Maukie - the virtual cat

joi, 23 iunie 2011

Dualismul, nihilismul, tare mă provoacă



Via Madelin, via Zaza, via Scolasticul, deci nu se poate aşa ceva... Deci mă tăvălesc în chinuri de rîs, deci înţeleg plăcerile durerii... Enjoy, da' mereti si pe iutiube si ascultati si restul...

luni, 20 iunie 2011

Şomerul timpului liber

M-au turbat ăştia de la şomaj şi mai multe nu. Ba că nu ştiu ce adeverinţă nu e completată suficient, mă duc, o schimb, mi se spune că de ce e completată aşa de mult - în gândul meu, "lovi-te-ar jigodia, potaia dracului", e din "Bubico", iar Caragiale, mon amour -, ba că "vai, data trecută cînd aţi fost nu v-am dat formularul ăsta, care trebuie şi el completat?", "Nu", zic eu cu dinţii încleştaţi şi ferindu-mă să o privesc, de teamă că o transform în scrum, iar funcţionara mă priveşte suspicios, adică mint eu şi ea mi-a dat hîrtia, sunt o netrebnică fiindcă încerc să o scot pe ea vinovată, deci mă enervez de o lună încoace, circa cu aproximaţie de cinci ori pe minut. M-am certat cu fosta şefă de mi-au mers fulgii că nu-mi eliberează adeverinţa, ca să stau acum o veşnicie după funcţionărimea de la şomaj. Că "De ce scrie pe adeverinţa de la medic că am HTA sub tratament şi sunt aptă de muncă? A, nu se poate aşa, trebuie să mergeţi la medicina muncii şi să îmi aduceţi de acolo că sunteţi aptă de muncă, că de fapt aveţi o boală". "Cucoană! Deci să nu mă scoţi din minţi că mintenaş te bag în pizda mă-tii! Scrie acolo că sunt aptă de muncă, ce căcat mai vrei????" Deci, aşa ceva... De unde mă bucurasem că am dosarul completat, sula şi căciula, o frec de o lună cu hîrtiile. Între timp, după ce muncesc de-mi sare pulsul la 150 pe secundă la şomaj, mă mai cert şi cu cei cu care lucrez la album, că au pus texte de-ale mele în expoziţie, sub formă de mici comentarii, iar pe mine nici măcar nu m-au invitat la expoziţie, necum să mă întrebe cineva dacă sunt de acord. Dacă-i pe măgării nu mai vreau nici un album, scoteţi-mă de pe peste tot şi mereţi voi cu ceata voastră şi faceţi ce aveţi de făcut, fără mine. Mă cert cu toată lumea, doar-doar rup toate punţile şi nu mai stau cu cracii pe pereţi, ci mi-i iau la spinare. Să înnebuneşti de tot, nu altceva.
Torrentez în draci "Harry Potter" şi toate desenele animate din Univers, plus "Quake", poate aşa mă mai înseninez şi nu-mi pierd complet uzul raţiunii.

Cînd mă învîrteam prin tîrg, să-mi rup piciorul şi gata. M-au înşurubat greşit, am gleznele prea subţiri şi le-au înfiletat la laba greşită. Mă vezi că merg lîngă tine şi odată mă nărui ca un mal din picioare, fără nici cel mai mic motiv aparent. Exul rîdea cu lacrimi cînd o luam paralel cu drumul. Astăzi, la fel, am căzut ca un megabolovan şi mi-am zdrelit ambii genunchi şi ambele glezne. Ia să mă vezi ce bine-mi şade umblînd prin tîrg după şomaj cu ambii genunchi zdreliţi, de parcă am opt ani. Cuconetul autohton mă asasinează că mă mărit. Poate cu pisica de la etajul unu, care a fătat astă-noapte cinci pisicuţi şi a lăsat-o porcul ăla să-i crească singură.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Mămicisme

Eu: (pe cale să fac o criză de nervi) - De ce îi zici, măi, să vină, cînd tu pleci de-acasă???
Ea: (calmă) - Păi, nu vine, da' zic şi eu...

