Houellebecq-ul meu astăzi şi mîine...

Am citit diverse scrise despre acest scriitor, pe care l-am citit cu vreo cîţiva ani buni înainte să devină trend cretin- dacă e la modă să citeşti, îi bag în pizda mamelor lor pe toţi cei care fac aşa ceva - şi, pentru că demonstrează că prietenia poate dura ani de zile, chiar dacă intervin meschine probleme, ieri mi-a fost înapoiată "Particulele elementare", carte pe care şi eu trebuie să o înapoiez, în acelaşi ciclu.
Am stat şi am recitit cea mai crîncenă pledoarie misandră scrisă de vreun bărbat. Houellebecq este, cred, cea mai neîndurătoare şi deformată oglindă a bărbaţilor, noi, femeile, îi mai iubim cît de cît, măcar pentru că sînt ei înşişi.
Stilul e îngrozitor, cumplit de sec şi de cinic, sentimentele îşi croiesc un canal de scurgere tenace şi fără drept de apel către o chimie extrem de precisă şi detaliată a putridului, nici o iluzie, nici o lacrimă în plus sau în minus. De cînd am citit-o prima dată am fost stupefiată de lipsa totală de artificii a băiatului ăstuia. Şi rănită, evident. Chiar aşa? Nimic altceva decît o carne care se sublimează în rafturi, asemenea cărnii de vită pe care o luăm de la supermarche??? Nimic? Între refuzul sexualităţii şi exacerbarea ei rămîne o industrie a sinuciderii?
Cel mai curios este că a început să îmi placă, în timp, din ce în ce mai mult.
Eu - care cred că-s un om exagerat, imediat o dau în drame - am căzut în capcana pe care chiar mie îmi place, cel mai mult, să o întind: sex tumefiat, pule, pizde, nu contează, sîntem prizonierii corporalităţii şi chimiei.
De fapt, m-a atras stilul şcolăresc, toate explicaţiile pentru insectele "cu nume de starlete italiene", care ne devorează, umanitatea dirijată, condusă de o ştiinţă care îţi explică sentimentele, dar e tot atît abstractă ca şi umanitatea în sine.
Rămîne o nostalgie a unui om, unul singur, împăcat cu sine. Numai că nu s-a născut, încă.
Foarte faină cartea asta.

Păcatul primordial sau conştiinciozitate???

Am citit cu ceva vreme în urmă - două luni, trei, zece???, pentru că, aparent, eu uit foarte repede - un text de care încă mă minunez şi care poate fi găsit aici http://www.caligraf.net/?p=259 şi, ce să vezi? Azi-noapte pictam conştiincioasă trei solzi verzi şi încă doi galbeni pe coada şarpelui biblic, care a şi provocat o cădere pe care nu am habar cum să o iau, încă. Eram acel zugrav, făcîndu-şi treaba, fără nici un fel de dileme morale, iar şarpele arăta întrebător ca o divă din Playboy, adică: "Hai, măi, surprinde-mi farmecul meu de creatură mitică." Îmbrăcată într-un şorţ pătat tot de culori, tunsă scurt - nu m-am mai tuns aşa de scurt din facultate, cînd m-am ras în cap - eram extrem de atentă să nu-i stric perfecţiunea de diamant a solzilor în mişcare. Nu era un şarpe rău. Deloc. Era un şarpe pictat de mine şi parcă îmi făcea cu ochiul că am colaborat ok la şedinţa foto. (Sper să nu mă sufoc de rîs!!!!) Şi apoi a încremenit blajin şi extraordinar de frumos pe peretele unei biserici unde, obvious, l-am pictat. Mi-am şters pensulele de şorţ, foarte mulţumită, şi cred că am adormit şi eu, în sfîrşit.

P.S. Dar tot cel mai mult îmi place că a pus un petic la fundul corăbiei lui Noe. Ce ne făceam fără noi înşine, multiplicaţi?

între timp...

...bambusul meu are doi copii, deci mor de emoţie. Dar mandarinul e trist, nu vrea să înflorească şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce rău îl macină...of...

Vallejo...

