Eminescu si Baasz

Sunt destul de multe lucruri care mă supără în general, dar, cînd mi se oferă ocazia să mă supăr în particular, supărarea mea se articulează, în consecinţă, mă simt mai importantă şi mai deşteaptă :-)
Aşadar, seară Eminescu împreună cu copilaşii de la "Mihai Viteazul", unde a avut loc o repriză de debate, din care n-am înţeles nimic, argumente alandala, nu s-a stabilit clar premisa discuţiei - poetul Eminescu, jurnalistul Eminescu sau biografia lui Eminescu? - cu un foarte înverşunat şi "caţavencian" debater, Alex, parcă, şi cu nişte copilaşi de la Puskas Tivadar somaţi, din cîte am priceput eu, să participe la întîlnire şi care au roit-o de cum au avut ocazia. În orice caz, iniţiativa de a-l prezenta pe Eminescu "altfel" a fost de toată lauda.
În rest, m-a amuzat - dar nu m-a interesat în mod deosebit - teoria conspiraţiei propusă de Mădălin şi de filmuleţul lui Andrei Gheorghe - un tîmpit incult în cap, dealtfel - ok, băieţii cu ochi albaştri au pompat mercur în el pînă şi-a dat duhul - oricum, nu vom şti adevărul niciodată, n-a avut sifilis - deşi eu am citit varianta "necenzurată" a scrisorilor dintre Micle si Eminescu, în fine, pînă la urmă totul e în marginea anecdoticului. Întrebarea la care nu s-a răspuns a fost dacă Eminescu - poetul -, mai este actual sau nu. Aş fi vrut să aud mai mult vocea copilaşilor - fără inhibiţia cadrului organizat, ironiile lor, prostioarele lor, exemplele lor. Aş fi gîndit toată treaba cu un Eminescu "emo" sau "rocker", aş fi demonstrat că este, ca să zic aşa, cumplit de actual. Nu ştiu cum, dar aşa aş fi făcut.
La o zi distanţă şi în marginea cealaltă, expoziţia Imre Baasz la Arcuş, cu ultimele lucrări, inedite. Baasz care este cvasi-necunoscut în oraşul în care a trăit şi Baasz care este unul dintre cei mai mari graficieni români. Un vernisaj la care Bogdan Laszlo a pus o doamnă să recite o poezie de-a lui - lasă-neeeeee, lasă-neeeee -, dar foarte decent, de altfel, prin scurtimea discursurilor.
Aşadar, Eminescu dispare din peisajul culturii - pentru unii, pentru mine never ever - sufocat şi îngropat în propria mitologie, actual doar prin derapaje senzaţionaliste, gen "găina care naşte pui vii", iar Baasz dispare într-un anonimat public şi oficial.
Totuşi, poate că tot răul spre bine: în fond, cultura e o vocaţie şi e mai cinstit să spui că nu te interesează, decît să baţi cîmpii, pentru că ai apucat să faci o şcoală de filologie sau de artă.