joi, 9 iunie 2011

Roman de şomer

Mi s-a futut monitorul ancestral. Şi, cum oricum mergea la pedală scula tehnologiei recente, am împrumutat un laptop, care ar trebui să-mi fie dat moca, că-s fată deşteaptă şi sălbatică. N-ai să vezi. Între timp, laptopul mi-a rupt spatele, însă scriu un roman numai de dragul de a trebălui la el şi de a auzi pocnetul tastaturii şi de a manevra cu delicateţe screen-touch-ul. Aşa îl cheamă, sau am inventat?
În orice caz, azi, de la atîta şomaj, am scris primele cinci pagini ale unui roman care se numeşte "Tu-ţi dumnezeii mă-tii, madam Vrabie!" Am mai scris un roman, fix la treişpe ani, că îmi plăcea Laurenţiu Fulga. Mă gîndesc să scriu un soi de ceva minor, ca un antonim la "Darul lui Humboldt", pe care îl recitesc ca o dementă de cîteva săptămîni încoace. Absolut onest, la scară judeţeană. Hai să trăim, pa.

sâmbătă, 28 mai 2011

Desene, desene, sau dulcea pasăre a copilăriei




Scumpul meu nepoţel a venit astăzi la încruntata lui mătuşă şi, privind-o cu ochişori rotunzi, nespus de rugători, i-a cerut voie să stea un picuţ la calculator. După ce mi-a bulit vreo trei mouse-uri, mi-a blocat calculatorul de cîteva ori, mi-a vărsat Kubick pe tastatură, înclin să nu fiu de acord, însă de data asta mi-a spus că vrea să se uite la desene. Bine, atunci... Ia ascultaţi şi voi desenele astea... Edi are 10 ani, e în clasa a III-a şi cică se uită cu toţii la ele, au un succes nebun... Într-un episod e pomenit şi un dildo. Duamne, măiculiţicuţica me, îndrăznesc să sper că nu ştie ce-i ăla un dildo...

P.S. După toate aparenţele, mi-s old news, as usual. Băieţii şi fata asta fac furori de vreo cîteva luni. Io, ca o împătimită ce sunt după South Park, nu pot decît să constat că Guliţel nu sare departe de trunchi...

vineri, 20 mai 2011

Iaca, scriu

Trecînd peste urmele acelea de toamnă, ale unui copil bolnav şi nebun, nu priveam în urmă cu spaimă, priveam un călcîi, o pasăre, o toană, visul dement de căpcăun, priveam o abia strecurată privire peste umărul stîng, o moarte fugară, abia respirînd, era, de bună seamă ceva mai înalt şi mai apt, însă eu nu ştiu cum, o candoare pe cărţi, pe fum şi pe unghii, un fel de a pleca încontinuu care, desigur, explodează oricînd.
Mă gîndeam să scriem împreună o carte – ca să exorcizăm anumite păcate, un volum bun şi brun, care să se numească „Apartamentul din fum” sau „Paradisul din scrum”, pentru că noi stăteam şi fumam nenumărate ţigări, beam nenumărate sticle de bere şi vin şi ţineam deschis aparatul de aer condiţionat, care ne răcea pleoapele şi nasul şi strănutam absurd, în mijlocul unor declaraţii nemaipomenit de adevărate, ce zici, scriem o ceva, o vorbă bună, una rea, ce zici, ce zici, stăm pe cîte-un cuvânt, cum ar fi „excalibur”, sau pe cîte-un fotoliu, tu arunci cu dopuri de la sticla de vin, eu răcnesc sălbatic să se facă tăcere şi te sperii de moarte în noapte cu oale de lut, ce zici, haide, spune, scriem o carte care să-şi dea singură numele, o carte cu picioare şi coate? Dar spune odată, n-o mai lungi!
Sigur că mă speriam de ziua înaltă, mie-mi plac clipele mici, ca nişte mustăţi de şoarece lipăind printr-un pipi uscat, mie-mi plac ordinea şi disciplina, viaţa cu sfârşit şi început, caietele scrise cursiv, cărţile cu naraţiune şi un epic neepopeic, mie-mi plac ştampilele şi timbrele şi madam Margit, care-mi fute neepopeea comentînd, la nesfîrşit comentînd, cu înd de la futînd, mie îmi place Balthazar Bastian Bux, cel mai nefericit nume ever scris vreodată-ntr-o carte, putem să scriem aşa, decii are şi altă datorie stihul: cuvintele, cele de la sfîrşitul stihului, a doao stihuri să să tocmască într-un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: aţa-viaţa, frunte-munte, lume-spume, i proci, aferim.
Madam Margit este o babă hipertensivă şi teroristă, pune bombe la stat şi are o căţeluşă nebună la cap, care schelălăie cînd o mîngîi şi mă linge slugarnic, de parcă aş fi gata s-o bat, nu, nu mai poţi avea încredere nici în instinctul cîinesc, totul se bulibăşeşte, mai bine plesnesc.
Irina rîde în toate nopţile mele mai de pe urmă. Sigur că nu m-a păcălit niciodată cu nemaipomenitul ei Borges – „Cum?”, mă-ntreba, surprinsă şi cu teamă „Borges n-ai citit? Vocile nopţii, nimic? Dar ce cărţi ţii tu lîngă tine cînd dormi, să nu-ţi fie frică?” „Eu nu ţin cărţi lîngă mine cînd dorm, ţin monştrii aproape, să-i descînt să-i fac om şi mi-e frică continuu, dar asta e, mai beau o palincă”, ziceam eu, iubită foarte de cei doujdeani ai mei absolut neînduplecaţi -, însă mi-e tare dor de rîsul ei gîlgîit, de coada ei lungă şi neagră, de inelele de turcoaz alungate pe degetul ei gras de macedoneană, de firescul ei de om total nealterat, ultima dată era tunsă şi albă şi frumoasă ca un om eviscerat şi n-o să-mi iert niciodată mutra pe care am făcut-o, o proastă egoistă şi înspăimîntată, aşa am driblat.


