2009, cel mai absurd an

Am stat mult să mă gîndesc dacă acest an a fost cel mai absurd, sau 1988, sau 2003. Cred că anul ăsta a fost cel mai absurd pentru că a fost vid. A fost un an în care aş fi putut fi imens umilită de puţinătatea mea, dar n-am fost, că dorm şi am imaginaţie. Anul în care nu am vrut nimic şi nu am fost nimic mi se pare absurd. Anul în care, pînă la urmă, m-a făcut să mă gîndesc la mine ca la o absurditate, o ceva care se contrazice în funcţie de context, ceea ce azi contrazice ceea ce a spus ieri. Anul în care am dormit. Şi care văd că e cel mai profilic pentru blog. Anul în care am încercat, pentru prima dată, să fiu publicată de Editura "Cartier" şi nu am reuşit, Galaicu mi-a răspuns că e criză şi că textele mele sînt "făinuţe". Nu, sînt orice, dar "făinuţe" nu sînt. Anul în care boala mea a progresat şi toată lumea m-a sfătuit să renunţ la ceva. Anul în care, la sfîrşitul lui, oameni pe care i-am iubit din tot sufletul îmi trimit invitaţii pe face-book, sau mă sună aleatoriu. Anul în care primesc flori albe pentru că numele meu e Bianca. Vid. Un an care e absurd pentru că n-am înţeles nimic. Nu m-a îmbogăţit, nu m-a împuţinat.
Un lucru e sigur. Trece. Mâine.

Postare la cererea lui Strelnikov...

... care, de obicei, are dreptate :-)) dar şi că bancul e genial. Mersi, Iosif. (Nu, nu e Iosif tatăl acela, e Iosif şi fraţii săi :-))
Un irakian şi un kuweitian stăteau faţă în faţă în tranşee şi se împuşcau de zor. La un moment dat irakianului i se blochează mitraliera: - La bizda-bizdii mă-tii de bushc’ îmbuzit! înjura irakianul în cea mai pură românească de care era el în stare. Kuweitianul îl aude şi îl intreabă într-o românească la fel de pur stîlcită: - Bei bork de gaine, de unde jdii la tine ruminejte, bei? - Ieu făcut jgoal la Rumania, bei jegule goglit! - Zeu? Ji unde fecut la tine jgoal? - In Biucresh. Ei! Ji ce jgoal fecut tu, bei? - Bolitehnica. Da’ di ge? - Pei ji eu fecut jgoal la Romania. - Daaa? Ce jgoal? - Eu fecut Medigin la Tirgu Murej. Irakianul între timp îşi reparase mitraliera şi începe să tragă mai îndîrjit după kuweitian. - Ia bei glonz, la bizda mă-tii de ungur !

Femeile făcute sărbători

Sînt de-a dreptul instalate în plan. Se simt recunoscătoare că sînt instalate în plan. Sînt deificate din motive de plan. Mereu plîngînd, şi mereu încercînd un loc în care să nască. Şi mereu futute, dacă mi se permite blasfemia. Mie mi se permite.
Femeile care suportă facerea, nu contribuie. Femeile care, cu siguranţă, sînt reduse la o funcţie înspăimîntoare: să nască bărbaţi, care vor ucide, în continuare, să nască femei care vor naşte bărbaţi, care ucid. O lume a femeilor care nasc bărbaţi. Opriţi-vă. Ştiu că sună mesianic, ştiu că sună inuman. Dar opriţi-vă. Cu fiecare bărbat lumea scade.

Sărbătorile înseamnă prietenii mei de peste an

Care mă suportă şi acră sau răutăcioasă fiind şi cărora nici nu le trece prin cap să mă scoată din zona prietenilor buni şi dragi. Sărbătorile mai înseamnă nelipsita mea mamă care nu bagă de seamă că am crescut şi cu care am aceleaşi - incredibil - veşnice discuţii despre dus gunoiul - versus citit, de aproximativ 33 de ani. În ultima vreme, o altă tradiţie se instalează şi anume să repar chiuveta de la bucătărie, care se înfundă în perioada asta. N-o să credeţi, dar am început să mă pricep să dezinstalez furtune, să le curăţ, să le montez la loc şi să am o atitudine gen Bruce Willis "I'm the savior of the Christmas", pentru tot restul zilei.
Mai înseamnă nevoia de a face fapte, ceea ce e chiar periculos, avînd în vedere că sînt dispusă să ofer colindătorilor mai mulţi bani, mai multă mîncare şi mai mult adăpost decît ar fi normal pentru sănătatea mea, care ar vrea să stea, naibii, în pat, că duminică iar lucrez.
Înseamnă sarmale care îmi ard limba, înseamnă portocale fără număr, mâncate în miez de noapte, ca să-mi refac sistemul sever dehidratat şi văduvit de vitamine şi alte oligoelemente, din motive de prea mult vin, prea multe ţigări şi prea mulţi ani. Înseamnă copilaşi care uită colindele, înghit aer, dau disperaţi din mînuţe şi te privesc de parcă te-ai pregăti să îi mănînci de vii.
Înseamnă nepotul meu căruia îi joacă ochii în cap cînd vede cadourile şi frati-meu, care îl aduce şi îmi provoacă leziuni interne prin îmbrăţişare. Are 1,90 şi nu s-a ocupat niciodată cu cărţile. You do the math.
Mai înseamnă gesturi complet neaşteptate, cum a fost cel de ieri al colegei mele, care şi-a scos inelul de pe deget şi mi l-a oferit, pentru că am spus că îmi place. Şi eu fac gesturi din astea, dar nu m-am aşteptat să fie atît de plăcută şi de neobişnuită confuzia în care politeţea se luptă cu dorinţa. Ha! Frumos.
Înseamnă o pasiune totală, absolută şi imuabilă pentru bine, adevăr şi dreptate care dispare prin vară.
Înseamnă tot felul de filmuleţe de sezon, cu Crăciunul, la care îmi dau lacrimile, invariabil, şi mi-e o ciudă de mor.
Înseamnă incredibili nervi că vecinii îşi bat covoarele de dimineaţa pînă seara, de la 7 la 11.
Înseamnă un gînd mic şi bine dosit de tandreţe pentru toate animăluţele care nasc pui vii.
Înseamnă şi o mare tristeţe pentru că Paştele e prea aproape.
Însemn eu, cu toate ale mele şi alţii cu toate ale lor. E Crăciunul.

Antichrist

Muţumesc, Stre, dar chiar n-am avut răbdare să îl văd cap-coadă. Imagini perfecte, dar cred că e vina operatorului, în rest, aşe teribilă canapea a lui Freud, amestecată cu Jung. Aşa îmi imaginam eu că o să fac un film pe la 12 ani. Îmi aduce aminte de "Veronica se hotărăşte să moară". Ptiu. Thanks, but no, thanks.
În complet şi total dezacord cu Puck îmi plac foarte tare imaginile cu trupurile goale, numai fibră, nici măcar muşchi, metafizică de fibre. Dar, repet, nu ştiu cît e meritul regizorului.

Şi pentru că e 22 deşi aş fi preferat să tac mîlc, telegrafic:
Am ieşit pe 20 în stradă, strigând "Veniţi cu noi!". Maică-mea, coafeză fiind, a ieşit în uşa coaforului să caşte gura şi s-a trezit zbierând "Bianca, treci acasă!"
Pe 21-22-23-24 am dus mîncare militarilor care au ocupat Poşta şi stăteau bieţii bîrzoi de pază. Am rămas fără oale.
Pe 25 am mîncat sarmale şi am făcut de pază la fabrică, la dispensar. Doctorul a făcut o pasiune pentru mine. Mie mi se părea un dobitoc.
Pe 26 am plecat în Bucureşti, că nu se mai putea. Doi prieteni au venit cu mine. Am bocit cu spasme la gândul celor care au murit pe la senat şi pe la universitate. Doi tipi m-au întrebat de ce plîng.
Pe 27 ne-am întors acasă toţi trei. În Gara de Nord paznicii mi-au aruncat pe jos, cu nespusă ură, cuţitul cu care vroiam să desfacem o conservă. Am pierdut şi cuţitul copilăriei mele. Am mâncat trei kilograme de lămîi. Din tren se auzeau, încă, mitralierele. Îmi transpira nasul de la lămîi.
Pe 28 începeau să se dezgolească gropile comune în care au fost aruncaţi cei ucişi la Timişoara, pe un ecran de teveu alb-negru. Insuportabilă senazţie de vid şi de non-sens. Am plîns.
30 ianuarie: Iliescu îşi ţine discursul. Lumea îl huiduie: "Nu mai da din mînă, nu mai da din mînă!"
De-abia după discursul Iliescului am intrat într-o stază care ţine pînă azi.
Asta e.