Ajunul Crăciunului

Este noaptea în care am din adîncul sufletului speranţa că oamenii sînt buni prin definiţie, decît să trăiesc cu adevărul că sînt nişte fiinţe cumplite. E noaptea în care mă gîndesc la străbunica mea cea aprigă, care fuma tutun învelit în ziar şi ne alunga cu mătura prin curte şi care mi-a făcut mie, pentru că am rugat-o pe bunica cu lacrimi în ochi, şi nu a vrut, dar străbunica s-a îndurat de mine - un colăcel mic împletit, printre alţi colaci mari şi ritualici. În podul străbunicii mele am găsit o carte în chirilică şi aşa am învăţat caracterele greco-ruseşti ca să pot citi prezicerile despre vreme, în funcţie de coaja copacilor şi mersul norilor. Noaptea de Ajun e noaptea zăpezilor fantastice în care eu nu eram un copil amărît cu mucii îngheţaţi pîn' la bărbie, ci eram purtată pe umerii lu' tata care se lupta eroic cu troienele ca să mă ducă la bunica, în timp ce fratele meu mai mare era literalmente tîrît, că e băiat mare, prin zăpada mai groasă decît China, către căldură. Normal, cînd intram în curte luam în cap toţi ţurţurii atîrnaţi de streaşini, pentru că tata înalt, eu înaltă, casele mici, deh, viaţa asta crudă. E noaptea în care îmi amintesc că mă copleşea statura Moşului - muuuuuuuuult prea înalt - dar că îmi făceam curaj să îi recit poezii şi el mi-a dat din sac o păpuşică negresă!!!! - vorbim de anii '74, da? - şi mă holbam la ea fără să ştiu exact cum se manevrează culoarea pielii, dar am iubit-o ca la patru ani, că aşa era de altceva şi era a mea. Îmi mai aduc aminte că stăteam la bunici "pe deal" şi mi-am confecţionat mănuşi din şosete ca să mă dau cu sania, evident, "de pe deal" şi cînd am ajuns acasă a trebuit să suport frecatul cu zăpadă, că îmi degeraseră picioarele şi dacă le lipeam de sobă mă mîncau de nu mai puteam şi în ce hal mai boceam cînd a adus bunicul un lighean de zăpadă de-afară. Şi mama a primit un ciorchine de banane verzi şi le-a pus să se coacă sus, pe sobă, şi eu care încă de atunci aveam predilecţie la fructul oprit, m-am strecurat şi am furat una şi într-un asemenea hal mi s-au strepezit dinţii că ani de zile am refuzat să mănînc banane şi străbunicul care priza tutun cu nările tumefiate şi mişcîndu-se încet şi străvechi. Asta e noaptea mea de Ajun. Să fiţi fericiţi, oameni buni.

Cântăreaţa cheală are perucă!

Dialog cotidian: Mama: "Mănânci supă cu rasol de usturoi?", Eu: "Nu", Ea: "De ce?" Eu: paralizie cerebrală subită.
Cam tot aşa duc un soi de dialog exasperant al surzilor în ultima vreme. Foarte rare momente cu sens, senzaţia obositoare că înot în ulei. O prietenă, Doina, care a făcut o campanie împotriva violenţei domestice îmi aduce aminte că, totuşi, am scris o carte pe tema asta. Şi-a făcut un blog care, zic eu, merită văzut, citit, comentat :http://initiativafemina.blogspot.com/ Pe de altă parte, port tot felul de polemici fără rost cu diverşi masculi bine-intenţionaţi care susţin legalizarea prostituţiei. Îngrozitor nu mi se pare că gândesc aşa. Îngrozitor mi se pare că mie, de exemplu, nu mi-ar fi trecut în veci prin cap aşa ceva, îngrozitor mi se pare că ştiu că sărăcia şi nicidecum dorinţa unei desfrânări perpetue le face pe femei să aleagă să-şi vîndă sexul. Ce scârboşenie, ce înjositor pentru orice om să cumpere un organ cu ora! Câtă infinită indulgenţă faţă de otrepele astea ticăloase, care consideră că nu fac nici un rău dacă îşi cumpără şi ei, acolo, un vagin. Aiuritor, mă întreb când şi cum mi-am greşit galaxia.
Noroc cu mine:-))) Am redescoperit "De rândul nunţii" a iubitei mele Irina Nicolau, ediţia bibliofilă din poeziile lui Ion Barbu şi am primit cadou de ziua mea o ediţie bilingvă a poemelor lui Francois Villon, cu note şi cu partea de franceză în franceza veche, în care a scris drăguţul şi şturlubaticul de Villon. Ce uşurare să ştiu că mai am de citit atâtea şi atâtea cărţi, în timp ce alţii se preocupă să facă bani ca să aibă cu ce cumpăra vagine!

