...iarăşi, între timp...

...bambusul a mai făcut doi lăstari, a ajuns la patru, deci înmulţire isterică, pe principiul "pre mulţi am să popesc eu." Să-mi trăiască, că e supercalifragilistic. Aurel Mandarinescu face flori şi mă traversează în ritm de şocuri electrice anticiparea nostalgiei mirosului florilor de mandarin. Nopţile sînt deja mai reci pe-acilea, sper să nu inhibe catedrala exotică şi nespus de blîndă şi persuasivă, prinţese cu lăboanţe lăbărţate de frunze şi paşi obscuri, de covrigărie teutonă.
Pentru că mi s-a dus buhul că mă iubesc plantele mi s-au replantat în geam un cactus şi violete africane: "Las' să stea la tine, că uite ce bine le merge!" Nda, e drept, că era mic cît degetul meu mic - care e foarte mic! - cactusul cînd a intrat la noi în alcov. Pe cactus îl cheamă Ţeposu Castravete că prea s-a îngrăşat de cînd a venit şi, numai bine, las' să stea la mine, şi a căzut din vas direct în palme şi m-a proiectat rapid în Arizona, Sahara şi Africa. Deci nu vă doresc să vă înţepe vreun cactus. Doare foarte tare, deşi scurt şi cînd am smuls un ţep mi-a dat şi sîngele. Asta e, horticultura bate agricultura. Un cartof nu puteam să cresc şi eu.
Ce-i drept, în afară de dorinţa aprigă de a fi o şosea în lumină, mi-am mai dorit să fiu plantă. Nostalgii bovarice...
Dacă sînt în toane bune vă povestesc şi cum a zburat mandarinul pe geam vara trecută.

Plagiaţiuni pe o temă dată

A.S.(adică ante scriptum) Ieri am făcut muncă de voluntariat, activitate în urma căreia, deşi cred că am muncit cel mai puţin la smuls buruieni şi măturat alei, m-am ales aşa: un genunchi belit, o gleznă cu dureri bizare, febră musculară astăzi all over, inclusiv la păr, şi un deget de la mîna dreaptă răzuit ca un morcov. De unde se vede că orice faptă bună nu rămîne nepedepsită. Oricum, bravi copilaşii care au muncit cu o conştiinciozitate uimitoare. Emil era mai ud la blugi şi la tricou decît în "Lacustră" şi m-a uimit îndeosebi tăcerea religioasă a celor doi din barcă, încercînd să grebleze lacul. Suprarealist.

Booon şi pentru că ar fi trebuit să mă autoplagiez la un moment dat anunţ pe această cale că lucrarea Platon-via In nomine de la rosa - via Sf. Bernard, benedictinul mieu-via eu proclamînd suveran că Platon identifică arta ca fiind imitaţie de gradul III pentru că se temea că poezia lasă filosofia fără obiect - ah, ce deşteaptă eram, în pana mea, la 23 de ani! - s-a pierdut în adîncurile celor aproximativ trei miliarde de gazde schimbate în 16 ani de Bucureşti, că eu n-o mai am. Am rămas doar cu conspectele. Aşa că, da, "În numele trandafirului" a lui Umberto Eco, există citate întregi din diverse texte. Contextualizarea, însă, nu lasă loc nici unei confuzii şi, în fond, dacă nu le recunoşti, nu e vina lui Eco că eşti cam incult. Am zis. Am descoperit, însă, plagiaţiunea plagiaţiunilor, şi anume aceea a epigonilor, care parazitează stilul. Cum răsfoiam oleacă de Baltrusaitis, cum Baltrusaitis, oleacă de Cărtărescu, iată peste ce bijuterie am dat.

"Eu, ce-n ceas tîrziu de noapte ascult chefuri în cămin
Ce-mi fac nervurile fragezi zdrenţe albe ce s-anin
Precum fulgere zimţate forţe noi în mine cresc,
Căci citite-am, Auctore, ore-n şir făr' s-obosesc
Şi-un licorn cu buze vineţi, văd acum, din mine iese
Să împungă căminiştii-n nesimţitele lor fese
Cu un corn mai alb ca spaima, mai puternic ca Logosul
Căci acolo e mai fraged ca oriunde alt tot osul.
(...)Flori învoalte îşi ardică din tulpine capuri sparte
De un freamăt, de-o mînie, de călcîie de bacante
Cum perfumuri aromate din petale de nescris,
De n-ar fi un Auctore să le treacă în zapis
Flori ce scîrmă prin gunoaie refulatele lor patemi,
Ce, dac-oi avea ursită, le-oi descrie într-o carte-mi
Mult îs mic şi în cămin, studinte la Belle arte
Şi ca-n Levant lenevind n-am prea pus mîna pe carte
Nu-s şi nu-i de mine cartea, mă îneacă de plictis
Am văzut că ţie-ţi place, ca mie, Baltrusaitis.
(...)
Asta-i tot, aista-i capul şi nu ştiu cum să pot zice
că sînt frînt de oboseală. Au revoir şi fii ferice."

