Istoria celei care se gândeşte la istorie - să sperăm - ca la jumătatea vieţii

Istoria asta e personală, sau e istoria aia de manuale? Dacă trăieşti simultan cu istoria din faţa blocului sau cu Revoluţia - nu mă încăpăţînez să-i spun aşa, chiar aşa a fost pentru mine:REVOLUTIE, as in revival, as in am luat-o în pula mea de coadă, am avut curajul! - nu cumva maculezi istoria cu I mare, suprapunînd-o peste micile, obscurele tale oboseli, care-s grandioase doar în capul tău? (Bine, în capul meu e chiar grandios, că am visat deunăzi "numele meu e Ishmael. Ghici ce? Aşa începe Moby Dick, deci, vă rog.) Sau insvers, istoria asta m-a adus, redus, la numitorul comun, viaţa e nedreaptă, taci şi înghiţi blablablabla, că eu nu tac şi înghit never ever. Cum despart traseul vieţii mele de traseul istoriei, as in something which happen to somebody else? Cum m-aş putea evalua la rece, la sînge, fără urmă de patimă, de orgoliu sau de istorie cu I mare? Istoria aia face parte, totuşi, din biografie. Pur şi simplu nu pot, aşa cum nu pot rezista ispitei de a rînji ca un drac veritabil la întrebarea: "Unde te vezi peste cinci ani?" În Washington Square sub formă de statuie mă văd, da' tu? Nu ştiu un miliard de lucruri, totuşi, mi se cere imperios să ştiu, ca să mi se reproşeze, mai apoi, lipsa de naturaleţe. Sigur, fiind Prea naturală, mi se reproşează lipsa de subtilitate. De la subtilitate ajungem la originalitate, însă aici am ceva de spus, pentru că sunt convinsă că eu sunt aia originală, nu copiile jalnice care încearcă să mă imite.
Pe scurt, unde despart lumea? Unde-i pun lozinci războinice, de genul "Pe aici nu se trece?" La polul opus, de ce să nu treacă? Dacă tot ai venit pîn-aici...

Şi, da, azi am împlinit 40 de ani. Mulţi înainte, puişor.

Cum e cu prietenii reali

Prietenii reali îţi provoacă toată durerea şi absolut toată frumuseţea întâlnirii. Ajung lucruri simple, ca am venit să te văd, băi. Şi, da, sunt prin zonă, trec pe la tine, chiar dacă fac un ocol. Lasă că am făcut pe gazda primitoare, de mi-am rupt suprarenala cărîndu-i două etaje bagajul - ce-ai pus în el,femeie, Ceahlăul??? -, lasă că am asasinat-o cu problemele mele, însă e aşa de multă întâlnire, aşa de aşa cum ar trebui să fie întîlnirea. Vorbeşte foarte tare şi rîde pe măsură şi eu mă uit şi mă simt pur şi simplu onorată, ca un vasal la care a venit micul rege să îi inspecteze regatul, să-i asculte păsurile şi să-i fută, politicos total, sistemul, prin exemplul propriu. Sigur că vorbesc despre Doina, care ar fi putut fi o întîlnire oarecare, la Bruxelles. Dar nu este. Pe ea şi pe Cathy le-aş alege. Le-aş alege, pur şi simplu. Mulţumesc, bre, mulţumesc din suflet, nu-mi plac efuziunile. Miercuri plec la Bucureşti să termin odată cu toată lamentarea asta, care îmi rupe sufletul. O să fac ceva, precum spui, pentru că am încredere în tine.
Foarte frumoasă, total, o femeie care e în stare să rîdă 24 de ore din 24. Copii total frumoşi ai acestei lumi, iac-aşa.

Îi sunt recunoscătoare lui Adrian Păunescu...

... în primul rînd, pentru că nici nu mai ţin minte de cîte ori am rîs cu lacrimi, imitînd tipul ăla de discurs, în care el se îndemna la a zice versul înainte să-l cînte amărîtul care trăncănea de-a-n-pulea, că i-o lua Păunescu înainte. Dacă îmi aduc bine-aminte am practicat trebşoara asta chiar cu Maicăl, rostind triumfalist şi grav şi sonor I'm bad şi Maicăl miorlăia pe lîngă mine I'm bad. Degeaba, neicusorule, too late.
În al doilea rînd pentru că am priceput subit şi ireversibil că nici o poezie adevărată - mă rog, dacă există şi poezii neadevărate - nu poate fi lălăită. Punct. Poezia are în esenţa ei o rocă de o asemenea duritate, un soi atît de total de inadecvare, şi o armonie atît de rotundă că nu mai suportă nimic pe lîngă, pur şi simplu nu mai intră, nu mai încape nimic. Chiar dacă, iniţial, poeziile erau însoţite de muzică. Niciodată nu am putut să pricep chestia asta, şi am decis că oamenii au fost dintotdeauna imbecili. De ce să combini două limbaje perfecte? E ca şi cum ai traduce soarele.
Aşadar, Păunescu, sau, mai degrabă, Împăunescu, a jucat un rol major în viaţa mea. Ce-i drept, mi-e îngrozitor de milă că s-a chinuit în halul ăla, să stai să te electrocuteze ăia zi şi noapte, însă...
Aha, şi bocitorii de serviciu să mai pună oleacă de surdină. Că e un manelist în travesti.

