Munci şi zile

Din cînd în cînd mă loveşte "furror"-ul muncii fizice, preceptele biblice - şi în sudoarea frunţii bla, bla, bla - toate prejudecăţile "Munca înnobilează pe om" - ba îl degradează teribil -, aşa că îmi iau diverse angajamente că vom munci şi vom fi liberi, în ciuda faptului că ştiu cu -aproape- certitudine că nu-s în stare. Lasă că nu mă ţine tensiunea mea arterială esenţială :-)) -încă mă minunez de esenţialul ăsta-, lasă că mă plictiseşte de behăi, totul e atît de repetitiv, de monoton că minutele par zile, dar munca fizică presupune o minimă constanţă, un minim antrenament. Dacă o faci din an în paşti te trezeşti ca mine azi-dimineaţă: anchilozat complet, cu tălpile zvîcnind de durere şi dorind să fi învăţat levitaţia la vremea ei, cu şalele incapabile de poziţia verticală, cu toată cutia toracică scrîşnind de furie la fiecare suflare, cu capul înfipt ţeapăn într-un gît de lup şi, mai ales, cu mîndria călcată în picioare, de ironiile făcute de maică-mea pe cînd mă trăgea cu spirt.
E grele, dom'le, e grele, mai cu seamă cînd te gîndeşti tot timpul că la ce ţi-a trebuit, că nu puteai să stai tu vinerea asta liniştită la calculator şi la cafele şi la muncit cu neuronu' şi din vîrful degetelor. Şi parcă văd, parcă mă văd că voi face aceeaşi greşeală şi data viitoare...

Ala-bala-portocala

"Amurgul Evului Mediu", Meister Eckhart, Thomas de Kempis, marxism, Fouret... Dîngggggg!
Oprire. Stop.
Să o lămuresc cu Michael Jackson şi cu profanarea rămăşiţelor sale, bănuiesc, neînsufleţite. "Este acelaşi spirit care se manifestă în grija deosebită cu care sînt tratate anumite cadavre. (...) De o răspîndire generală se bucura obiceiul de a tăia în bucăţi cadavrele oamenilor de vază, morţi departe de localitatea lor de domiciliu şi de a le fierbe pînă li se desprindea carnea de pe oase, după care acestea erau curăţate şi expediate într-un cufăr, spre a fi înmormîntate în mod solemn, în timp ce măruntaiele şi fiertura erau îngropate la locul decesului. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, obiceiul acesta era foarte la modă şi se aplică atît episcopilor, cît şi multor regi" (Huizinga) Ei, dacă se aplică multor regi asta cu fiertura, m-am prins şi eu, finally. De la fierţi la lumea cealalată, deşi nu degeaba ne spune Sartre că "Infernul e celălalt"
La extrema în care Nietzsche ne zice în aşa multe şi frumoase cuvinte cum a murit Dumnezeu şi cum "anima" rezidă în "volonte de pouvoir", tot în Huizinga, un citat din Meister Eckhart: "Scînteia (sufletului, sîmburele mistic al oricărei fiinţe) nu se mulţumeşte cu Tatăl, nici cu Fiul, nici cu Sfîntul Duh, nici cu cele trei persoane în măsura în care fiecare dintre ele există în însuşirea ei. Drept spun că lumina aceasta nu se mulţumeşte cu unitatea caracterului roditor al firii divine. Am să spun încă ceva care sună şi mai minunat: vorbesc cu bun adevăr că această lumină nu se mulţumeşte cu fiinţa divină simplă, oprită în loc, care nici nu dă, nici nu ia; mai mult decît atîta: vrea să ştie de unde vine acea fiinţă, vrea să se ducă în pămîntul simplu, în deşertul liniştit, unde nu s-a putut vedea niciodată deosebire, nici Tată, nici Fiu, nici Sfînt Duh, în străfundul în care nu e nimeni. (...)"
Ring a bell? Din două una: ori e Eckhart incredibil de modern, ori e Nietzsche incredibil de medieval. De la Nietzsche şi medievali invariabil la Marx şi societăţile moderne, dar prin grila în care Fouret anihilează orice contradicţii de substanţă şi încheie ciclul: "Revoluţia (...)proclamă totodată că singurul for unde se joacă soarta omenirii este istoria - scena acelor ridicări sau deşteptări colective prin care oamenii îşi manifestă libertatea. E aici o negare în plus a divinităţi, stăpînă unică - atîta vreme - a teatrului omenesc, dar şi un mod de a reinvesti în politică ambiţiile religiei, de vreme ce şi revoluţia este o căutare a mîntuirii. (...) În fine, ea exprimă tesniunea intrinsecă a politicii democratice, în măsura în care libertatea şi egalitatea oamenilor constituie speranţe absolute, nelimitate, şi deci imposibil de realizat".
Nu-i bai, nouă ne rămîne societatea anotimpurilor, de curînd toamna, cu apusuri extravagante şi aprige în vînt.