Repet, al naibii de deşteaptă eram la 23 de ani. Chestiuţa de mai sus se întinde pe vreo 3 pagini, ar fi fost huge de transcris, în orice caz, sub data care să-mi aducă aminte cînd am comis poezeaua-beizadeaua stă scris cu rîsete mici de aghiuţă ratat: "Ce dracu' mai e şi tîmpenia asta?"

Întrebare întrebătoare

Cine-i, dom'le, Cibele? Am văzut că are un pomelnic de bloguri pe care le urmăreşte, cică, treabă, fizic, imposibilă. Măi, Cibele, măi, Cibele...

Late edit:
Uitasem o datorie de onoare, dacă tot am priceput cum devine, relativ, cu blogul: să o pun pe Luciat în blogroll. Am corectat.

Între timp...

...bambusul îşi creşte cei doi pui, sînt absolut incredibili în miez de vară, cît de primăvară verde pot fi, deci nu vă pot povesti în ce fel frumuseţea aia ascunsă - că n-are voie la soare direct, că o apucă damblalele pe mamă - bambusul-mamă are un metru şi l-am primit prima dată cînd mi-a dat sîngele pe nas şi am aflat că-s incurabilă -şi moare şi murim toţi şi eu sînt urs koala şi vreau să-i halesc neapărat de drag şi-i cercetez şi-i descînt de o mie de ori pe zi- şi mandarinul s-a vindecat. L-am dat de suflet, ca să-i fie mai bine, şi s-a ofilit tot. L-am luat înapoi şi i-am cîntat şi lui şi l-am iubit din suflet şi l-am udat şi l-am gîdilat. Nu credeam că ajunge, sinceră să fiu. Dar deja are frunzuliţe mici la fiecare uscătură şi se răsfaţă şi e foarte vindicativ în soare. L-am scos pe geam cînd plouă şi l-am lăsat în soarele pe care eu nu-l suport şi mi-a fost profund recunoscător. Ce înseamnă un pic de intuiţie şi, poate, oleacă de iubire. Unuia umbră, altuia soare. Ce? Învăţ şi eu iubirea, deşi plantele în ghiveci mi se par peşti în acvariu, păsări în colivie, sau animale în casă. Dar, sub mîna mea sper că dragii mei vor vrea să trăiască. Of, of... viaţa mea...

Clinica de sinucis

Citisem anul trecut pe hotnews - nu mai găsesc link-ul - despre o clinică din Olanda care oferea "eutanasie asistată", foarte poetic, mai ceva ca retragerea pe insula lui Euthanasius, unde umblă omenirea adamică la peleul gol, unde nu se există bătrîneţe şi nici întristare şi la loc cu verdeaţă.
Bine, clinica oferă servicii de eutanasie bolnavilor terminali, care se chinuie şi pe care morfina deja nu-i mai ajută. În primul rînd, cum îţi faci rezervare? "Alo, bună ziua, vreau să mă sinucid une peu, ce preţuri aveţi? Cam scump. Dar dacă aleg să mă sinucid într-o cameră cu două paturi, nu ies mai ieftin? Sau, şi mai bine, la comun! Ştiţi, aş vrea să moară alţii înaintea mea, ca să mă bucur că eu mai trăiesc fro cinci minute... Da' îmi puneţi la dispoziţie şi nişte căşti aşa, n-aş vrea să aud, din întîmplare, vreun geamăt de durere, ultima suflare, chestii şi să mă deprim..."
Sau, dacă bolnavul e deja cu un picior pe lumea ailaltă, sună rudele: "Bună ziua, soacră-mea s-a hotărît să mă tragă în groapă după ea, de doi ani mă chinuie cu cancerul ei, nu puteţi să o sinucideţi? Ea nu suferă, eu da!"
Nu înţeleg de ce nu oferă servicii la domiciliu, aşa prea seamănă cu fabrica din "Brave New World". Şi apoi, cine garantează pentru probitatea morală a celor care se oferă să te sinucidă? Dacă mă sinucide în chinuri, mă torturează înainte vreun dezaxat de-ăsta?
Olandezii ăştia au o chestie la mansardă, fără discuţie. Şi-apoi, dacă stau toată ziua cu joint-ul în nas, la ce le mai trebuie şi clinici? Pentru ce să îmi oferi privelişti dumnezeeşti, apusuri mirobolante, muzică şi, eventual, nişte filmuleţe cu sex? Să mă răzgîndesc şi să crăp mai repede de ciudă? Să-i trimită pe toţi pe plaiuri mioritice, aleg ăia să moară fără nici cea mai mică părere de rău...