...pentru că aşa începe totul, cu o temă cu protozoare, cu animale primordiale şi o mie de cărţi ca nişte pisici pipăind amieze cu prea multe perne prăfuite de soare. Vallejo a început - şi el! - tot de sîmbăta trecută, cînd am stat şi am citit incredibil de mult, ca în vremurile bune, multe, foarte multe poezii. O răsfoire mai rapidă sau mai înceată - pauze de recitat, cu voce tare, rîsete în sinea mea de amiază - dar, multe. Şi, vai, nici pe departe toate. Dar Vallejo nu era de găsit, aşa că astăzi, după o săptămînă de maximă tensiune în subterană, am invocat: "Arată-te!" Şi s-a arătat. Aşa că, un pic, Vallejo:

"O să vorbesc despre speranţă"

Eu nu sufăr această durere ca fiind Cesar Vallejo. Eu nu mă dor acum ca artist, ca om, nici măcar ca fiinţă vie. Eu nu sufăr acestă durere ca mahomedan, catolic sau ateu. Azi sufăr numai. De nu m-aş numi Cesar Vallejo aceeaşi durere aş suferi-o. De n-aş fi om sau măcar fiinţă vie, tot aş suferi-o. De n-aş fi nici catolic, nici ateu, nici mahomedan şi tot aş suferi-o. Azi sufăr mai din adînc. Azi sufăr numai. Mă dor acum fără explicaţii. Durerea mea atîta-i de adîncă, încît motiv n-a mai avut, dar nici fără motiv nu este. Care să-i fie cauza? Unde găseşti acel ceva atît de important încît motiv să nu-i mai fie? Nimic nu-i este cauză; nimic nu s-a putut lipsi să-i fie cauză. La ce bun s-o fi născut durerea asta din ea însăşi?
Durerea îmi vine de la vîntul dinspre nord şi de la vîntul dinspre sud, aidoma acelor ouă neutre, făcute de unele păsări ciudate cu vîntul. Dacă mi-ar fi murit iubita, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă mi s-ar fi tăiat gîtul din rădăcină durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă, în sfîrşit, viaţa mi s-ar fi scurs altcumva, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Azi sufăr mai din înalt. Azi sufăr numai.

Privesc la durerea flămîndului şi văd că foamea îi este aşa departe de suferinţa mea încît, chiar dacă aş rămîne nemîncat pînă în clipa morţii, şi tot mi-ar ţîşni din groapă un smoc, măcar, de iarbă. Acelaşi lucru despre îndrăgostit. Ce sînge zămislit îi curge lui prin vene, faţă de al meu, nici izvorît, nici mistuit!

Pînă acum credeam că toate lucrurile din univers ar fi, inevitabil, părinţi sau fii. Dar iată că durerea mea de azi nu-i nici părinte, nici copil. Căci ea pentru a se înnopta nu-i înzestrată cu destul spate şi pentru a se lumina de ziuă îi prisoseşte pieptul; iar, dacă ar fi aşezată într-o cameră întunecoasă, n-ar împrăştia lumină, şi, dacă ar fi aşezată într-o cameră însorită, n-ar lăsa umbră. Azi sufăr, fie ce-o fi. Azi sufăr, numai."

Cu ce seamănă? Rilke sau Withman? (Traducerea e oribilă, ştiu. M-am trezit că pun eu nişte virgule... Şi nici pe alea pe toate... Mi-am promis că voi uita tot!) Încă puţin...

"Iată că astăzi salut..."

Iată că astăzi salut, îmi pun gulerul şi trăiesc
superficial în paşi, insondabil în călcătură.
Aşa mă institui ca om, mai bine zis aşa mă şi destitui,
şi din fiece oră a mea înmugureşte o distanţă. (...)"

De fiecare dată cînd DESCOPĂR - asta înseamnă că o lectură nu mă trimite la alta, ca într-un telefon fără fir - în capul meu îndrăgostit răsună gongul ăla al clopotului din "Andrei Rubliov" - foarte livresc, ştiu, dar aşa e - clopotul care bate în aerul iernii şi al pasiunii dimprejur. Un fluture de piatră. Aşa s-a întîmplat şi cu "Abbadon, exterminatorul", cu "Memorialul de la Mafra", cu "Parfumul"... Nimic nu m-a trimis la ele, dar le-am găsit.

Încă mă bîntuie protozoarele...