PS Şi a turbat mandarinul. Deci domnul Aurel Mandarinescu îmi creşte 10 (ZECE!!!) mandarine şi trebuie să îi pun proptele, să nu se rupă. L-am futut eu cu sine, dar nu mi-am asumat rezultatele. No, poftim, acuma...

În ce hal

a ajuns ţara asta. În ce oribilitate de hal incredibil, pentru că românii noştri, din afară, s-au încăpăţînat să vadă dreapta în Băsescu şi nu dictatorul cumplit, nebun de putere, şi cît de jalnică mă simt eu, care am tot zbierat, că nu se poate aşa ceva. În ce hal de mizerie şi de umilinţă, ne-aţi adus, dragi votanţi, din afară, în ce hal cumplit v-aţi înşelat şi nu aţi vrut nici o secundă să ascultaţi ce vă spuneam. NU pot povesti ce se întîmplă zilnic, dar ştiam, încă de dinainte, că un om care îşi alungă oamenii din ţară, nu are de ce să aibă vreo funcţie în România. Ruşine, din aia, cît China, că aţi votat un dictator pentru părinţii voştri. Nimic nu mişcă dacă nu eşti membru PD-L. Asta-i dreptatea pe care, fără să ştiţi nimic, cu totul asiguraţi, aţi impus-o unei ţări frumoase şi demne. Să vă fie ruşine!

Puritatea şi viaţa necoruptă a satului

În primul rînd, mărimile ne-au chemat la 10.30, să ne ia dracu' de frig in ză morning, în curtea castelului Mikes. Gud, aflăm unde e acţiunea, -aia adevărată - drept pentru care ne deplasăm la primărie, unde şogorii beau pălincă de pe la vreo zece cu butoiul. Eu nu-s vreo mironosiţă, dacă-mi dai să beau, beau, da' la ora aia, pe stomacul gol şi cu prefectu' în nas, nu mă ating de alcool. Plec uşure de acolo, dau roată castelului, mă zgîiesc pe geamuri la cărţile din bibliotecă, ah, mereu dau peste cărţi, fumez, mă alint că e soarele meu şi ceaţa mea şi căţeii mei jucăuşi care nu se pot opri să iubească. Şi viţăvercea. Şi începe, Dumnezeu-drăguţu, ceremonia. Deci au vorbit ăia de parcă în viaţa lor n-au scos un cuvînt. Şi erau patru copilaşi doi băieţi şi două fetiţe, cu steagurile corespunzătoare în mîini, care stăteau în iarba aia brumată, tremurînd vajnic, mie îmi cădeau pantalonii, vicepremierul ungar venise, ca omul, la vînătoare, iar corul ziceai că e sufletul meu pe moarte, ieşind cu intensitate scăzută, prin urechi. Plus că, la Zagon, în inima Covasnei, am asistat la un ansamblu foarte drăguţ de majorete, de rîdeam că-mi ajunseseră pantalonii la genunchi, şi oficialităţile mă priveau cu ochi severi. Un porc cît un viţel era rotit la grătar, pînă ce unul dintre vorbitori, după vreo doo ore de discursuri, a declarat, cu lacrimi în ochi, că el e mort de foame. Eu am chiţăit corespunzător cu Bence şi Janos, dar nu mai rezistam, neam.
Nimeni în Covasna nu fumează. Doar eu. Aşa că am ieşit să fumez şi m-a cooptat primarul din Ghidfalău să mănînc din porcul. Cam pofticios primarul, m-ar fi trîntit fix lîngă grătar pentru o partidă de amor. Eu, sărăcan de mine, vroiam doar nişte carne, din aia arsă, preferata mea, şi atît.
După ce l-am asigurat pe primarul din Zagon că, deşi e prost de sincer, nu va ajunge la ziar, am plecat cu cîteva zeci de mii de ore mai tîrziu decît aş fi vrut.
Nu pot fi răutăcioasă, nu pot spune că oamenii nu s-au străduit, n-au încercat, n-au fost - prea - amabili. Dar majorete la Zagon? Petrecere cîmpenească fără cîmpeni? Porc la proţap la statuie din Ungaria? Atîta de evident comunism festivist, mai rar. Totuşi, oamenii spuneau, cu lacrimi alcoolice în ochi, că în 2012 vor candida independenţi la parlamentare. Şi, dacă-s independenţi, ce?