Ei, aşa da

Vai, tu, ce supriză! Băsescu l-a numit pe Boc premier! Ei, nu, că la asta nu mă aşteptam, mai să mi se taie genunchii de emoţie. Au făcut guvern cu UDMR, nici la asta nu mă aşteptam, am fost complet luată prin suprindere! Băi, frate, ce mişcări imprevizibile, ce strategie de a scoate ţara din criză, ce mişcări elegante, şerpuite şi de-a dreptul funcţionale are preşedintele nostru reales. Pfuai. Nici că am spus de vreo doo ori că UDMR a vîndut alegerile, cel puţin aici, în Covasna, una ziceau la teveu, alta era primarul meu udemerist care stătea în uşa secţiei de votare şi îi îndemna pe oameni să voteze cu Băsescu. Sînt curioasă, totuşi, cît timp vor veni banii ăştia pentru refacerea infrastructurii. Evident, refac şoselele, dar nu şi canalizarea şi apa, pompierii se plîng că boii le-au îngropat hidrantele - mamă, ce desene animate - şi e evident că trebuie să strice tot, mai devreme sau mai tîrziu. Nu contează, Jan boxează. Ia, stai aşa, se aude capra afară. Ies şi eu să le dau nişte bani. Poate, dacă stăm capră, primim şi noi nişte bani. Că singuri, facem toţi banii.

plictiseală...

morţi, insomnii, inima mea prea grăbită să-şi ticăie sfîrşitul. Ne găsim cumva rostul aici sau acolo, nimeni nu rămîne pe lîngă. Şi dacă rămîne, ce să zic, s-o fi termenat galaxia. Am un sictir de zile medievale, chit că ninge şi mă bucur de mor, la propriu. N-am voie să mă bucur, n-am voie să mă enervez, n-am voie să am coşmaruri, n-am voie să mănînc decît chestii fierte, n-am voie să fiu prea grasă sau prea slabă, n-am voie să beau, n-am voie să nu beau, n-am voie să am orgasm, n-am voie, în fine, să exist. Aproape patruzeci de ani de România mi-au semnat necrologul. N-am voie nimic. Sînt o păcătoasă condamnată la o moarte lentă, imundă, greţoasă, indusă chiar de felul meu de-a fi, recte, e vina mea. De peste tot primesc sfaturi să renunţ la ceva: la sare, la ţigări, la mâncare, la cărţi, la sutiene cu danteluţe, la oxigen. Eu sînt de vină că exist, ar trebui să fiu responsabilă! Deşi se presupune că plătesc nişte asigurări de sănătate, nici dracu' nu-şi asumă faptul că EKG-ul meu arată de parcă a deraiat trenul în ninsoarea anunţată. Eh. plictiseală şi fistic. Iubesc fisticul.

Flori, fete, filme sau băieţi

Am rîs de m-am prăpădit la filmuleţul cu Ana Birchal în care presta la aparat unui tip deosebit de îngrozitor de impotent - Anna era magistrală, s-o recunoaştem în grup - şi am dat sfoară în ţară printre fete să aflăm cine era mojicul. Păi, ăla trebuie ocolit cale de 20 de kilometri, să te indeşi la el pînă îţi cad dinţii şi îţi crapă limba, şi lui să-i cadă mai rău decît dacă i-ar cădea de pe Everest. Mai nou, bîrfele puse în circulaţie de Patapievici - nu ştiu de ce, îl văd chiar pe el în postura respectivă, de impotent cu acte în regulă - spun că Geoană ar fi partenerul. La drept vorbind... Geoană, într-o maşină, pe scaunul din stânga, sex oral... Cred că nu are nici erecţie matinală şi, în genere, oamenii politici par lipsiţi de sex, de parcă li s-ar fi uscat şi ar fi căzut singură. Nici Sarkozy nu iese din schemă, cu toată nevasta lui trofeu. În ceea ce-l priveşte pe Băsescu.... să i-o montezi la aparatul de muls vaci şi tot nu poţi scoate de la el un guvern.
În absolut orişice caz Patapievici a fost incredibil de mistreţ. Alo, domnu', parcă scriaţi undeva că poporul român e radiografia fecalei? Bine aţi venit la doctor.

Postume, cum s-ar zice

Deşi am crezut că o să mi se usuce mîna din cot şi o să cadă singură, am votat, din nou, cu Antonescu, adică Geoană. Din păcate, sau din fericire, nu se ştie încă, a ieşit Băsescu, m-am culcat cu un preşedinte, m-am trezit cu altul. Mi s-au părut foarte drăguţi toţi susţinătorii de pe la televizor, inclusiv Vadim, ai ambelor tabere, toţi susţineau că mai fac o revoluţie, sau că iese cu război. Dragilor, am o veste: România îşi face revoluţiile, chiar dacă unii preferă să le spună lovituri de stat. Între camarila băsesciană sau cea pesedistă n-am cine ştie ce elanuri, problema rămâne aceeaşi: cu cine faci guvern, cu cine ieşi din criza politică? Simptomatic pentru "economia de piaţă" a României este că o criză politică nu numai că provoacă, dar şi susţine o criză economică de proporţii. Se mai îndoieşte cineva că nu avem economie? Hî.
Situaţie în teritoriu: a trecut Băsescu prin Covasna, Udrea, Blaga au promis bani şi banii au venit. 65% dintre covăsneni au votat cu Băsescu, deşi UDMR este în coaliţie cu Antonescu. Voturile nu s-au cumpărat, stimaţi telespectatori, prin mită electorală 3 pateuri, ci prin miliarde de lei şi prin "ce vreţi?" "ce daţi?". Nu va mai conta nici o secundă că ne îndreptăm cu paşi extrem de repezi către o dictatură aproape militară, gen cine nu-i cu mine e împotriva mea, nu contează nici o secundă că dragii mei intelectuali din Bucureşti sau din SUA nu pricep cât de abject e PD în teritoriu, ce meschinărie ordinară şi la ce mijloace de şantaj recurg ca să obţină ceea ce vor. Vă faceţi mari, mari iluzii dacă vă imaginaţi că PD, acum, e altceva decât ceea ce a fost FSN. Aceeaşi baroni locali, dar de altă coloratură şi încă şi mai porniţi, că ăştia n-au apucat să devină baroni, dar tare mai tînjesc. Pentru că omul e mic şi prost, nu-i pasă cîte cărţi ai citit, da' îi pasă cîţi bani îi dai.
Aş fi o ipocrită să zic că mie nu-mi pasă - ia, daţi-mi mie cîţi bani aveţi -, dar nici nu m-aş vinde. Ei, ai noştri udemereşti din coaliţia lu' Antonescu, l-au votat pe Băse, că le-a dat bani. Să ne trăiască, dragi români. Am ratat, din nou, şansa pe care am avut-o după 1989, aceea de a avea o deschidere cu adevărat europeană, prin Klaus Johannis. Suntem nişte imbecili.

Lumea e o băşină

Şi, tre' să recunosc, e o băşină străină, puturoasă, îmi prefer băşinile. Se spune că le suportăm mai uşor pe ale noastre, ne aparţin din adeneu.

"Oase de sepie"

"Să nu ceri cuvîntul ce veghează
sufletul nostru inform, cu litere de foc
mărturisindu-l, în timp ce străluceşte
asemeni plantei de şofran în praf.

Ah, merge omul singur,
al altora şi al său însuşi prieten,
nepăsător de umbra pe care canicula
i-o întipăreşte în tencuiala sfărîmată.

Să nu ne ceri formula ce deschide lumi
doar vreo silabă strîmbă şi uscată.
Atît îţi putem spune azi,
ceea ce NU sîntem, ceea ce NU voim."

Dude! ce fain.

"Verboten"

"Se spune că în gramatica lui Kafka
lipseşte viitorul. Aceasta-i descoperirea
celui care a păstrat incognito-ul pe bună dreptate.
Cu siguranţă el se teme de consecinţele
flagrante sau de-a dreptul conflagrante
a loviturii sale de geniu. Şi Kafka însuşi,
sinistrul flecar, ar merge pe rug
în efigia şi operele sale, dealtfel
din plin nevîndute."

Nda, e Eugenio Montale al meu, de cînd eram terrrrrribil de mică. 1983. dacă m-ar întreba cineva ce aştept i-aş răspunde "nimic", dacă m-ar întreba ce visez i-aş răspunde "totul."
De foarte multe ori îmi pare rău că animalul om are conştiinţă. De cele mai multe ori.

În nici un caz

Aşa deci, lumea şade frumuşel în cap, dar nu că ar fi prima dată, apleci capul şi vorbeşti printre picioare, ai toate şansele să te răsteşti la propriul tău fund, dar în cap-în cap nu mă pot pune şi-aşa am prea mult sînge pe-acolo. Bon. PNL se aliază cu PSD în campanie. Credeam că mor fără să o văd şi pe asta, de multă vreme zic eu că sunt o liberală de stînga. Bon, deci Băse fute pumni în faţă la copchii, nu mă interesează nici cît negru sub unghie dacă e reală sau e trucată imaginea aia, important e că eu îl văd fără nici o problemă făcînd aşa ceva. Dar fără nici o problemă. A fost răcan, a ajuns căpitan, la ăia nu-i cine ştie ce o palmă peste muian, ca să nu mai vorbim de caracterul lui de căcat.
Altceva mă siderează. Antonescu care aşteaptă să-l votez eu pe Geoană că l-am votat pe el. N-ai să vezi. Nu voi vota, să se voteze între ei. Iar Antonescu trebuia să se retragă, după tot rahatul pe care l-a mîncat pe seama lui Geoană şi a cumnatului lui. Chiar dacă iese Băsescu din nou, tot nu poate face nimic fără o majoritate parlamentară. Şi dacă iese Geoană, tot PD-L are cele mai multe voturi în Parlament. Schimbarea preşedintelui nu înseamnă schimbarea majorităţii. E incredibil, dar deopotrivă de amuzant să trăieşti în România asta care vorbeşte printre picioare. Pf.