Ce noapte şi zi încontinuu! Doar sper să nu mă retrag again în indiferenţa mea suverană, gen, mai mereţi în pulă cu voi cu tot, cătotalţii-sdevină.

miercuri, 11 mai 2011

Cred că trebuie să scriu ceva

ăăăă, da? Ce? Că murit Bin-Harud al Rashim al Osama al Bin-Laden, bla, bla, bla. Mi se rupe pula. Nu-i cazul să-mi asum lăcomia sau setea de putere a unora sau altora. Pentru mine, eu, mie, există un singur război: dialogul. Oricum, orice ar face oricine, oamenii - plaga supremă a vieţii, iar eu fac parte din această plagă - se înmulţesc prea mult, prea repede şi prea inutil. Totuşi, recunosc, e un plan bun să ne sufocăm şi să ne ucidem între noi. În sfârşit, omenirea revine la instinct, la mănîncă sau vei fi mîncat.
Mă supără - pe bune - nu diletantismul, nu opinia greşită înflăcărată, nu prostia care geme din adeneul majorităţii, care aruncă anatema pe alţii, fără să vadă o secundă că noi toţi suntem vinovaţi, nu, mă supără un soi de orgoliu care este musai, necesarmente calea cea bună. Faptul că omul - acela, omul, ştim noi - nu se mai priveşte cu vinovăţie şi spaimă că şi-a bătut joc grosolan de seamănul lui, care are acelaşi suflet, că s-a căcat în gura mare pe compasiune şi dreptate, dar chiar se consideră îndreptăţit, şi mai e şi filozof, recte Nietzche, omul acela care nu mai are răbdare să asculte, nici să se privească aşa cum este, omul acela care se situează în propriul buric, omul acela a devenit lumea oamenilor. Mie asta mi se pare o mîrşăvie. Ba sunt oameni demni şi frumoşi pentru care merită să îţi pui la bătaie frumuseţea şi demnitatea. Nu-s mulţi. Dar sunt.
Pentru mine legile lumii sunt inutile, că io-s oricum o creatură singură şi iubesc chestia asta de nu mai pot. Asta e. Însă, atît cît sunt pe lumea asta, am curajul de a spune că am greşit, ceea ce, se pare, e un talent din ce în ce mai abscons.

Iar regalitatea constituţională, pentru o naţie care zice că e 85% de partea instituţiei bisericeşti - oooo, la fel de scîrboasă, total, în opinia mea - este singura formă de guvernare pentru o Românie absolut deşucheată şi care se identifică cu o ţigănime grosolană, complet. Asta e, băi, Romînie, eşti un ţigan!

De unde mă citesc

free counters

Persoane interesate

Despre mine

N-am cine stie ce de spus, ma cam fascineaza lumea, restul e...literatura