TEATRUL DE ALALTĂSEARĂ

Aseară am fost, din nou, la teatru. Nu merg chiar aşa de des pe cât ar trebui, dar mă consolez cu gândul că unii merg atât de des pe cât n-ar trebui. Dat fiind că eu am o istorie a mea cu teatrul din Sfântu-Gheorghe, mă mulţumesc să mă întreb dacă piesa lui Caragiale, "D-ale Carnavalului", care este prin excelenţă un qui pro quod, mai avea nevoie de adăugări, deşi, recunosc, asta mi-a plăcut teribil, pentru că reuşeam să confund personajele între ele la modul magistral, adică îi puneam la locul lor! Vreau să spun că regizorul a reuşit să mă facă să caut qui pro quo-ul între actori! Este evident că Florin Vidamski trebuia să fie dom' Nae Girimea, iar Aioanei, Catindatul, este evident că actorii, în principiu, ar fi trebuit să se schimbe între ei. Singurul la care mi-au curs lacrimile de râs este actorul maghiar, căruia îi cer foarte mare iertare, pentru că îmi scapă acum numele lui, iar episodul cu o Mangafa vorbind ungureşte mi s-a părut foarte bun, deşi m-am răsplictisit de "Az a szep", nu s-a plictisit toată lumea? Eu, de exemplu, mai ştiu şi alte cântece ungureşti. În rest, nu am înţeles exact de ce regizorul a făcut mici, foarte mici schimbări la replicile personajelor. Dacă piesa nu este "în interpretarea" lui Traian Şoimu, nu am priceput, de pildă, de ce chelneriţa pe patine cu rotile spune ce avea de spus Catindatul. Să aibă şi ea o replică, acolo? Având în vedere că sunt, probabil, printre puţinii muritori care ştiu pe de rost piesele lui Caragiale - mai puţin "Năpasta" -, tre' să recunosc că m-a nedumerit pentru că nu am înţeles de ce? Ce rost avea? Erau, totuşi, schimbări mult prea mici ca să fie observate de altcineva, care nu e un fanatic al pieselor lui Caragiale. La partea de final e destul de rasolit personajul Ipistatului, şi e sărită celebra replică a lui Iordache, aparte, cu "A murit francul" :-)) Şi rolul Miţei s-a apropiat un pic cam prea periculos de mult :-)) de formele clinice ale isteriei - o şi vedeam făcând "arcul isteric" al lui Charcot, sau prăbuşită într-o criză de epilepsie, cu spume la gură. Miţa e o uşurică, nu are profunzimea Vetei, din "O noapte furtunoasă". Nae Girimea, în ipostaza de un narcisism suprem, mi s-a părut excelent ca viziune, dar actorul nu a avut greutate, sorry, prea slăbuţ, prea finuţ, prea copil. Pe Dom' Năică îl văd ca pe un Trahanache la tinereţe, viclean, încântat de sine şi îndeajuns de abil să prostească două femei şi doi bărbaţi. În fine, una peste alta, m-am distrat şi am râs, dar am plecat acasă tot cu Caragiale al meu. Sorry, băieţi şi fete. Next time.

Pentru că sînt liberă

Pentru că sînt liberă de mai bine de două mii de ani, pentru că iubesc libertatea spiritului, pentru că ştiu că e greu şi nu e uşor, pentru că ştiu cât valorează carnea şi ştiu cât valorează spiritul, pentru că ştiu că totul e foarte la mijloc aici şi acum, măcar aici şi acum să ne uităm la noi înşine! Pentru mine au trecut 2000 de ani de la Revoluţie. Pentru tine câţi ani au trecut?

Campanie, arza-o-ar focul!

Încep cu veştile bune. Ca pe vremea când eram mică şi îmi ascundeam, vara, banii de cărţi în cizme şi iarna, în pantofi - a, banii de cărţi erau furaţi cu mare frică şi strângere de inimă de la restul pe care îl primeam când mă trimiteau ai mei la cumpărături şi de la suprema mândrie şi fanfaronadă că strângeam castraveţi şi câştigam bani la 12 ani, băi! - azi am cumpărat, pe datorie, două cărţi de la Librăria "Pentru Comunitate" şi nu pentru mine, ci pentru un pupil al meu, ca să zic aşa. Tare mi-s dragi copiii! La Librăria Pentru Comunitate RAO are reducere 15%, cele mai scumpe cărţi se vând ca braga! Mamă, da' ce carte cu piraţi! Şi directorul de la RAO e Ilieş Câmpeanu, fostul meu prof de literatură de la facultate, care mi-a ars un zece cât casa pentru că am citit interpretarea cuvânt cu cuvânt de la "De rerum natura" a lui Lucreţiu! Vreau înapoi la şcoală! Ilieş Câmpeanu ne spunea că fetiţa lui nu se prea îndeasă să citească "Capra cu trei iezi", întrucât bietul prunc de 7 ani s-a crizat definitiv la faza cu capetele iezilor rânjind la fereastră şi păreţii plini de sânge.