Nişte chestii

Dacă tot e ziua mea, fac şi eu cinste...

Undeva, într-un cosmos bizar mă voi întîlni din nou si niciodată nu voi scăpa de stupoarea care însoţeşte existenţa, niciodată nu voi reuşi să înţeleg de ce.

Altundeva va fi un loc şi lumina va deveni banală, un loc în care totul e vulgar şi comun, un loc în care eu te văd minunat şi te văd înconjur, o lume ciudată şi stranie, o lume iubită şi spusă, o lume a cărei frumuseţe va fi încontinuu pierdută, nu sunt ceea ce scriu, nu voi fi niciodată, sunt doar o mână, aşezată.

Nu te voi iubi niciodată aşa cum îţi doreşti să fii tu iubit, nu te voi înţelege aşa cum îţi doreşti să fii înţeles, nu voi fi în veci alături de tine aşa cum îţi doreşti să fiu alături, dar voi fi acolo unde te aştepţi mai puţin, întotdeauna în sângele tău, întotdeauna în ţigara ta, întotdeauna în calculatorul pe care îl crezi un iubit, întotdeauna departe, întotdeauna de neînlocuit.

Când vor veni toate păsările, dar toate odată, când mă vor ciuguli cu ciocul ascuţit şi mă vor întreba de ce nu le-am iubit voi avea un răspuns simplu: dacă m-aţi locuit, încontinuu am fost, încontinuu, iubirea nu foloseşte nimănui la nimic, de asta are un soi de candoare, un soi de uimit, de asta nu ştiu dacă există o pasăre, un mandarin, un subraţ, un copil, de asta nu ştiu dacă am vreo limită în a iubi pueril, domolit, de asta nu ştiu.

Respiraţia ta trecea destul de repede pe lângă obiecte şi avea gust de fier de călcat, numai că pe mine mă răpea într-un soi de apostazie continuă, era chiar aşa, Dumnezeul lucrurilor care aveau ceva de zis: o masă de scris peste care a respirat cineva.

Noaptea visez că alerg prin pădure, lupoaică trăind mirosul de urmă al frunzelor, niciodată nu mă opresc, în faţă e cuvântul continuă, alţi lupi mă rostogolesc, într-o bunătate şi-o spaimă de neînţeles, le arăt pântecele, dar ei întotdeauna mă amuşină, se grăbesc mai departe, bat cadenţa cu labele prin mirosul ales.

Într-o seară în care nu mai ştiam ce să zic, într-o seară obscură, ciudată, cu miros de fistic, floricele, mentă şi lapte, noapte, într-un cuib foarte mic, cu totul şi cu totul departe, o iubire ca-n filme, un ptyx si totul exploda departe, foarte departe, unde nu e absolut, dar absolut nimic de zis, unde iubeşti cu remuşcări şi regrete că ai penisul mic, acolo unde niciodată nu e strâmtă, umedă sau îndeajuns de curată, acolo unde, ca într-o oră a vieţii, m-am cuibărit, dacă nu aş veni de atât de departe, probabil că aş avea un traseu liniştit, motoare şi sex, spumă şi latex, bine că am trăit, să vă spun pe litere: a m m u r i t.

Stau cu nasul în sus şi miros moartea care vine alene, de jos, stau şi aştept ca o literă, stau între ceaţă şi nori, aştept, e ca si cum m-aş interpune între mine şi cer, ca şi cum aş vorbi cu un calculator, cu un soi de sămânţă trăsnită şi îngheţată în foarte marele ger, într-o secundă mi-am anihilat creierul, şi nu am inimă, stau, aştept, de cele mai multe ori pierd complet înţelesul literelor, al cuvintelor, e ca şi cum aş fi pe o buză de flacără, imens umilită în marele verb, cine ar mai scrie ceea ce scriu, cine altcineva, dar sunt atât de paradită în înţelesul lumii cu dumneamea încît aş putea scrie, de exemplu, ca lumea începe şi nu e aşa, dacă şi dacă şi dacă şi dacă nu ar răsări un soare fix dintre degetul meu şi marea de sare, undeva, lumea începe si eu nu sînt în ea, mai fumez o ţigară şi dorm si păstrez ca o bulă de aer ceva.

La mine în casă eram, la mine în casă mirosea repetat un soi de cronică mov, mă-mbia să-i fiu soră sau frate, sau tîmpit în alcov, cu genele sparte, cu călcîiul imens ca-n homer, cu tot felul de graţii de fier, cu tot felul de scîrbe muşcate de verde, cu un fel de balauri de noapte, răsăriţi aşa de frumos din ceea ce sper, la mine în casă apocalipsă de aer.

Nimic, nimic, nimic nu-mi place şi iubesc totul, vorace, ca un dromader mort, ca o pisică tenace, ca şi cum aş putea să expir vreodată ultimul fum din ţigara mea, ca şi cum, toate astea, se vor răscumpăra cîndva, undeva, şi balaurii mov, şi orgasmul imens, arcuit către soare, şezînd pe scaunul altcuiva, şi toată această această stupoare, pe care o înţeleg, va căuta foarte mult un verb, va căuta o culoare, va căuta undeva.

Poate vă place.

Vai, astăzi te-am născut eu mîine!

Mă rog, mâine, 26 noiembrie, da? Să ştie toată lumea, că numa' în perioada asta pică alegerile, de mi-au luat câteva aniversări de la gură.
Cea mai tare a fost mama care, după ce m-a întrebat când e ziua mea - răspuns: poimarţi - mi-a zis: "Vai, astăzi te-am născut eu mîine! Cum au trecut anii... dar să ştii, Bia, că se nimereşte la fix, că te-am născut într-o noapte de miercuri spre joi".
Păi, un Săgetător cumsecade se naşte joia, că aşa îi şade bine. Mi-a cumpărat un trandafir alb şi frumos mirositor de n-am cuvinte ce se înfoaie el pe-aicea extrem de mândru şi vindicativ, cu o zi în avans. Şi m-a mai sunat cineva cu o zi în avans, persoană importantă, nu spun cine.
De fiecare dată m-am simţit teribil de fericită că e ziua mea, habar nu am de ce. Nimic special nu se întîmplă, lumea stă sau merge, treaba ei, dar eu mă simt un omuleţ privilegiat că e ziua mea. Asta e.
Şi ieri mi-am făcut din nou electrocardiograme şi tensiuni şi arată foarte, foarte prost, cică sînt bolnavă de-adevăratelea. Negociem. De vineri încolo. Mîine, în nici un caz!
Şi banc special de ziua mea:
Dear God, so far this year you have taken away my favorite dancer Michael Jackson, my favorite actor Patrick Swayze, my favorite singer Stephen Gately and my favorite actress Farah Fawcett. Just so you know, my favorite politician is Traian Basescu. Regards.

A început de-o oră...

