Nepotu-meu...

A stat zilele astea la noi, dar mai mult dădăcit şi bătut la cap de maică-mea - ce m-am bucurat!, las' să se înveţe cu greul de mic, hihihi - dar, într-o seară, nu ştiu ce împleteau acolo amîndoi că băiatul rîdea de răsuna toată ziua de vineri şi m-am dus şi eu să mă bag în seamă. Am stat ce-am stat şi după aceea m-am retras către vastele încăperi, lăsînd în urma mea un îndemn cu mare aer de "pohta ce pohtim": "Şi mai rîde, Guliţel, că îmi place să te aud". A rîs copchilul două zile şi jumătate. Rîde şi acum, rîd şi eu, şi îmi pare rău că nu pot să postez pe youtube rîsul ăsta în toate culorile. Băieţel-Guliţel - care, de altfel, e măgar mare, că are opt ani şi ceva - a mai încasat o lecţie de la înălţimea înţelepciunii mătuşii, care îi explica, foarte pătrunsă, că e cazul să se şteargă singur la cur, după ce face caca. De fapt - şi asta am înţeles eu prea tîrziu - bietei făpturi nu-i ajung picioarele pînă la podea şi îi e greu să facă echilibristică pe weceu, cu o mînă să se ţină, cu alta să rupă hîrtia, cu alta să se şteargă... În orice caz, s-a descurcat sub ameninţarea că nu-l şterge nimeni şi că n-are decît să stea în budă pînă se satură. Foarte amărît a fost şi nu pot decît să-mi imaginez cum s-a murdărit de rahat prinţişorul nostru pentru că, spre altă disperare a lui, spălatul pe mîini e obligatoriu şi el. De altfel, nici nu mă mir, pentru că la întrebarea mea, cu capcane motivaţionale: "Hai, măi, tu nu vrei să te faci mare, să ajungi să faci ce vrei tu, cum vrei tu?", mi-a răspuns hotărît: "Nu".

Medieri versus I, me, myself

Vineri şi sîmbătă am ţinut scula închisă, îmi săreau ochii din cap la calculator. Ce citim, ce citim? Îmi aduc aminte de Nina Cassian de la teveu şi, ia să vedem noi ce mai face Preda, cu iubitul lui cel mai tare dintre pămînteni, de' zicea toată suflarea că el a scornit-o pe aia cu "Dacă dragoste nu e, nimic nu e". Ei, nu e el. Iau cărticica şi încep să mă plictisesc încă de la primele pagini. Măi, şi cu cît pathos l-am citit în tinereţile mele, cînd mă fascina cum vedea el transfigurarea iubitei de la dragoste. Şi, bineînţeles, tot tămbălăul cu cenzurarea discuţiei dintre Dej şi Stalin... vuia toată suflarea. Ei, şi ajung la următorul paragraf: "I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod suprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul "Florilor de mucigai" şi al "blestemelor", un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric..." şi-am izbucnit în rîs, şi-am aruncat cartea cît colo. Hai sictir!
Cînd am citit eu cartea asta? Am citit-o, cu certitudine, DUPĂ Arghezi, dar e posibil să fi fost atît de acord cu fasolelile de mare filozof şi om de cultură ale lui Preda pînă-ntr-atît încît să preiau părerea asta despre Arghezi şi să mi-o însuşesc atît de mot-a-mot? Cîte asemenea licenţe subconştiente am mai făcut? Şi, în final, ce am crezut, cu adevărat, despre Arghezi cînd l-am citit? Cu cîte asemenea"medieri" ale criticilor, ale altor scriitori, ale prietenilor gîndesc în propria mea gîndire? Mai fac diferenţa între instanţa EU şi instanţele altor eu-ri? Gîndirea mea mai există ne-mediată, ne-arbitrată, ne-domolită de altcineva şi altcineva şi altcineva?
De fapt, a existat un singur punct de plecare - şi nici acela complet pur, complet ne-mediat - cînd mi-a citit tata "Poeziile" Elenei Farago şi le-am învăţat pe de rost, după trei citiri - încă nu ştiam să citesc -, dar şi acela... pe tata îl iubeam. Şi, încă, am noroc, pentru că eu n-am făcut o facultate de filologie şi mai am şi destul de multe repere vizuale, care, orişicît, sînt mult mai directe decît cele scrise, dar, totuşi... I'm a completely fake! Fuck it! De mîine, că e luni, uit tot şi o iau de la capăt!

Eu, mie, peste zece ani...