Da, încă nu mi-a ieşit din cap tema Pobby-ului şi vroiam să mai bag ceva Gellu Naum, cu alge şi ce să vezi? O băgat el Gellu Naum, fără alge, dar cu somn şi uşi care pleacă lăsînd un gol. Foarte frumos, de altfel, dar m-a depăşit la mustaţă, ca să zic aşa.
Oricum, în sîmbăta cu protozoarele discuţie cu drăguţa mea pe mess, telegrafic: Trimite urgent poezie cu Scoica şi soarele, Doinaş. Stop. Eu nu ştiu ce mi-am făcut cartea. Stop. N-o mai am. Stop. Ea: Numai culţii au. Stop. Un prinţ din Levant îndrăgind vînătoarea. Stop. Eu: Prin inimă neagră de codru trecea. Stop. Nu. Stop. Pe-asta o ştiu pe dinafară. Stop. Inculta de mine.Stop. Vache, trimite Scoica şi soarele. Stop. Ea: Ieri i-am citit cuiva care e la Paris şi îi e dor de Caragiale. Stop. Căldură mare. Stop. Am citit frumos, cu intonaţie. Stop. Ne-am kkt pe noi de rîs. Stop. (A urmat o discuţie foarte savuroasă în care ne-am porcăit şi tras oleacă de cap, dacă e mai mare Caragiale sau Eminescu, femei în toată firea...tz, tz, tz şi, după o pauză. Altă paranteză: AM PRIETENI EXTRAORDINARI!). Ea: Uite. Stop. Şi mulţumesc. Stop.
Şi aşa mi-a transcris poezia cu mînuţa ei de dimensiunea unui copil de 8 ani şi urmaşă a unor killeri vestiţi, pe care o reproduc cu mare respect şi iubire din copy-paste, mai jos. Bineînţeles că titlul era insvers.

Soarele şi scoica
de Ştefan Augustin Doinaş

În tinerele vremuri fără nume,
cînd astrele nu se sfiau de loc
să-şi scapere orbitele prin lume
ca păsări azurii cu plisc de foc, -
un soare nou, teşită zburătoare,
ce ţipă-n nori, hulită de furtuni,
găsi un golf cu apă ca o boare,
încins cu brîuri de luceferi bruni,
în care – stăpînind peste mărgeane
şi peste alge verzi cu subţiori,
aduse-ntîmplător din alte-oceane
de sepii sau de peşti scînteietori-
o scoică princiară, virtuoasă,
în smalţ de alabastru şi sidef
de mii de ani îşi cultiva în casă
penumbra, ca o pînză de gherghef.
Cum soarele grăbea pe mai departe,
o rază crudă, licărind abia,
pătrunse prin mătăsuri şi brocarte
ţinînd o clipă suliţa pe ea.
Dar scoica, ameţită şi confuză,
voind să-şi ocrotească boiul fin
şi perla în văpaie ce, lehuză,
îi dă fiori în pîntecul virgin,-
fugi-n adînc, sărind din treaptă-n treaptă
la valul cu frunzişuri şi luciri,
cu care apa simplă, înţeleaptă
împrăştie şi naşte năluciri.
Cînd soarele veni spre seară, tandru,
cu aripile-arzînd deasupra lui
şi coborî-n afund ca un scafandru
închis într-un ciudat costum verzui,-
sărmana scoică,-n corturi ideale,
răsunătoare, singură-n ocean,
îl presimţi deodată cu spirale
ca pe un şarpe amoros, viclean,
ce-şi ţine ochiul rece la distanţă
şi-şi scoate limba roşie printre dinţi
apropriidu-şi-o cu cutezanţă
pe umerii curenţilor fierbinţi.
De-aceea, alergînd înspăimîntată
prin sumbre constelaţii, se trezi
pe cealalaltă faţă, bulbucată,
pe unde niciodată nu e zi.
Iar soarele, visînd un golf utopic,
de mii de ani nici azi nu s-a-mpăcat,
ci cade brusc în adîncimi la tropic,
orbit de frumuseţe şi păcat,
stropind cu foc în corturi ţuguiate
pilaştrii lumii, algele de sus
ce plîng pe cer şi-l cheamă-nvăpăiate
să le sărute, după ce-a apus.

Nepotu-meu...