... şi deja mă plictisesc de behăhăhi. Un lucru bun e că are loc, cred că toţi trei merită un soi de admiraţie pentru că au acceptat să se întîlnească. Antonescu e prea agresiv, ceea ce mă enervează, a fost mult mai fain la Cluj, nu prea-l văd eu cînd i-o da camarila la cap să-i numească în diverse funcţii băgînd principiile la înaintare, că i se rupe şi lui guvernu'. Neaşteptat, Geoană, na, o fi demagog, dar are coerenţă, eleganţă şi diplomaţie. Toţi cer să nu fie întrerupţi, Farfuridi, deh, nu degeaba asta e adresa mea de yahoo. Băsescu e de departe cel mai slab, nu ştiu ce naiba are, ori a tras prea multe ţuici ca să aibă curaj, ori chiar e obosit varză. Elena Băsescu se uită la el din public cu nişte ochi umezi de viţică înţărcată -alo, Elena, zău, îţi curge rimelu' - în rest, chiar dacă e superok că se bat cap în cap - ba tu ai făcut, ba tu, ba tu - nu aflăm nimic altceva. A, chiar acum Geoană se dă mare creştin, lecţie învăţată de la tătucul Ilici, sau de la Henric al IV-lea, gen "Parisul merită o liturghie." Hai sictir, ai tu credinţă cîte conturi am eu în bancă.
La întrebarea care este modelul pe care l-aţi drept exemplu de moralitate, Antonescu zice "Tudor Chirilă" şi Petre Roman, din public, "Cine-i ăla? Eu nu-l ştiu!" N-a fost cu sonor, da' eu citesc pe buze. Nici eu nu-l ştiu, un dobitoc.
În sfîrşit, Antonescu îşi revine, eu nu înţeleg ce pula mea îl pun toate televiziunile cu "Crin", are un nume şi merită respectul de a fi numit "domnul Antonescu", nu e "Crin" de la colţ.
Geoană începe să fie teribil de previzibil cu statisticile, vorbeşte numai în procente şi bea multă apă, i se usucă gura. Îmi place că Antonescu e cel mai înalt şi cel mai frumuşel şi cel mai ciudat este că au toţi trei ochi albaştri. Ăăăăă, ăia cu ochi căprui n-au ajuns la Palatul Parlamentului?
Poate revin, dacă nu bag nişte filme.
Peste asta chiar că nu pot să trec: cea mai bună faptă din viaţa lui Băsescu a fost că a creştinat un copil musulman. Deci de mare căcat şi discrimare abjectă. Şi idiot total, el nu respectă, el impune. Asta spune ceea ce ştiam. Un dictator.
Este evident că voi vota cu Antonescu, dar nu pentru că nu am ce să-i reproşez, deja.
Voi vota cu Antonescu tocmai pentru că eu nu-mi pierd speranţa, deşi am ştate vechi cu neîncrederea şi deziluziile. Vai de mizda sufletului meu inocent după ce am plecat la Bucureşti, pe 23 decembrie 1989. Vai de PNŢCDR-ul meu, vai de mitingurile mele prin anii '90,'91,'92. Dar, deşi au trecut 20 de ani eu cred în continuare că democraţia înseamnă să alegi. Că alegerea ta nu seamănă cu a majorităţii, înseamnă că o bucată gîndeşte în avans, că se poate adapta mai repede. Majoritatea se adaptează greu şi schimbă greu.
Dezamăgită sînt, toate au plecat pe valurile vremii :-)) - am senzaţia că am trăit imens -, dar nu voi înceta niciodată, ca viţica, să cred că se poate schimba.

Lejere, nervoase, uatever...

Zile pline, tot felul de amărăciuni, mă pregătesc din seara asta moraliceşte să fac mîine o salată de macrou afumat, madlena unei anumite perioade cu mers la biserică şi promis chestii de genul pînă ce moartea ne va aşa şi pe dincolo. Ei, s-a întîmplat viaţa între timp şi sper să nu lăcrimez mîine peste amărîtul de macrou.
Am mers în ţigănie, mi s-a îndoit şi ultima bucăţică de suflet faţă de mizeria oamenilor ălora, va trebui să am o discuţie serioasă cu ţiganii mei, care mă plac şi se poartă ca nişte copii în preajma mea. Mie mi se par frumoşi şi iremediabil condamnaţi, oricum, mai frumoşi decît o anumită specie de ţăran român cu fruntea aia de pitecantrop şi mîini pînă la genunchi.
Mă agit la noul ziar, încerc să fac o treabă cît mai bună, dincolo complet de stupidele şi cretinoidele conferinţe de presă din care se face orice ştire în presa din judeţul ăsta, încerc. Sînt şi plictisită pe nişte ipocriţi jalnici care, cum îşi văd ameninţat confortul, cum încep să urle ca din gură de şarpe şi care uită, extrem de convenabil, că mai ieri înjurau de zor locul de unde acum îşi iau banii, iar acum, locul ăla a devenit brusc spălat şi ok. Nişte mazete.
Oboseală, zile, medicamente şi tutun. Pînă mor, merge.

Am ştiut...

... că nu va scăpa, pur şi simplu am fost convinsă. Astăzi vestea morţii lui Gheorghe Dinică nu m-a luat prin surprindere, nici nu m-a atins prea tare.
Dar, extrem de acut, de detaliat, inclusiv lumina, inclusiv începutul de iarnă, inclusiv pe cine iubeam eu pe-atunci, a revenit singura dată când l-am văzut viu, la doi paşi de mine. Mi-l aduc aminte foarte clar într-un troleu nocturn, stătea pe un scaun în faţă. Avea un paltonaş gri şi elegant şi celebra lui şapcă, stătea cu faţa întoarsă spre geam să nu fie recunoscut. Un pensionar discret şi uşor aplecat de spate, a întors o clipă capul zâmbind cu ascuţime spre cei trei, patru mormoloci apatici din troleu. Mi-au zvâcnit genunchii să mă ridic şi să mă duc spre el, dar m-am controlat, zâmbind şi eu. Ce aveam eu să-i spun, faţă de cîte îmi spusese el mie deja? A coborât la Eroilor şi l-am privit îndelung, cum se prelingea în distanţa infinită a crepusculului, nocturn şi învăluit şi încă zîmbind.

Căldură mare

E o căldură de final de august, îngrozitor de demoralizantă şi astenizantă. Mă fîţîiam prin tîrg ambetată absolut şi-mi veneau cele mai năstruşnice porniri, de care nu mă credeam capabilă. Îmi venea să scuip pe stradă a sictir, să-mi tîrşîiesc picioarele şi să beau ţuică de pufoaică dimpreună cu alcoolicii lumilor pierdute. E un rău atît de visceral şi de imposibil de controlat cînd, vorba cuiva mort, timpul îşi iese din ţîţîni. Oribil şi m-am răzgândit, acest anotimp nu e un geniu, acest anotimp e un zombi.

Oboseală

Mijloacele de informare în massă sunt o revoluţie în Evul Mediu. Astăzi, mă plictiseşte inclusiv net-ul. Sper că nu urmează telepatia

P.S. Şi văd cât de tare le lipseşte contemporanilor mei "The Plague" a întunecatului ev. E gripă, bre, nu-i antrax! Poţi muri şi de la gripa de sezon, dacă ai ghinionul să o capeţi! Restu's viroze. Ce plictiseală....

Ziua plină de iubire

În primul rînd că m-au iubit toţi copiii între 18 şi 20 de ani, fete şi băieţi, am fost la o acţiune a Crucii Roşii împreună cu Centrul de Transfuzie Sanguină - de ce naiba îi spune aşa, că doar donezi sînge, nu faci nici o transfuzie - şi ar fi trebuit văzut pe bune cum explicam eu pătrunsă că există două căi de raportare la credinţă, cea regală, a lui Iov şi cea umilă, a apostolilor. (Pe asta o ştiu de la Pleşu de prin anul II, sau III?, nu contează anul). Deci copilaşii sînt absolut minunaţi, atît de pătrunşi de ei înşişi şi atît de deschişi, în acelaşi timp. Femei şi bărbaţi încă neatinşi de brumă, ab-so-lut minunat şi încep să înţeleg, extrem de vag, totuşi, fascinaţia pentru tinereţe. Sînt evanescenţi, ăsta e cuvîntul. După ce am discutat inclusiv despre misterul faptului că ţigările mentolate scad sau nu potenţa şi l-am încolţit pe director care fumează ţigări mentolate, am tras cu puşca spre finalul întîlnirii. Dar am vorbit imens despre desene animate şi basme, am mîncat tocăniţă, pastramă şi am băut vin roşu. Au venit în jur de 30 de donatori - eu nu pot să donez, că n-am vene, exist prin fotosinteză, deşi nu mi-ar strica să dau nişte sînge -, dar copiii, mă rog, tinerii voluntari ai Crucii Roşii au făcut toată şmecheria, că au stat în faţa centrului şi i-au persuadat pe trecători. Foarte tare.

Seara, întîlnire cu sufletul cît un purice cu Dabija. (M-a repezit odată şi nu l-am uitat). Pune în scenă la Sfîntu, "De-ale Carnavalului", completamente în limba maghiară. Din ce m-am documentat eu e un regizor de text şi de lucrul cu actorii. Păi, ce lucru, cînd tu nu înţelegi o boabă? Asta e secundar, voi scrie şi îmi voi face meseria, important este că am stat noi doi, singuri, în foaierul teatrului, ca să îl înregistrez. Şi am scris de am dat în bengă, că reportofonul a decis că nu vrea. Dar să-l fi văzut, doamnelor şi domnilor, îmbrăcat în negru pe un fundal negru, cu o lumină clar-obscur ca în Rembrandt. Deci, aşa da, chit că mi-au ieşit nişte poze de porc şi de bătaie de joc. Şi are o mîţă roşcată preferată care i se suie pe umăr şi îi dă jos pălăria şi-l linge pe obraz, o pisicuţăăăăăăăăăă. Şi a găsit o pană de chitară pe jos. Şi i s-a mai întîmplat o pană, în marele exod al ciorilor, negre toate, i-a căzut la picioare o pană albă ca neaua. Şi e anarhist. Şi e dezabuzat. Şi mi-a spus că nu spun tîmpenii, ceea ce mi-a vindecat ficatul şi tensiunea. Vă spun o chestie în premieră: "Raportul dintre regizori şi actori e unul de seducţie, aproape erotic" Amin. Abia aştept să văd.