Supărări extrem de blajine şi virulente

că altfel nu s-ar potrivi cu mine. Deci eu scriu un milion de bălării la ziarul local la care cu scîrbă prestez, pentru că mă duce mintea - să prestez cu scîrbă - şi ştiu exact ce scriu, gen "cutare va fi numit prin concurs". Cine mai are un neuron care dă din deget, oarecare, în agonie, pe vastele cîmpii ale sinapselor moarte din vasta materie cenuşie uscată şi căzută singură, înţelege exact cam cu cîtă ironie cinică fac un exerciţiu de cinism ironic, la din contra marilor idealuri umaniste, blablabla şi tralala şi fără plagiatorul de Coehlio nu se poate. Că nu vă bateţi joc de teatrul ăsta din Sfîntu toţi odată, să ştim o treabă, vă bateţi joc pe rînd. Mai puţin Mădălin şi Zoli care au intervenit în ambele cazuri, însă au intervenit mult mai puţin vehement decît mizeria totală din creierii celorlalţi imbecili care nu pricep nimic. Voi ce păziţi acolo, mă? Cum e posibil ca, sub ochii şi minţile voastre, Bocsardi să rişte să piardă teatrul, iar Mihaiu să primească 1000 de lei pentru transport pe tot anul? Şi mai şi îndrăzniţi să mă sunaţi că am acuzat toţi consilierii locali, în bloc. Oh, dear, stai liniştit, încă sînt calmă şi doar extrem de cinică, ştiu să folosesc cu mare nevinovăţie insulta, chiar pare o greşeală. Ştiu şi cît de mult te-ai luptat să primească Andrei Mureşanu buda aia de clădire care e fostul cinematograf. Sigur că ştiu. Pînă atunci am voie să fiu cumplit de revoltată că teatrul românesc se mută într-o sinistroşenie de clădire comunistă oribilă, în timp ce teatrul maghiar rămîne într-o clădire istorică în care te plouă în cap la spectacole. Halal. Tu, nu, însă primarul are pîrghiile necesare să rezolve situaţia. Măcar să facă rost de bani să repare nefericitul ăla de acoperiş, nu mai spun că baţi un cui în scenă şi cazi în pivniţă! Iar Tamasi Aron e teatru de la 1800. Ndeah.

De fapt, acum mă duc rar la teatru - mereu am ocolit teatrul, concertele, cinematografele, mai puţin cinemateca, pe vremea tinereţii mele - le asociez cu ideea de sindrofie, or eu vreau să ascult ce se întîmplă în mintea mea şi în sufletul meu, nu să purced la exclamaţii, mă plictiseşte la os ideea de enterteiment, grrrbleah - prefer să citesc.

Şi am descoperit că un om poate fi ţinta nemulţumirii publice, doar pentru că e un concept. Hahaha, deal with! I know I do!

P.S. Uitasem, era cît pe ce să-mi dezmint vocaţia de Cassandră. N-o să pice Guvernul, la moţiunea de miercuri. De pe vremea cînd vorbeam cu Taps intens tot spun lucruri. Dar nu e frumos să te repeţi... Şi nici să spui: Ţi-am spus eu????

Aşa cum plouă şi ninge

de fiecare dată găsesc pace şi închidere. De fiecare dată cînd ninge şi se topesc invariabil catifelat pe pervaz, cu un zgomot incomensurabil de mic, devin pisică pe calorifer, îmi admir gleznele subţiri şi creierul feminin. De fiecare dată cînd plouă îmi regăsesc savoarea culcuşului, a căldurii şi a înţelegerii. Plouă numai pentru mine, revendicativ şi bizar, ca în diluviul pe care nu sînt îndeajuns de tînără să-l imaginez, că-z doară eu am creat lumea în patruzeci de ani. Mi se pare incredibil şi minunat să găsesc pacea asta infinită în faptul că lumea va continua pentru că plouă. Şi pentru că ninge, o ploaie plapumă. Vorbeşte cineva şi în locul meu. Şi vise minunate. Aveam o inimă albă ca o coală, pe care a început să ţopăie un iepure roşu. Un soi de sînge ţopăit, un soi de învăţat, un soi de sinceritate. Un soi de alt soi. E şi un soi absolut delicios de îngîmfare pentru că iubesc ceea ce e de iubit. Uite, asta, o ploaie, o ceaţă, o nimic. Doar aşa, pentru că nu am mai găsit nimic de vorbit.

Şi mama care mi-a distrus o pereche de chiloţi, galbeni ca soarele, din dantelă, care-mi făceau un cur de nerezistat.
Eu: Mamă, ce-ai făcut cu chiloţii ăştia????
Ea: Nu ştiu. O fi ieşit ceva din ei...