...că, deşi nu-mi plac deloc lepşele, lui Dragoş nu-i pot rezista, din motive foarte subiective, că e primul în viaţa vieţilor mele care mi-a spus că-s un om cuminte şi am o minte frumoasă. Drăguţul de el, cum nu ştie ce drac împieliţat pot fi!
Eu, către Bianca de peste 10 ani, scrisoare sub formă de sfaturi:

1. Nu-i mai cumpăra nepotului tău jucării cu care vrei să te joci tu! Gîndeşte-te la copil!
2. Prietena ta, Ara, te fute la cap de o mie de ani să faci ceva să publici poeziile alea! Le-ai publicat sau stai încă să te scarpini pe picioare că nu, nu eşti destul de bună??? Ia, astăzi să le trimiţi la edituri! (Ce bine că sfatul ăsta mi-l dau peste 10 ani...)
3. Gîndeşte-te că, dacă Bogza a făcut puşcărie pentru "Poemul-invectivă", Flaubert a exclamat, iritat şi confuz, într-un proces stupid, "Madame Bovary c'est moi!" poţi şi tu să defilezi în pielea goală pe stradă. În fond, draga mea Bianca de 48 de ani, nimeni nu s-a născut îmbrăcat.
4. Sper că, deja, nu mai suporţi ţigara, atîtea ţigări ai băgat în tine. Deşi ştiu că iubeşti ţigările pentru că, în lumea ta haotică, intermitentă şi plină de de toate, ţigara e o disciplină. Una de căcat, dar tot te disciplinează oleacă.
5. Fă-ţi curat în bibliotecă. Nu, nu-i frumos să dormi cu cărţile în pat, că-s şi ele nişte biete sufleţele şi se rup. Şi nu-i frumos nici să citeşti la masă, la WC, sau cînd mergi pe stradă. Nu sînt drogul tău, sînt cărţi, scrise de oameni şi publicate din nişte copaci.
6. E cazul să te gîndeşti la tine şi să nu-ţi mai fie atît de dor de tatăl tău încît să te îmbolnăveşti de bolile lui. Moartea e firească, trebuie să ne retragem la odihnă pentru că viaţa e nesfîrşită. Ne facem loc, politicoşi şi cuminţi.
7. Sper că nu eşti măritată, că ştii că nu poţi fără cărţi şi fără timp de pierdut aiurea, cu ochii în tavan.
8. Vei fi, în continuare, îndrăgostită de frezii.
9. Să nu uiţi să-ţi iei medicamentele de tensiune, cum ai făcut toată săptămîna trecută. Dacă vrei să-mi mai placă de tine.

Deci, astăzi...

... frondă totală!!! Paganini şi Rachmaninov la tot poporul!! Cred că vecinii mă urăsc din suflet... So what? Şi eu am hiper de-alea... Da' ce incredibil de frumoasă e muzica asta, care, parcă, îmi sună a poezie de multă vremeeeeeeeeee....

Amoeba meduzată

Da, de data asta, m-a prins şi pe mine tema Hunopolis-ului şi-am stat şi-am căutat peste tot amoebe, euglene, protozoare şi alte animale primordiale. Am reuşit o foarte poezie la temă - care mă face să nu-mi placă de mine, pentru că Sorescu mi-e indiferent şi totuna - şi una deloc, dar care îmi inspiră, dacă nu protozoare şi celenterate, o meduzare măcar, una deloc insignifiantă, atît de frumoasă e poezia a doua.
Deci:

O amoebă

Marin Sorescu


"Ce mai faci?"
Într-o bună zi luna
A întrebat pămîntul.

De milioane de ani
Îl tot vedea muncindu-se,
Mutînd mările dintr-un continent
Într-altul,
Experimentînd gheţuri şi vulcani
Şi stricînd zilnic o grămadă de munţi.
"Ce mai faci?"
A repetat ea.

Pămîntul a răspuns obosit şi grav.
"O amoebă."

Atunci luna a încruntat din sprîncene,
S-a făcut că înţelege
Misterul creaţiei şi al vieţii
Şi-a plecat mai departe gîndindu-se:
"Fleacuri de-ale bărbaţilor".

A IUBI

Gellu Naum

Înebunit de ridicol, aburit şi himeric
cu buzele crestate de triste muşcături
urcat pe catalige de cabotin feeric
şi tînăr, totdeauna tînăr, în slip sau în armuri

cum ai putea să recapitulezi
fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare tresărire
tot ce ai putut să adori, să visezi
înebunit de ridicol la fiecare tresărire?