Începe

... anotimpul bizar total al nedesăvîrşirii. Exact ca într-un pat al lui Procust, dacă nu sînt prea mare, sînt invariabil prea mică. A nu te potrivi nu înseamnă că eşti diferit, ci doar inadecvat. Azi-noapte, în vis, toată noaptea: "Piatra este pentru zid ceea ce este aerul pentru: a. pom, b. cal, c. foc, d. clasă de şcoală, e. nimic" Răspundeam corect, apoi, din nou: Pomul este pentru pămînt..., focul este pentru căldură..., invariabil, m-am trezit la 4 jumate repetîndu-mi, iarba este pentru ochi ceea ce este pasărea pentru: a. cer, b. verde, c. ... pizda mă-tii, că eram deja extenuată...
Am fumat o ţigară, am citit. "Văzu, atîrnate pe pereţi, ca nişte pete tulburi, pe care timpul le întipăreşte pe epiderma fiinţelor şi lucrurilor, hărţile cerului, lumii şi ţărilor, hărţile orografice şi hidrografice ale fiinţei umane, canalizarea sîngelui, tranzitul digestiv, ordonarea muşchilor, comunicarea nervilor, armătura oaselor, foalele plămînilor, labirintul creierului, secţiunea ochilor, împletirea sexelor. Sălile de clasă se succedau una după alta de-a lungul coridoarelor care dădeau ocol liceului, pretutindeni se respira mirosul cretei, aproape la fel de vechi ca acela al trupurilor, unii chiar spun că Dumnezeu, înainte să se apuce să frămînte lutul din care,mai apoi, le-a fabricat, a desenat mai întîi cu creta bărbatul şi femeia pe suprafaţa primei nopţi, de aici (...)", Saramago, "Toate numele"
Eu nu am citit nicăieri de chestia asta cu suprafaţa desenată cu cretă a primei nopţi. Dar mi-a plăcut atît de tare că am adormit la loc. Şi m-am trezit la 10.00, repetînd, Plapuma este pentru corp ceea ce este blana pentru: a. lup, b. pasăre, c. pat, d. nimic.
Glumesc. Sunete.

Animale

...deci am un purice. Iniţial nu m-a pişcat, s-a mulţumit să mă privească. M-am holbat şi eu la el şi, de surpriză, am uitat să-l ucid, l-am pipăit neîncrezătoare. El a sărit în infraspaţiu de unde revine cu regularitate să se hrănească din plasma mea. Crede că burta, fundul şi falangele sînt cele mai hrănitoare, aşa că arăt, cu parcimonie, ca o boltă înstelată cu stele roşii şi mă scarpin cu cerul şi pămîntul. Dacă nu m-ar agasa aşa de tare, probabil că l-aş creşte. Şi, iai, ce frumos Goethe... sper că ştie toată lumea că a scris despre purici.

Cîinele Nero fugea după găină absolut ambetat, el ştia că oamenii iubesc găinile, găinile fac ouă, el ar trebui să latre şi atît, dar tot se purta ca o vulpe. Copilul ştia că ar trebui să se suie în pom după nuci, urechea ştia că nu ar trebui să fie surdă. Din toate trebuinţele astea mie îmi rămîne cîinele care îmi respira pe picior şi muream de cald. Este clar că poţi iubi doar fragmente.

Născuţi asasini...

... a milionissima oară.

Complexe

1. Mă simt mîndră că sînt prea cam înaltă şi stau cam dreaptă.
2. Am purtat ochelari, însă miopia mea s-a corectat, cu vîrsta, şi mi se pare nedrept căăăăăăăăă nu mai sînt ochelaristă de pe la 27 de ani.
3. Nu mă interesează "familia şi societatea", sînt perfectă.
4. Stau noaptea prea tîrziu şi a doua zi mă suportă un întreg mapamond bosumflată că viaţa e o porcărie.
5. Fanaticii în orice sînt calul meu de bătaie: medicamenteeeeeeeeeeeeeeeeeee
6. Nevoia de atenţie a celorlalţi. E o prostie, dacă nu eşti îndrăgostit, totul e o minciună, celălalt nu m-a interesat niciodată cu adevărat.
7. Minciuna e imposibilă.
8. Compasiunea e o minciună.
9. În tren nu pot să dorm, iar în avion mă îmbăt. Invariabil.
10. Visele pe care le visez, trebuie că mai e cineva, însă habar nu am cine.
11. Dumnezeu.
12. Bormaşina.
13. Orice cîine de pe lumea asta posibilă şi imposibilă.
14. Iubesc copiii pînă cînd împlinesc cinci ani.
15. Chiar dacă ştiu că aş salva pisica în locul tabloului lui Rembrandt, mi-aş blestema zilele.
16. Moartea.
17. Medicamentele compensate şi grija faţă de ce?
18. Faptul că de fiecare dată cînd mă enervez uit de toate astea.

Bijuterii

"Ce curioase sînt întîlnirile astea în închisoare: nu stai lîngă un om, stai lîngă o viaţă. Dar e ceva răsturnat în timp şi răsturnat faţă de viaţă însăşi, ca în viziunea Profetului aceluia din Vechiul Testament, unde casele încep să se reînsufleţească. La început aci, în cîte o cameră ca asta, stă un schelet lîngă un schelet. Primul schelet spune ceva: îşi dă astfel o voce. Al doilea schelet întoarce ţeasta spre el: îşi dă astfel o privire. Primul inventă o mînă, celălalt o altă mînă. Un schelet pune pe lume o mamă, altul un frate. Uneori două schelete se iau la ceartă, capătă pumni, muşchi, şi inventă bătaia. Viaţa aici se reface, parcă, bucată cu bucată. Zgîlţîi puţin un schelet şi vezi ieşind din el, ca dintr-o cutie mecanică, o dragoste, o slujbă, doi copii, un revolver uitat în pod, o sentinţă capitală comutată în muncă silnică pe viaţă. Zgîlţîi un altul, şi ies din el, ca sub un ochi magic, mari oraşe ale lumii, imagini de vis, apoi un început de contrarevoluţie, un cîine de vînătoare credincios şi o sfidare la adresa comuniştilor. Carnea şi viaţa se aşează pe schelete treptat, ca într-un joc de cuburi, aducînd nasuri, guri, umblete, atitudini. Uneori nu sînt cuburi destule şi scheletul rămîne cu părţi neacoperite: fără nas, fără umblet, fără ticuri, fără ideal de viaţă; pe cînd, alteori sînt piese prea multe, astfel că, după ce ai sfîrşit prin a reface cu ele o viaţă reală, trebuie să alipeşti de ea o viaţă posibilă, două, trei, cu delirurile şi plinătatea "netrăitului" lor. Cîte o umbră, ca scheletele de aci, ia în mînă toată istoria lumii şi dă cu ea de-a azvîrlita", Noica, "Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru".

Acest anotimp e un geniu

Ninge de dimineaţă, neîntrerupt, cu fulgi mai mari, mai mici, mai deşi, mai rari, mai în ciudă, mai în serios. Avînd în vedere că sîntem pe 16 octombrie, ceasul nu a trecut la ora lui molcomă de iarnă, în care-ţi dormi şi ultima picătură de inconştient, subconştient şi supraconştient, mă bate temerea că acest anotimp e un geniu neînţeles, aşa, ca mulţi. Pentru că eu sînt o fată cuminte, doar aparent îţi vine să mă strîngi de gît, am ascultat de acest geniu şi m-am dus să-mi cumpăr cizme. Şi fistic. Şi să-mi plătesc datoriile, cine ştie, poate e şi Anul Nou defazat, şi să fiu la zi.
Mă întristează un pic că, dacă e geniu, probabil că de Crăciun voi sta cu buricul la soare sau, dimpotrivă, mă voi stinge recitînd tabla înmulţirii în marele ger cosmic. Am mai cumpărat şi cîrnaţi şi carne de porc, am uitat, în ton cu diluviul mistificat, şi am cochetat cu măcelarul. Mă rog, mai mult el cu mine, pentru că mie mi-era oarecum stranie treaba, mai degrabă l-aş fi înfiat, dar totul e posibil în anotimpuri geniale.
How bizarre. Probabil că săptămîna viitoare va fi Paştele, da? De unde miei în plin Crăciun?????
În rest, toate bune. O să cumpăr şi un brad în ghiveci, instalaţie am şi iar o să înjur toate artificiile de pe lumea asta.
E greu să înţelegi geniile, dar e şi mai greu să trăieşti cu ele. Ninge colosal.