Biografice, pe sărite

Postarea Tlonului a pus la lucru demonul contrazicerii, care demon mi-e atît de apropiat şi de drag încît aş putea jura că eu sînt ăla, dacă nu mi-ar fi mai dragă dreptatea :-))
Nu cred că legea incită la violenţă ci, asemenea lui Eco, cred că dintr-un set de reguli poţi vedea ceea ce fac oamenii în mod normal. Interdicţia apare în momentul în care abaterea devine regulă. Cînd regula zice: "Să nu ai alt Dumnezeu în afară de mine" e clar că băieţii şi fetele adorau diverse multe altele. Ca să nu mai vorbim de rîvnitul la alte femei :-)) sau de furat.
Altceva: violenţa şi furia chiar dispar în propriul lor paroxism. Dominarea, în schimb, care vine odată cu instinctul puterii, mă depăşeşte complet. Ce anume domini, asupra a ce ai putere?
Într-un interval foarte scurt - extrem de scurt- dominatorul şi dominaţii lui sînt morţi. Zero, nada, niente. Pămîntul se va prăji şi, eventual, va lua foc pentru că soarele nostru se va transforma în supernovă. Sigur, vorbim de mii de ani, dar nu pot să nu mă întreb, în acest interval de cîteva zeci, pe care îl trăiesc aici şi acum, de ce aş dori să domin? Ce să ce? E clar că nu voi reuşi să pricep, în continuare. Mori? Be my friend forever, I'm dying too.

Mi-am adus aminte...

... că lumea e greşită din proiect, aşa că... (nu, dacă vă gîndiţi să mă întrebaţi pe mine, nu, moartea celorlalţi nu ar trebui să fie obligatorie, cu a mea, negociem).
Dar fiindcă Monique nu-mi împărtăşeşte gusturile, mi-am pus eu cuminţică Lou Reed şi am dat peste "chestii de-ale băieţilor" absolut savuroase. Deci you must see that: http://www.youtube.com/watch?v=FANQBrCg8vw&NR=1
De reţinut replica foarte scurtă: "I stole you from Africa? Can I give you back?"

P.S. Şi ar trebui să vedeţi "Dead man" rapid.

Ploi anunţate

Ştie cineva cum poate fi ucis un cactus? Cu o mitralieră, un Kalaşnikov, ceva? Bestia de Ţeposu Castravete m-a înţepat din nou, dar nu pot să nu rîd cum zbieram, dar tot nu mă înduram să-i dau drumul pe jos. Cineva mi-a spus că ar trebui să mă apuc de Zen. Nu, deci, nu, mulţumesc.

În seara de duminică ploioasă - Doamne, ce binecuvîntare sunetul ploii - gîndul la prieteni mici, din ţepi de megabiţi. Şi iată la ce m-am gîndit pentru Rodicutzag şi Dragoş, care mă iartă de fiecare datăăăăăă. Aha, şi Bursucul timid se înscrie în programa şcolară. Iaca aşa am ales pentru voi:

"Oare porniseră la drum în acelaşi scop ca şi luminiţa rătăcitoare?
Din pricina vîntului care vîjîia printre crengi, nu se putea auzi din depărtare ce vorbeau. Cum însă se respectau unii pe alţii, în calitatea lor de soli, aveau s-o recunoască şi pe ea ca atare. Şi, în definitiv, tot trebuia să întrebe pe cineva care e drumul. Iar o altă ocazie, mai favorabilă, n-avea cum să se ivească acum, în toiul nopţii şi în inima pădurii. Prin urmare, îşi luă inima în dinţi, ieşi din ascunziş, flutură steguleţul alb şi, tremurînd, rămase locului în aer."

