umorul meu nu era absolut necesar, pentru că aveam puls 94/minut. Intru în cabinetul doctoriţei, cu dovada în mînă, în timp ce mamei îi era aplicată aceeaşi procedură de anticipare, şi mă pun pe omorît ţînţari. Băi, zici că ăia au crescătorie acolo, nu altceva. And I'm the major sitting duck, într-o cameră cu o sută de oameni şi un ţînţar, ăla pe mine mă chinuie non-stop. După ce am masacrat lighioanele m-am pus pe citit planşele de pe pereţi cu bolile inimii. Vine şi mama, roşie toată pe piept, şi pătată pe cămaşă, pe deasupra, de la tortura prin ventuze. Apare doctoriţa, de-a dreptul genială, părea teribil de vulnerabilă în sandale cu şosete şi începe să ne ia la rost. Eu, galantă cum mă ştiţi, am lăsat-o pe mama să povestească despre ce o doare. A meritat, că am rîs în sinea mea - nu se vedea nimic în afară, da? - cu lacrimi din alea, adevărate.
Doctoriţa: "Spuneţi-mi ce simţiţi dumneavoastră". Mama: "Simt aşa, un vîj în ureche, şi sar cam la un centimetru în pat, poate doi". Doctoriţa: "Simţiţi vreo durere?" Mama: "Simt că îmi bate inima". În fine, o ia, o ascultă, o palpează, îi ia tensiunea şi îi prescrie extraveral.
Vine rîndul meu. Îi povestesc eu toate cîte în lună şi în stele şi mă ia şi pe mine la mînă. La faza cu ascultat inima şi tensiunea s-a schimbat la faţă.
Aşa că de luni mă internez la cardiologie cu toate băbăciunile şi toţi moşii - nu, nu vreau să-i jignesc - ca să vedem de ce sînt eu mai esenţială ca alţii şi am boli de-astea la atît de puţine primăveri. Nu ştiu ce să îmi iau de citit, sau să îmi iau doar de scris? Şi dacă mă taie cu ace,lame şi brice? Şi dacă mă halesc ţînţarii de vie? Nu, că îmi iau un aparat cu pastile. Şi dacă mă pun în cameră cu o mie de băşinoşi sforăitori? Nu-mi creşte şi mai mult tensiunea?
Ah, încă un vis: un schelet întreba de ce nu poate juca el rolul lui Claudius, din Hamlet? O voce din off: Să te vedem cum mori. Şi scheletul cade şi se propteşte în...pulă. Am rîs în vis şi m-am trezit rîzînd.
Cred că totul e în regulă.

Juvenila de mine

Mi-aş dori din tot sufletul să fiu genuin juvenilă, dacă nu aş fi atît de total contradictorie. În fond, citesc, scriu, frec menta, stau, nu am încredere pentru că încrederea vine odată cu toamna, stau, aştept să mor. Dovada totala a adolescenţei mele, care nu se mai termină de făcut, este că astăzi am vernisat super expoziţie a lui Plugor Sandor si tremuram ca varga. La un moment dat, mi-am reţinut respiraţia, pentru că inima o luase razna, si era să ma sufoc fix in direct, la microfon. Dar de ce? Eu sunt un om bazat şi deştept şi sigur pe sine şi pe afirmaţii, ca să nu mai povestim despre vocea mea la microfon care scoală şi morţii din morminte.
Am crezut că mor! Am vorbit pe repede înainte şi îmi imaginez că am făcut o treabă bună. Cine poate să creadă că dacă vorbitorului îi tremură picioarele în direct a făcut o treabă bună?
După care ne-am pus pe băut cinstit şi viaţa a căpătat altă dimensiune. Am vorbit ok, deşi prea repede, şi iată ce am spus:
"Mă simt deosebit de recunoscătoare pentru prilejul care mi s-a oferit de a vernisa acest eveniment artistic de excepţie, "Retrospectiva Plugor Sandor", cu lucrări inedite ale artistului, expuse acum pentru prima dată. Este o bună si necesară recuperare a celui care a trăit şi a creat printre noi, a celui care a dus faima acestui ţinut în cele patru zări. Deşi Plugor Sandor este un artist de valoare internaţională, iată că astăzi avem ocazia să descoperim şi mai multe despre el prin picturile de o valoare inestimabilă şi de o mare frumuseţe. Veţi descoperi în cele 65 de lucrări prezentate astăzi un colorist de primă mînă, un pictor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Sensibilitatea lui cromatică extraordinară îl apropie de clasicii picturii universale, dar, în acelaşi timp, Plugor Sandor rămîne el însuşi, original, profund şi ironic. Veţi descoperi traseul artistic al pictorului în căutările din tinereţe şi vă veţi minuna de adevăratele bijuterii create mai tîrziu, în portretele de mai mici dimensiuni. Veţi descoperi duioşia profundă pe care Plugor Sandor a purtat-o acestor locuri şi oamenilor care trăiesc aici.
Mai amintesc şi aportul deosebit al doamnei Plugor care ne-a facilitat cu mare bunăvoinţă accesul la lucrările artistului. Un lucru pe care aş dori să îl mai ştiţi este că multor lucrări le-au fost schimbate ramele, iar geamurile de sticlă au fost înlocuite cu geamuri opace, pentru a nu reflecta lumina şi a nu răpi nimic din frumuseţea tablourilor. Albumul pus la dispoziţia dvs este şi el un demers important, lucrările lui Plugor Sandor văd în acest fel şi lumina tiparului.
În încheiere vreau să remarc şi să aplaud implicarea autorităţilor locale, Primăria Sfîntu Gheorghe şi Consiliul Judeţean Covasna, care au înţeles că au datoria morală de a susţine şi de a-şi proteja valorile, valorile care fac acest loc cunoscut şi preţuit în ţară, dar şi peste graniţe.
Mă voi opri aici, pentru a nu vă răpi nici un minut mai mult bucuria de a admira dumneavoastră înşivă aceste frumuseţi şi vă mulţumesc încă o dată pentru prezenţa dvs aici. Acestea fiind spuse, declar expoziţia deschisă."
Mă opresc şi eu aici. Nimic nu-mi place, dar e, totuşi, nici mai mult nici mai puţin decît o expoziţie. Gata, mă duc să îmi rumeg temerile în somn. Fetele şi băieţii au fost... infiniţi, super pe lîngă mine crizată. După două coniace m-am potolit şi l-am sunat pe Dinu Adam, ca să îi comunic că m-am retras în sihăstrie, pe muntele Venus.
PS- Multe n-am spus: Copacii şi păsările şi păstrăvii din lac şi aleile în care găseşti tot felul de sculpturi şi de sculpturi. Locul magic.