Leşinat la farmecul unui cuvînt cînd plouă peste lume
galaxii de cuvinte incandescente
ca un copac tăcut presimţind printre brume
foşnetul marilor ferigi arborescente

care îndrăgostit şi ce ales între aleşi
ca şerpii, cu încolăciri fluide
s-ar ghemui la uşa iubitei, pe preş
ca să implore: deschide, deschide?

Înebunit de ridicol şi trist
cînd vocea ta sună ca o fereastră spartă
şi trec sub tăcere şi nu mai insist
şi nu mai spun cum îţi sună paşii pe piatră

şi nu mai spun nimic despre decenţă
despre oglinzi în care obrajii par de cretă
nimic despre crispata violenţă
a dragostei prin care treci ca printr-o baie perpetuă

nimic despre iubita cu umerii de fildeş
rotunzi, ca bilele de biliard, pocnind uşor
cînd ostenit şi pleoapa şi fruntea ţi-o apeşi
pe rotunjimea calmă şi pe răcoarea lor

nimic despre ciudata toropeală
cînd lîngă ochiul tău mîngîietor şi tandru
în sala de spectacole aproape goală
mîna iubitei luceşte ca un candelabru

nimic despre retina ca o lentilă arsă
şi bîntuită de ecouri
ale cascadelor ce se revarsă
din părul ei de umbre şi halouri

Ne sperie cocoşii care îşi ridică
prea puternice creste în noi; iar afară
aripile mucezesc şi se strică
şi nimeni nu le mai repară

Copacii, ştiu, foşnesc numai arareori
şi numai cînd le rupe vîntul crengile ceţoase:
punînd surdină peste troznetul îmbrăţişărilor
am putea suna şi noi ca nişte saci cu oase

şi atunci asul de pică al resemnării ni s-ar desena pe buze
şi gîndurile, ca într-un golf liniştit, ni s-ar revărsa în pălărie
O, fireşte, cer scuze, cer mii de scuze
pentru această clipă de melancolie

dar dacă n-aş fi fost poet, ci manechin
sau dansator pe sîrmă sau orice
tot aş fi vrut să mai întîrzii puţin
lîngă iubire, ca notele după concert.

Nda, foaaaaaarteeeee fruuuuumooooosssss. Se dedică Arei, dacă-i pe-aşa... Şi mersi Pobby, de temă.

Da, deci da, oooo... cum am putut sa uit???