A stat zilele astea la noi, dar mai mult dădăcit şi bătut la cap de maică-mea - ce m-am bucurat!, las' să se înveţe cu greul de mic, hihihi - dar, într-o seară, nu ştiu ce împleteau acolo amîndoi că băiatul rîdea de răsuna toată ziua de vineri şi m-am dus şi eu să mă bag în seamă. Am stat ce-am stat şi după aceea m-am retras către vastele încăperi, lăsînd în urma mea un îndemn cu mare aer de "pohta ce pohtim": "Şi mai rîde, Guliţel, că îmi place să te aud". A rîs copchilul două zile şi jumătate. Rîde şi acum, rîd şi eu, şi îmi pare rău că nu pot să postez pe youtube rîsul ăsta în toate culorile. Băieţel-Guliţel - care, de altfel, e măgar mare, că are opt ani şi ceva - a mai încasat o lecţie de la înălţimea înţelepciunii mătuşii, care îi explica, foarte pătrunsă, că e cazul să se şteargă singur la cur, după ce face caca. De fapt - şi asta am înţeles eu prea tîrziu - bietei făpturi nu-i ajung picioarele pînă la podea şi îi e greu să facă echilibristică pe weceu, cu o mînă să se ţină, cu alta să rupă hîrtia, cu alta să se şteargă... În orice caz, s-a descurcat sub ameninţarea că nu-l şterge nimeni şi că n-are decît să stea în budă pînă se satură. Foarte amărît a fost şi nu pot decît să-mi imaginez cum s-a murdărit de rahat prinţişorul nostru pentru că, spre altă disperare a lui, spălatul pe mîini e obligatoriu şi el. De altfel, nici nu mă mir, pentru că la întrebarea mea, cu capcane motivaţionale: "Hai, măi, tu nu vrei să te faci mare, să ajungi să faci ce vrei tu, cum vrei tu?", mi-a răspuns hotărît: "Nu".

Medieri versus I, me, myself

Vineri şi sîmbătă am ţinut scula închisă, îmi săreau ochii din cap la calculator. Ce citim, ce citim? Îmi aduc aminte de Nina Cassian de la teveu şi, ia să vedem noi ce mai face Preda, cu iubitul lui cel mai tare dintre pămînteni, de' zicea toată suflarea că el a scornit-o pe aia cu "Dacă dragoste nu e, nimic nu e". Ei, nu e el. Iau cărticica şi încep să mă plictisesc încă de la primele pagini. Măi, şi cu cît pathos l-am citit în tinereţile mele, cînd mă fascina cum vedea el transfigurarea iubitei de la dragoste. Şi, bineînţeles, tot tămbălăul cu cenzurarea discuţiei dintre Dej şi Stalin... vuia toată suflarea. Ei, şi ajung la următorul paragraf: "I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod suprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul "Florilor de mucigai" şi al "blestemelor", un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric..." şi-am izbucnit în rîs, şi-am aruncat cartea cît colo. Hai sictir!
Cînd am citit eu cartea asta? Am citit-o, cu certitudine, DUPĂ Arghezi, dar e posibil să fi fost atît de acord cu fasolelile de mare filozof şi om de cultură ale lui Preda pînă-ntr-atît încît să preiau părerea asta despre Arghezi şi să mi-o însuşesc atît de mot-a-mot? Cîte asemenea licenţe subconştiente am mai făcut? Şi, în final, ce am crezut, cu adevărat, despre Arghezi cînd l-am citit? Cu cîte asemenea"medieri" ale criticilor, ale altor scriitori, ale prietenilor gîndesc în propria mea gîndire? Mai fac diferenţa între instanţa EU şi instanţele altor eu-ri? Gîndirea mea mai există ne-mediată, ne-arbitrată, ne-domolită de altcineva şi altcineva şi altcineva?
De fapt, a existat un singur punct de plecare - şi nici acela complet pur, complet ne-mediat - cînd mi-a citit tata "Poeziile" Elenei Farago şi le-am învăţat pe de rost, după trei citiri - încă nu ştiam să citesc -, dar şi acela... pe tata îl iubeam. Şi, încă, am noroc, pentru că eu n-am făcut o facultate de filologie şi mai am şi destul de multe repere vizuale, care, orişicît, sînt mult mai directe decît cele scrise, dar, totuşi... I'm a completely fake! Fuck it! De mîine, că e luni, uit tot şi o iau de la capăt!