Degete moi

După ce am fost pe stradă şi mi-am dezgolit pieptul în bătaia puştilor - mă rog, vorba vine, era un frig de crăpau pietrele - dar mă uitam în ochii amorfi ai unui militar pus să păzească Prefectura comunistă - ACEA privire nu o voi uita niciodată -, mă trezesc în postura - după 2000, să nu-l uităm pe Vadim în turul 2!!!! - uluită, stupefiată, spălată complet pe creier, a unuia sărit din timp, prin cine ştie ce malversaţiuni hollywood-iene!
NU îmi vine să cred că trăiesc ce trăiesc, nu e real. Reală această mască pe care, acum, cu greu, Băsescu mai reuşeşte să o ascundă, de dictatură în toată regula. Ce urmează, regimul militar?
Oricum, teama simptomatică de schimbare a românilor, se întoarce împotriva lor cu vîrf şi îndesat. Un popor nici măcar medieval, un popor tribal. Şi am zis toţi anii ăştia că e greu, că sînt puţini ca mine care citesc, care scriu, care sînt oameni. Că democraţia se învaţă, că toate celelalte. Greşeală.
Băsescu vrea să rămînă la putere, aşa cum a făcut-o şi PSD, iar restul sînt detalii.
Pe de altă parte, a profitat la maximum de criza politică pentru a pune punct în ajunul alegerilor mişcărilor sindicale. Mi-a deschis ochii o prietenă. Sindicatele nu au cu cine să negocieze ceva, orice. Oricum, eu aş face grevă de grevă.
E inadmisbil să menţină bocaniada pînă la alegeri. Singura mea speranţă, că altfel nu am ce zice, sau face, este ca toate astea să însemne schimbarea pe bune, să vadă toată lumea ce înseamnă un Guvern la mîna unui dictator.
România e în cădere liberă. Mă bucuram şi aveam eu voluptăţi ale dezastrului, dar parcă era mai mic.

După croşetat

Ei, da, e un hobby vechi de-al meu să fac tot felul de lucruri delicate cu mîinile, tot felul de danteluţe, cu aţă subţire, parcă în filigran, sau mai groasă, un filigran manelist şi nu mai am nimic, le-am dăruit prietenelor, dar toamna mă apucă savoarea asta de a sta şi a lucra cu mîinile, de a imagina imperii de texturi delicate care acoperă, e foarte probabil că aş fi putut fi un bun ceasornicar sau croitoreasă de zale. Devin subit atentă chiar şi la cel mai cretin film de epocă dacă personajul apare în cămăşile acelea de in, acoperite de broderii - broderii nu ştiu să fac, dar vreau să învăţ - peste care îmbracă catifele grele şi ţapene şi care îmi dau, invariabil, senzaţia că persoana e îmbrăcată doar pe dedesubt.
După ce m-am plictisit de atîta sentiment plenaro-buddhist, şi am terminat pe trei sferturi o bluză, aseară au început să zumzăie albinuţele.
Orlan şi Gunther von Hagens s-au căsătorit sub umbrela acţionismului vienez al anilor '60? Atunci, o simpatică precum Anette Messager le-a pregătit terenul, însă nu am găsit nicăieri vreo referinţă la sparagmos-ul grecesc - sfîşierea ritualică a zeului, bla, bla, bla, căutaţi şi citiţi - care orişicît, deşi transpus în modernitate, o astfel de abordare ar avea sens. Să fi fost Nietzche catalizatorul? Îmi vine greu să cred, deşi e la fel de greu să nu crezi, poate Tlon ştie mai multe, dar ai noştri artişti se referă exclusiv la modele medievale şi renascentiste şi nu am nici un chef să fac presupuneri psihologizante referitoare la influenţe.
La noi Alexandru Antik este cel care a purces la aşa: "În acest cadru artistul se dezbracă nud, se lasă tuns scurt, ca şi recruţii, de către un personaj feminin şi, intrînd într-o celulă cu gratii, începe să citească cu (sic) o lumînare în mînă o poezie neo-dada de poetul şi artistul maghiar Luggosy Laszlo. În timp ce ajutoarele sale aduc în spaţiul pivniţei organe sîngerînde de animale şi toarnă în ele ipsos lăsîndu-le ca pe nişte "mici insule", înconjurate de lumînări, artistul pronunţă textul "copilul tăciune", text repetat de o voce feminină, valsează pînă la epuizare, apoi încearcă să scrie cu fum pe peretele celulei "Visul n-a pierit"- "Acţionismul în România în timpul comunismului", Ileana Pintilie, Idee&Print design, Cluj, 2000. Treaba asta a avut loc în subsolul unei farmacii din Sibiu, în 1986 şi a fost întreruptă de Secu. În contextul meu, contextul acela mă interesează mai puţin, arta e o formă de rezistenţă ubicuuă, nu-i vreo taină.
Mă întreb, însă, ce morb subtil se insinuează în a distruge ceea ce iubeşti chiar în acel moment.
Şi pentru că m-au inspirat căutătorii în litere, o să caut şi referinţe literare, pe una o am.
Dacă aveţi idei şi cărţi de recomandat sînt pe fază.

Aseară

Marea întîlnire, mare. Urbea s-a călcat în picioare, nu altceva, să-i vadă pe cei patru crai de la răsărit şi cu Lefter cinci, care au venit în oraş. Glumesc, a fost lume relativ puţină, avînd în vedere cît de rare sînt trebuşoarele astea pe-aici.
Întîlnirea a fost extrem de livrescă, s-a citit două ore în română şi în maghiară, iată-ne pe noi, curtea de la Constantinopole, stînd şi discutînd despre sexul îngerilor, în timp ce oraşul e devastat (În paranteză, aşa, mai ziceam eu că trăiesc cu voluptate deriva asta înspre dezastru, ah, ce bine-mi pare, forcing la prostie, băieţi, daţi tot din voi, să se rupă Guvernul în paişpe, crăpa-i-ar capul caprei, ştiţi voi...). Întîlnirea n-a fost chiar aşa de fericită, lectura a durat mult, iar discuţiile de după cu publicul ar fi fost perfecte, dacă n-ar fi lipsit.
Dinescu căsca de i se rupeau fălcile la lectura celorlalţi autori, sau răsfoia din propriul volum, a citit ultimul aşa că, probabil, l-au lăsat uşor nervii că trece atîta timp fără să fie el în centrul atenţiei, din partea mea, putea să nu vină deloc.
Cel mai frumos fragment a fost cel al lui Filip Florian, din "Zilele regelui" - faţă de care am făcut un crash subit, adolescentin şi foarte pur :-)) - Simona Popescu am avut impresia că nu şi-a ales bine fragmentele, din "Exuvii" şi "Lucrări în verde" - care "Lucrări", în opinia mea, e o carte care a împărţit literatura română în înainte şi după Simona Popescu, mark my words - şi Dan Lungu, care a fost cel mai simpatic, mai dulce şi autentic moldovian de-al mieu, cu un acşient foarti, foarti bini aplicat în secuimea aiasta, citind, fără accent de data asta din "Sînt o babă comunistă" şi iubire subită şi totală faţă de toţi trei din motive de firesc, eleganţă şi căldură.
După acţiunea cititoricească toată treaba a fost întreruptă relativ aiurea-n tramvai de Dinescu, căruia-i era foame, sete şi dor de codrul verde - ştiu că-s a dracului, însă cred că e un poet mediocru - ceea ce e chiar mai rău decît un poet slab -, cabotin de-ţi vine să verşi în manifestările ulterioare şi un pamfletar atît de îndrăgostit de nemaipomenitele lui găselniţe, încît o dă într-un manierism de-a dreptul plictisitor -, în fine, a fost şi un lucru bun.
Asta pentru că m-am aruncat efectiv de gîtul lui Filip Florian - bietul om, nici nu vreau să mă gîndesc ce-o fi crezînd despre mine - şi l-am tîrît să ne tragem în poză, deci nu pot să vă explic cît de amabil a fost şi cu cîtă graţie s-a achitat de îndatoririle faţă de o fană nebună şi am apucat să discutăm. Aşadar: trăieşte din scris, ceea ce e, already, un lucru demn de toate mirările în ţara asta şi mi-a povestit cum cultura susţine afacerile imobiliare. Sau cum, în buricul tîrgului, în Bucureştiul-Constantinopole, cărţile lui sînt cerute - cred şi eu -, doar că nu se mai găsesc, pentru că lanţurile de librării nu vor să rişte cu cărţile româneşti. Am mai vorbit un pic despre scris, cum că scriitorul nu scrie pentru public - perfect de acord - şi cît de greu e să umpli spaţiul exterior al scrisului tău cu o voce, una măcar, care să îţi poată da un feed-back care să nu te alieneze complet faţă de ceea ce scrii, dar nici să nu te umple de cine ştie ce entuziasme circumstanţiale. Foarte rasat Filip Florian şi cu cei mai tulburători ochelari, îmi dădea continuu senzaţia că mă priveşte de sub apă.
Boon şi gaşca s-a deplasat la o cîrciumioară şi eu m-am autoinvitat - nu se putea altfel, pur şi simplu mai vroiam să stau cu ei - şi am trecut la tutuială cu Simona vorbind despre...ta na na, bloguri. Mi-a spus că de vreo trei luni s-a lăsat de treaba asta cu cititul blogurilor, pentru că devenise addicted, stătea de dimineaţa pînă seara pe bloguri - exact aşa am păţit şi eu la început - şi ne-am împărtăşit din măreaţa cultură bloggeristică. Avantaj eu, că ea s-a lăsat şi nu ştia de Radu Vancu şi "Sebastian în vis", pe care-l citesc ca un fur, cu gelozie şi încîntare, şi pe care nu-l trec în blogroll ca să nu-l banalizez, ca să-l descopăr de fiecare dată "accidental", de Tlon şi de În răspăr. În rest, amîndurora ne place "Răpirea din serai" şi "Caligraf", ei mai puţin Caligraf, mie mai mult.
Şi mi-a mai spus că simte o legătură specială cu cititorii cărora le place cel mai mult "Lucrări în verde". Mă calific, yesssssssss!
După ce i-am recomandat să mănînce Stroganoff la cîrciumioara vorbelor - sper că n-a făcut toxiinfecţie alimentară - m-am retras cu Monica oarecum abrupt, nu vorbisem nici un sfert pe cît apetit aveam eu, dar întinsesem coarda oricum şi n-am vrut să-i asasinez de tot.
Cam aşa. Foarte, foarte, foarte frumoşi cei trei scriitori. Să mai veniţi, doamnă şi domnilor!