"Bastian privi în urma lor cum ieşeau pe poartă, înapoi în Fantazia. Amîndoi se mai întoarseră o dată şi-i făcură semn cu mîna. Pe urmă capul de şarpe negru coborî pînă ce se află din nou pe pămînt. Bastian nu-i mai putea vedea pe Atreiu şi pe Fuhur.
Acum era singur.
Se întoarse spre celălalt cap de şarpe, cel alb, şi văzu că în acelaşi timp acesta se ridicase şi că trupurile şerpilor se arcuiseră formînd o poartă la fel ca şi mai înainte, pe partea cealaltă."

"Povestea fără sfîrşit" a lui Michael Ende pe care o am eu e incredibil de specială.
Bon, şi dacă mă mai întreabă telefonul dacă nu vreau să cîştig bilete la concertul Madonnei - ia, hai, pa. ce mi-e dolănescu, ce mi-e michael jackson, ce mi-e madonna, ce mi-e irina loghin...- îl agăţ de cactus, să trăiască fericiţi pînă la adînci bătrineţi.

Leook

De vreme ce mi-am recăpătat nu ştiu ce, eu zic aşa, cu cuvintele lui, deşi m-ar putea urî, din nou - e posibil să urăşti de două ori? - uatever.

"1. Figuri impuse. Von Gloeden şi Holland Day
Evident, nu a fost întotdeauna aşa.
Istoria nudului masculin cunoaşte perioadele sale de camuflaj, de samizdat, de scandal. Primele lui incidenţe fotografice făceau apel la umbrela picturii: Eugene Dureux, A.Calavas, Eadweard Muybridge sau Thomas Eakins erau prinse, asemeni unor gâze exotice, în insectarul "studiului". Alibiul tuturor acestor nuduri era "artistic": fotografiile aparţineau unor pictori care nu-şi permiteau "modele vii"! De aici, pozele - imperative - care transformau trupul bărbătesc într-un fel de dicţiontar explicativ al diferitelor mişcări (impuse), în general contorsionat-belicoase" (Revista ARTelier, winter, 1999/2000)

Nu mai vorbim de Thomas Mann

Eu cred, binişor, aşa, ca să nu mă zdruncin din temelii, din nou, că ar trebui să mai citim, să mai băgăm ochiul în albume şi în reviste.

Surpriză!!!!: Lumea începe şi se termină cu mine.

P.S. Castratele noastre vintage se referea la această scriere care, by the way, îmi place de mor şi chiar vreau să o duc mai departe. Dacă unii mă creditează cu sublimul argument al prostiei, nu-i vina mea, nu poţi vedea ceva despre care nu ai habar. Şi chiar nu pricep de ce n-aş fi şi eu o castrată vintage..., hmmmm

Ştiu că o să-mi iau măsura inconstanţei mele, fuck. Dar Alex Leo Şerban trebuie citit şi gata. Altfel, taci dracu'!

Şi dacă prind vreun Anonim pe-aici şi bănuiesc că e Leo, deci nu pot descrie cîte clitorisuri îl aşteaptă.... Chiar am scris pentru că îl ştiu demult şi e aşa cum e...

Habar n-am

În primul rînd scuze din alea cu albit la faţă şi retras în adîncul pămîntului de ruşine lui Dragoş, Strelnikovului şi Rodicutei care au scris despre dispariţia acestui blog. Da, eu l-am şters!!!
Azi am bătut user-ul şi parola şi... n-am nici o explicaţie. E intact cu totul, arhiva, comentarii, absolut tot!

Oricum, dacă aşa s-a dovedit, îl las aşa. O fi vreun semn. Dar, again, nu înţeleg nimic...