Vestea proastă este că au început alegerile şi mie mi se învârte capul, pentru că nu pot pricepe de ce un om raţional, plin de bun-simţ, cu frică de Dumnezeu şi cu pantofi cu şireturi vrea în Parlament. Mă uitam aseară la un documentar cu Hitler pe TVR Cultural şi nu îmi venea să cred. Sunt absolut convinsă că un nou idiot de genul ăsta ar putea fi votat din nou de o gloată de imbecili. Şi mă exclud din gloata de imbecili pentru că ştiu că nu sunt fanatică în ceva, orice. Nu sunt fan decât Elvis Presley, că e mort şi mişcă din şolduri ca un delfin, da' şi de el râd sincer că bagă nişte tremolouri de-mi tremură mustăţile, nu alta. Ce aşteptări şi ce responsabilităţi îşi asumă aceşti oameni? Sigur că e o tâmpenie să gândesc aşa, dar chiar îşi imaginează vreo secundă că deţin puterea? Oamenii ar trebui, într-un viitor nu prea îndepărtat, cred eu, să fie obligaţi să facă politică, pentru că sunt buni şi se pricep. Ar trebui scoşi de prin văgăuni de prietenii lor şi să li spună Du-te la oştire, pentru ţară mori, şi peste opt ani, maxim, promitem că găsim pe altcineva. Şi se va ajunge aici, la ceea ce este statutul de servitor al omului politic. Cu mult mai devreme decât îşi imaginează dinozaurii. Şi mă îngrijorează feseniştii. Se pare că oamenii au uitat baronatele locale. Tare îmi doresc să nu iasă din nou feseneul!

MUZICI SI FAZE

De obicei nu plagiez, dar titlul lui Ovidiu Verdeş, apărut, hăt, pe vremea când eram eu tânără mi s-a părut în regulă. Ascult muzică şi am un milion de faze. Ba ascult "Lust for life", ba citesc Tom Sawer, ba Homer, ba Pink. Ba visez incredibil cum trece marele mamifer aerian şi sparge geamurile Luvrului, în timp ce eu, prinţesa nefericită osândită să doarmă pe un pat de 20 de saltele sub care e ascuns un bob de mazăre, care mă face să mă perpelesc şi să nu dorm toată noaptea. Ba nici vorbă, noaptea următoare visez cum intru eu la Luvru pe 2 euro şi mă prinde Apocalipsa. Chiar se întunecă cerul la 2 metri de pământ şi e negru şi plin de fulgere, iar eu ies ca toanta să casc gura în loc să-mi fie vreo frică. Pe bune, ies afară şi mă holbez cum aleargă norii negri ca negrul la un pas de capul meu şi totul se dărâmă, că aşa e Apocalipsa. Culmea e că eu mă bucur că e extrem de plastic şi de frumos, n-am văzut asemenea culori şi asemenea nori şi trăsnete în viaţa mea. O fi pentru că-s fată de la oraş de vreo cinci generaţii. Cum Doamne, Doamne să te bucuri că vine Apocalipsa, numai pentru că arată bine? Too much TV!!! Aşa după care am stat cuminte vreo câteva zile, pentru că si eu, ca toată lumea, mă gândeam că sunt depozitul marii inconştienţe colective şi că mi-am visat inconştientul colectiv. Din fericire, dacă sfârşitul lumii arată atât de spectaculos, din păcate, oameni buni, io chiar aş dori să particip. Acum.