P.S. Şi cîteva vorbe şi despre Bogdan Lefter, mai circumspect faţă de mine - cum era şi firesc - şi îmi readuc aminte în ceasul al paişpelea că i-am luat un interviu la el acasă pe vremea cînd lansa "Observatorul cultural". Aseară am uitat şi eu complet, parcă au trecut o mie de ani de atunci... Domnu' Lefter, tot în centru staţi?

Odă acestui anotimp

Deci fraţilor şi cumnaţilor să vă descriu oleacă toamna mea. Chiar în această clipă pe aragaz fierbe la foc mic o genială varză cu costiţă afumată. Pe masa mea coexistă paşnic şi luminos aşa: două pere, ultimii prizonieri de război care au supravieţuit canibalismului meu funciar - da, mănînc :-)) -, pere cumpărate de pe uliţa oraşului, în timp ce mă plimbam alene prin downtown, de la o unguroaică bătrînă, care stătea cu perele în poartă şi croşeta; trei stilouri, unul verde, unul bordo, unul albastru cu care scriu pe rînd, pe unde apuc "acest stilou scrie foarte bine şi mă bucur"; doi struguri babani, cu boabe translucide în care mă uit şi încerc să ghicesc cîţi sîmburi dorm cuminţi înăuntru; prietena mea, Ginuţa-Maria, face un copil, tot o sămînţă înăuntrul ei translucid; altă prietenă de-a mea face pîine de casă, de îi simt miroasnele pînă aici; săptămînile trecute am dezbătut îndelung problema castraveţilor muraţi - în oţet, saramură, cu un pic de zahăr, fără zahăr, gogonele mai punem? - neapărat gogonele, zacuscă aurie şi aştept provincia mea mult iubită să mă trateze şi cu harbuzei muraţi şi miraţi că noi am sărit peste ei; lene de miere prin urbe în plimbări mai teribile decît ocolul pămîntului, pleci pe transpiraţie de căldură şi te întorci cu ţurţuri la nas de frig, amurguri de îţi taie respiraţia imaginaţiei tale năroade, aşa zbuciumate pe vînturi şi pe culori desprinse din peşteri miraculoase, unde au stat neliniştite peste vară; domnul Mandarinescu care nu mai înţelege nimic, e confuz; dosare, reviste, cărţi, toate calde şi toate irizîndu-şi cu discreţie duhul; ce mai am? aha, o ascuţitoare rebelă, cu două găuri, care nu ascute nimic, rupe toate vîrfurile şi o solniţă în formă de gogoşar. Vă invit. La masa voastră ce bunătăţi se găsesc în toamna asta care, îmi veţi concede, e incredibil de frumoasă?

"Vreau să fac treaba mare în baia lui Paul..."

...sinceră să fiu... cine dracu' face reclamele astea la "Glade"??? Chiar îşi imaginează cum e să-ţi facă unu' o ditamai treaba mare în baia ta? Cred că aş lua aparatul de sudură şi i-aş suda aceluia fanta de din dos.
În orice caz, astăzi, constatări calme şi nobile despre vulgaritate. Discuţie, foarte scurtă, cu un amic, în prezenţa maică-mii: "Păi, de ce?" "Păi, eşti virulentă, măi" şi gesticulează şi cască ochii la mine şi zîmbeşte - foarte drăguţ, am crezut că mor de rîs, retrospectiv - şi mimează: "Cînd scrii că aia naşte prin pizdă?" "Păi, cum să scriu? Că naşte prin vagin? Şi că perechea nu se fute, ci copulează? "Oricum", zic eu, "ce-i stahanovismul ăsta al naşterii, de zici că e producţie în serie, şi ce e democraţia asupra genitalului feminin, în timp ce ăla masculin şade bine-mersi, la umbră? Nu mai poate omul să adoarmă de febră cu televizorul deschis că se trezeşte fix între cracii ăleia. Puţină decenţă!" "Da", zice, "ştiu ce spui, însă mai citesc şi copii şi discutam cu o colegă dacă să le pună filmul "Attila", unde sînt scene grele de sex roman, lanţuri de copulări şi pe copii nu-i va mai interesa istoria, ci vor vorbi numai despre scenele de sex". Eu filmul nu l-am văzut. Am văzut "Caligula" - tînără de tot, vreo 18 ani - şi m-a cam plictisit, decorurile şi lumina au mai fost comestibile, însă nu-mi imaginez că mesajul ajunge diferit la cei mai tineri. Din contră, cred că tinerii sînt mult mai în măsură să vadă dramatismul unei scene de sex gratuit, stupid şi făcut de dragul impactului la public - sexul e de mult scena multor drame umane, fără nici o legătură cu sexul propriu-zis -, decît maturii stupizi şi legaţi cu lanţuri de ideea de interşanjabilitate între sex şi morală. Genitalul nu-i morală, aşa cum nu poate fi nici respiratul. În fond, violăm toţi aerul pe care îl respirăm, trăim într-o orgie.
Orice film, carte, uatever, poate să aibă futut de la un capăt la altul şi să însemne cu totul şi cu totul altceva. Vulgaritatea nu stă în cuvinte.
Vulgaritatea stă exact în minciună. A dori să faci treaba mare în altă baie. De obicei, în altă baie, copiii se constipă. Vor acasă.

Pesedeii nu se dezmint

Este a doua mare ţeapă pe care mi-am luat-o din 1989 încoace, din partea pesedeilor. Ipocrizia, nesimţirea, minciuna organizată, faptul că, în '89 Iliescu m-a luat de proastă - da, e personal, ok? -, iar acum un aşa-zis intelectual de stînga m-a luat, din nou, de tîmpită cu acte în regulă, da, stimată doamnă Gabriela Creţu, la dvs. mă refer, a pus cruce odată pentru totdeauna cu plecatul urechii spre partea stîngă. Este o mîrşăvie fără margini să profiţi de încrederea cuiva, mai degrabă îi tragi ăleia sau ăluia un glonţ în cap, decît să-ţi baţi joc de el.
Scria d-na Creţu pe blogul personal că pleacă la Bruxelles ca reprezentant al Senatului României şi că "nu are nici diurnă, nu are bani nici să-i plătească băiatului taxele la facultate!" Care băiat văd azi-dimineaţă aici http://www.vremeanoua.ro/index.php?module=full_news&id_news=14467, că e ditamai directorul la Centrul de Afaceri din Vaslui, că poate să-şi plătească oricîte taxe bine-mersi că, oricum, toată vieţişoara lui - dacă o să-l ţină Domnul sănătos, ar trebui să mai slăbească - n-o să ducă lipsă de nici unele. Lasă că pilele funcţionează peste tot, dar să te plîngi de la obraz că n-ai să-i dai "copilului bani de taxe", cînd tu ştii bine că se lăfăie bine-mersi pe un post politic, cu taică-său vicepreşedinte de Consiliu Judeţean, mi se pare deja nesimţire, manipulare, rînjet dispreţuitor fix în nasul meu. Ceea ce eu nu inghit. Mă întreb cam de cîte ori a minţit doamna Creţu, doar aşa, că poate? Dacă a fost în stare să facă o asemenea afirmaţie, cînd era evident că lucrurile astea se pot descoperi, mai devreme sau mai tîrziu, bănuiesc că a minţit constant, fără să-i pese cine ştie ce. Doar aşa e în politică, nu?
Aşadar: mulţumesc pentru vizita la Bruxelles, unde am avut ocazia să cunosc oameni absolut minunaţi - Miron, Cathy, Suzi, Ioana, Doina, Iceflame, Roxanette, Radu -, dar interesul şi respectul meu pentru persoana Gabrielei Creţu se opresc aici, extrem de brutal şi tranşant.
Să-mi fie învăţătură de minte altădată. Cîh, ce porcărie!