Controlorii de pe RATB, la ăia mă refer... Frunzărind blogurile alene într-o după-amiază de joi, în care mă simt tristă ca un hemoroid tratat, da..., controlorii! Evrika! Mă sui într-o dimineaţă în troleul 86 ca să mă duc să-l aştept pe tata şi pe soră-mea la gară - îi făcusem rost de bilete la un concert cu Natalia Oreiro, parcă - şi dau nas în nas cu trei controlori porniţi în tură. Unul, tînăr şi bagabonţel, se înfinge-n ochii mei: "Biletul la control!" Eu, cu chef: "N-am, uită-te şi tu la ce oră mă trezesc să mă scol să mă duc la serviciu, ca să pot să-mi cumpăr bilet, cîndva. Cînd o să am bani o să-mi cumpăr". El, complet derutat: "Şi... munceşti mult? Că te văd cam slabă". Eu: "Da, o să mor şi cine ştie cînd o să mai apuc să circul regulamentar". El: "Bine, lasă, îmi pare rău, spor la treabă". Eu, rînjind melodramatic, ca-n cucoana cu camelii, am mers cu complicitatea criminalului în suflet tot traseul, vegheată de duioşenia de om bun a controlorului.
În altă zi nu mă simţeam deosebit de plină de tupeul muntenesc, ci de o vulpoşenie probabil oltenească. Pac, mă sui în mijloc. Mă poziţionezzzzz strategic în faţa mijocului ca să-i ochesc la vreme pe aceia. La staţia a doua: aha, et voila! Ei sunt! Pac, mă dau jos şi aştept următorul troleibuzuleţ. Pac, mă sui din nou! I pac, că erau din nou cei trei Ygrami la staţia următoare! Pac, mă dau jos! Ei, şi acuma urmează un paaaaacccccc lung, că mă uitam în zare după troleu de ziceai că aştept mîntuirea, nu alta. În sfîrşit, apare şi eu îi trag două picioare, de furie... Mă sui, la staţia următoare, ce să vezi? Cei trei muşchetari... Mai aveam o staţie pînă la serviciu aşa că am luat-o cătinel pe jos, înjurînd de toţi sfinţii.
Altădată, extrem de plictisită şi de supărată pi univers, în tramvai, scurt şi la obiect: "Băi, deci am o sută de mii toţi banii, facem fifty-fifty şi adio!" Bun şi-aşa, erau două matahale ţigănoase nevoie-mare, care au coborît imediat şi şi-au luat două brînzoaice! Din ultimii mei bani!
Au urmat, bineînţeles, căutarea disperată de bilete folosite pe jos - şi am găsit!!! - întinse cu o morgă totală de fată onorabilă controlorului.
Dar faza cea mai tare a fost cînd băieţii au highjacked the tram. Pur şi simplu o gaşcă de 20 de controlori au oprit tramvaiul pe cîmp - 21 sau 22, nu mai ştiu - şi au purces la un control din ăla terorist. Eu aveam bilet perforat - de data aia -, dar mi s-a sculat, aşa, discret şi liniştit părul pe braţe. Era către înserare, eram pe cîmp, ăia păreau mulţi şi răi şi neabătuţi...
Sau cînd, sub ochii mei nemăsurat de stupefiaţi-admirativ, un tip i-a cerut unui controlor să se legitimeze şi, fără să clipească, i-a smuls legitimaţia şi i-a aruncat-o pe geamul deschis... Nu, nu sînt legende urbane, am fost martoră...
Daaaaaa.... foarte palpitant. O singură amendă am plătit, cînd abia aterizasem în Bucureşti... Am o scuză: aveam 19 ani.
Şi cred că trebuie să urmeze şi blaturile pe tren cînd, în acceleratul de Baia-Mare, un controlor mi-a luat buletinul şi mi-a promis că mi-l dă înapoi pe intervalul Ploieşti-Bucureşti, ca să nu fie vreun supra. Şi alergam după el prin intestinul mişcător: "Nenea, nenea îmi daţi buletinul?" La care el: "Ţi-l dau, da' mă pupi o dată?" Mă uit la el, avea capul ăla tipic oşenesc, rotund ca o minge, cu breton pe o frunte cvasi-plauzibilă, şi încep să-mi frămînt mîinile şi să fac nişte mutre şi să mă înroşesc şi să suspin, la care el: "No, ce faci aşa? Nu te-ai mai pupat niciodată?" La care eu, complet inocentă în glas, dar cu o doză masivă de cinism în subtext, îi şuier printre dinţi: "Ba da, da' nu contra buletin"
Am scăpat nepupată de către ficior.
Da, chiar îmi place să îmi aduc aminte de controlori diverşi.

Baladă pentru Rodicutzx

Pentru că mi-e o ciudă de mor că nu vorbesc toate limbile pamîntului şi pentru că mă obligă să mă deconspir... cîteva tot vorbesc... foarte puţine...

Ballade des langues ennuyeses

En réalgar, en arsenic rocher,
En orpiment, salpêtre et chaux vive,
En plomb bouillant, pour mieux les émorcher,
En suif et poix detrémpés de lessive,
Faite d’étrons et de puissant de juive,
En lavailles de jambs de lépreux,
En raclure de pieds et vieux houseaux,
En sang d’aspic et drogues venimeuses,
En fiel de loups, de renar et blaireaux,
Soient frites ces langues ennuyeuses!

En cervelle de chat qui hait pêcher
Noir, et si vie qu’il n’ait ent en gencive,
D’un vieux mâtin, qui vaut aussi cher,
Tout enragé, en sa bave et salive,
En l’ecume d’une moule poussive
Détranchée menu a bons ciseaux,
Dans l’eau où rats plangent groins et museaux,
Grenouilles, crapauds et bêtes dangereuses,
Serpents, lézards et tels nobles oiseaux,
Soient frites ces langues ennuyeuses!

En sublimé, dangereux à toucher,
Et au nombril d‘une couleuvre vive,
En sang qu’ont voit sur palletes sécher
Chez barbiers, quand pleine lune arrive,
Dont l’un est noir, l’autre plus vert que cive,
En chancre et fic, et en ces ors cuveaux
Où le les nourrices decrassent leurs drapeaux,
En petit baine de filles amoureuses
(Qui ne m’entend, n’a suivi de bordeaux)
Soient frites ces langues ennuyeuses!

Prince, pasez tous ces friand morceaux,
S’etamine, sacs n’avez ou blutoir,
Parmi le fond d’une braie breneuse;
Mais, par avant, en étrons de pourceaux
Soient frites ces langues ennuyeuses!

Un Villon, aproape mai decadent. Dar, te pui cu cin' te-ncurci? Se pare că ideile nu-s chiar aşa de noi, sau se pare că noi sîntem exact aşa, extrem de noi în subspaţiu... Sper să-i placă... că de nu..., am pus-o!