Ulisse

Lucrurile se întîmplă atît de repede, într-un spaţiu atît de congelat şi de încăpăţînat în a nu se lărgi, ci în a se micşora pe zi ce trece, încît habar nu am de ce să scriu, ce să scriu, dacă să scriu, şi unde scriu. Spaţiul mic a început să mă strângă azi, aşa că mi-am luat o mică, simplă, după-amiază, ca să povestesc de vreo oră jumate de dimineaţă. Ervin Panofski, "Renaştere şi renaşteri", dusă de vreo mie de ani din mintea mea. "Rus habet in silva patruus meus; huc mihi saepe/Mos est abjectis curarum sordibus et quae/Excruciat hominem, secedere; ruris amoena/ Herba virens, et silva silens, et spiritus aurae/ Lenis et festivus, et fons in gramine vivus/ Defessam mentem reacreant et me mihi reduddunt,/ Et faciunt in me consistere..." Marbod din Rennes, care a murit în 1123, d.P. Glumesc. Deci am făcut vreun miliard de ani de latină şi mă uit ca vaca la avion la textele clasice, dar pe acesta l-am înţeles brusc şi dintr-o dată, cu tot cu sintaxa de rigoare. Mai ales Et spiritus aureus/Lenis et festivus, et fons in gramine vivus, dom'le, are latina aceasta o retorică de îţi vine să te faci Cezar şi Pompei, şi, măcar, hai, Augustus. Ceea ce mă face să îmi aduc aminte de ce am detestat poezia latină - mai puţin Lucreţiu, ah, ah, "De rerum natura", iai, de ce nu m-a corectat nimeni? - mai mult Ovidius şi Tibul. Sînt atît de obosită încît pur şi simplu nu cred că aş rezista fără clasicii mei eterni, de dimineaţă. Eu, care sînt un om al nopţii şi al zilelor de meditat în tihnă, tăcere, şi vrajă. E aşa de crîncen de facil să fii contemporan, e atîta puţinătate, atît de puţină eleganţă, atît de puţină vorbă scabroasă cu sens, încît ţi se face o lehamite de bordel. Încă unul sau una, tot aia. Călăreşte-mă, omeneasca mea contemporaneitate, oricum te versific în latină.