Zăcere cumplită

Gabic mi-a dat nişte vin şi am beut şi am rămas blocată pe Discovery, cu maşinăriile desprinse din Goya: tancurile folosite în iad. Apar tot felul de experţi cu cefe groase sau slabe, cu dinţi mai mult sau mai puţin corecţi, cu părul negru sau roşcat şi explică de ce tancul "Centurion" obţine o notă foarte bună. E unul, William Watner, desprins fix din "Ferma Animalelor", din rolul porcului dictator.
Aha, au trecut la tancul "Tiger". Vorbesc de "fear factor", care e devastator. Apropos, dacă nu mi-e frică, ci îmi vine să vomit de scîrbă, se pune la "fear factor"? Vorbesc încontinuu despre "inamici", în cazul ăsta irakienii. În al doilea război mondial, nemţii. Pot să ridic mîna timid să zic că eu n-am "inamici"? Pot avea oameni cu care mă bat în vorbe all my life, dar de omorît nu i-aş omorî.
Staţi aşa, M1 Abrams e al doilea pe listă, sigur, pe primul loc e unul rusesc, pauză publicitară.
Nu îmi pot imagina în secolul XXI "inamici". Ce voce are comentatorul, ca şi cum ar acorda Pullitzer, evident, tancul T-34 cîştigă concursul, aparţine ruşilor. Uraaaa! De asta erau ăştia aşa obsedaţi de ceasuri... Ce porcărie imundă.
Eu aş închide un irakian, un neamţ, un rus şi un american într-o cameră în care putrezeşte o femeie, moartă de moarte naturală, împreună cu copilul ei, băiat, mort şi el. Băiatul îi are ca tată pe toţi patru, că, deh, pater semper incertus. Sau, şi mai bine, cu vreo trei cadavre care se descompun la focul încet al viermilor cuminţi. Incredibil. Cînd înveţi la şcoală că amoeba se înmulţeşte prin diviziune şi că unui om îi ia nouă luni, iar unui elefant douăzecişiuna de luni să vină pe lume. Cîtă muncă inutilă ca să vină ăştia cu tancurile lor.
Eu, una, refuz să fac parte din lumea asta. Pur şi simplu îi întorc spatele. Ia să mă mai pupe şi-n cur.

Gerontofilie

Îmi plac babele şi moşnegii. Îmi plac nespus de mult. Nu poţi vedea absolut nimic pe corpul unui tînăr, în afară de coşuri.
Puberii sînt interesanţi, pentru că li se schimbă diverse. La fel şi bătrînii e o geografie interminabilă, văzută din avion. Un milion de munţi şi rîuri şi văi şi cotloane. Pentateuh.
Babele sînt colosale, mult mai mult decît moşnegii. Babele capătă o graţie ubicuuă, un soi de tandreţe transcendentă. Dacă au 80 de ani şi un suflet fără de prihană, chestia asta le insoţeşte fără emfază, dar şi fără îndurare, pînă mor. Moşnegii se lasă greu, au tot timpul senzaţia că lumea le aparţine. Se cacă pe ei şi pretind atenţii de la femei. Dar şi cînd dai peste unul care, just like that, trăieşte că aşa l-a lăsat Dumnezeu pe lumea asta. Ca dintr-un ou.
Babele sînt infinit mai transpuse, trăiesc miracolul fără vină şi fără tăgadă.
Oamenii bătrîni îşi scriu pe piele. Oamenii bătrîni sînt invidioşi şi trişti, doar că nu sînt. Deloc.
Îmi plac babele şi moşnegii. Geografia lor bizară nu seamănă cu mine, dar sper că va semăna, într-un trecut nu foarte îndepărtat.
Îmi place teribil să îmbătrînesc şi să mor. M-aş şi fute, dacă mă gîndesc mai bine...