Vizite

Pe 1 octombrie aterizează în urbea secuiască Simona Popescu, Dan Lungu, Mircea Dinescu şi Filip Florian. Sînt traduşi de unguri - au ceva Institut Hungarologic - şi aflu -ultima? sau mai ştia cineva? - că România a fost invitată de onoare la Tîrgul de carte de la Budapesta. Întotdeauna am bănuit/intuit că în culturile aşa-zis "periferice" se întîmplă lucruri şi mereu mi s-a părut că sînt provincială cultural pentru că habar nu am care sînt poeţii contemporani bulgari, sau ruşi, sau albanezi. Ştie cineva? Sigur că dau o căutare şi aflu, dar e... jalnic.
Bon, deci Simona Popescu îmi place tare de tot - Lucrări în verde e o carte extraordinară, dar tot nu pricep de ce a luat premiu pentru poezie, că nu e poezie, e despre poezie! - Dinescu mă lasă completamente rece şi eternelă, Dan Lungu şi Filip Florian n-am citit. Florian nu e cel cu "Zilele regelui", de zicea terorista? Aia e, dar tot n-am citit.
Se anunţă ok, textele vor fi citite şi în traducerea maghiară - dacă mă întreabă cineva, cea mai nepoetică limbă existentă ever, aglutinată de te apucă pandaliile, au cuvinte lungi de un rînd! -, dar interesantă, orişicît, mai cu seamă că, în afară de finlandezi, chiar nu mai au rude lingvistice, aşa că... Să vedem, totuşi, cine va citi în maghiară, că pe-aici pe la noi au rămas poeţi de-ăia de tristă amintire, care recită cu intonaţie şi cu pathos în simţire şi în fire şi...ahrrrr, ce nobilă e literatura.
Altă vizită a fost cea a lui Radu Afrim, în ziarul de ieri -da, poate nu ştiaţi că Radu Afrim e angajat al Teatrului din Sfîntu-Gheorghe, deşi eu am văzut "Trei surori" în premieră la Helsinki :-)) - de care urbea noastră nu numai că nu prea ştie, dar nici măcar nu se osteneşte prea tare să ştie - cît de prost poţi să fii să-l ai pe Afrim la tine în ogradă şi să treci pe lîngă el ca pe lîngă o raţă? - şi cam atît.
Mă rog, au mai venit politicieni, sau, în fine, funcţiile lor, dar ăştia sînt complet irelevanţi.
Ah, da, şi în silă, aşa, e şi Felicia Filip pe-aici. Din păcate pentru mine, opera îmi displace complet, nu accept nimic mai jos de Callas, ca muzică, iar restul... uuuuuffff, campionii cabotinilor cîntăreţii de operă. Iar Felicia Filip... mai bine nu mai zic nimic.

Teoria sine praxis, est un rotas... n'est pas?

Discuţii, discuţii... Faine. Există moarte totală, negru absolut, sau scăpăm dincolo, în lumină? E diferit? Ce mi-e lumina, ce mi-e întunericul, în măsura în care ambele amîndouă sînt definitiv inumane? (Da, am fost near death şi vorbesc cu cineva la fel, near death, deh, se mai întîmplă). Eu identific experienţa morţii cu experienţa dezumanizării totale, deşi era aşa de "acasă" şi de tot. Ea, mai puţin.
Eu spun că iadul ar putea fi rătăcirea totală în bezna cosmosului infinit. Nema iubire, nema lumină, nema acasă. Îmi răspunde că nimeni nu ar putea să decadă atît de mult. Eu: "Dacă voi cădea atît de mult din sufletul meu, încît să nu mai ştiu nimic de toate astea?" Ea: "Aşa ceva e imposibil!" Ea e mult mai generoasă decît mine, deşi ştiu că grila morală creştină nu se aplică la moarte. Să fim serioşi, pe bune serioşi.
Eu: "Să nu te mai întorci niciodată acolo, să pluteşti dezintegrat în atomii cosmici, în noaptea nesfîrşită a universului" Ea: "Nu cred că se poate" Eu: "Eu cred că se poate! Şi cred că ăsta e iadul." Mă rog, trecem peste amănunte.
Interesant, pentru mine, cel puţin, este faptul că a asumat o experienţă la limită cu experienţa tuturor oamenilor. Eu nu cred că murim la fel. Nu cred nici că murim în funcţie de categorii morale, de genul, las' că o să vezi tu pe lumea ailaltă, că ai fost rău, sau te mîntuieşti că ai fost bun. Tîmpenii de-ale instituţiei bisericeşti.
Dar cred, sincer, că există aici şi acum o anume graţie, ubicuuă, concretă pe cît e de transparentă, a sufletului-lumină şi a sufletului-întuneric. E aproape vizibil cu ochiul liber. Cu certitudine nu poate fi o ierarhizare de genul bine-rău, însă eu, de pildă, văd lumina celor care au ajuns acolo, în lumina sufletului lor, a celor care s-au întors acasă. Pur şi simplu.
Sigur că e bizar. Şi dacă ambele amîndouă am fi murit pînă la capăt am fi fost oale şi ulcele şi nu am mai vorbi despre aşa ceva. Dacă e posibil, amîndouă sîntem supărate că am supravieţuit, în loc să ne lase, dracu', doctorii în pace.

P.S. Chiar vorbim despre moartea fizică -deci fizică - şi cît de cumplit de greu este să te readaptezi. În termenii mei, sînteţi tîmpiţi. În termenii ei, sînteţi toţi salvaţi.
P.S. din nou: Absolut nimeni nu e binevenit cu comentarii dacă nu i-au fost scoase maţele din el cu aspiratorul, plămînii cu aspiratorul, sau n-a avut, cel puţin, şase tuburi care l-au ţinut în viaţă. Eu am avut nouă, as a clue.
Nu mă interesează deloc ce crede omenirea despre moarte, în general. Toate sînt, realmente, stupidităţi.

Febră

În primul rînd nici nu mai ţin minte de cînd n-am mai dormit atît de bine, profund, liniştit, fără trezit la trei, fără vise mirobolante - visez incredibil -.
Febra mi-a dat pace şi somn normal, cu pleoape grele, închise cuminţi peste ochi. Singurul vis de care îmi aduc aminte: unghii vopsite, cu floricele, cu pisicuţe, cu rozuri şi albastruri şi eu pledînd, la fel de cuminte, pentru unghii normale. "Unghiile prin care irizează atît de delicat sîngele sînt cele mai frumoase", mîrîiam eu în febra visătoricească.
Apoi, din nou, apetenţa pentru emisiunile de la teveu - de obicei le bag acolo de unde au venit. Foarte obositoare lătrăturile incontinente ale lui Mircea Badea, extrem de gratuit agresive, ca şi cocoşenia contabilicească a lui Radu Moraru, ca şi - măi, se uită cineva la aberaţia aia de-o face Oreste???, sau cum l-o fi chemînd -, David Letterman groaznic, chiar crede că e amuzant dacă-şi suge proteza, sau dacă-şi trece limba peste proteză, sau dacă îşi dă cu unghiile peste proteză, mă uit din pricina invitaţilor, ieri, Tarantino, South Park mai simpatic şi mai deştept ca niciodată, febra mă face să prind fiecare nuanţă şi să nu judec nimic şi să rîd oarecum, tot felul de reportăjele cum nasc unele - băi, deci dacă discreţia te-a împiedicat să-i filmezi pe ăia cum se fut, aceeaşi discreţie ar trebui să te împiedice şi să o filmezi pe aia cum naşte prin pizdă, nesimţiţilor! - în fine, somn profund şi liniştit, din nou.
Azi, ziua lu' maică-mea, strănutat creierii, aşteptat seara, din nou, cu febră. Parcă mă simt mai normală cu febră, decît fără.

Munci şi zile

Din cînd în cînd mă loveşte "furror"-ul muncii fizice, preceptele biblice - şi în sudoarea frunţii bla, bla, bla - toate prejudecăţile "Munca înnobilează pe om" - ba îl degradează teribil -, aşa că îmi iau diverse angajamente că vom munci şi vom fi liberi, în ciuda faptului că ştiu cu -aproape- certitudine că nu-s în stare. Lasă că nu mă ţine tensiunea mea arterială esenţială :-)) -încă mă minunez de esenţialul ăsta-, lasă că mă plictiseşte de behăi, totul e atît de repetitiv, de monoton că minutele par zile, dar munca fizică presupune o minimă constanţă, un minim antrenament. Dacă o faci din an în paşti te trezeşti ca mine azi-dimineaţă: anchilozat complet, cu tălpile zvîcnind de durere şi dorind să fi învăţat levitaţia la vremea ei, cu şalele incapabile de poziţia verticală, cu toată cutia toracică scrîşnind de furie la fiecare suflare, cu capul înfipt ţeapăn într-un gît de lup şi, mai ales, cu mîndria călcată în picioare, de ironiile făcute de maică-mea pe cînd mă trăgea cu spirt.
E grele, dom'le, e grele, mai cu seamă cînd te gîndeşti tot timpul că la ce ţi-a trebuit, că nu puteai să stai tu vinerea asta liniştită la calculator şi la cafele şi la muncit cu neuronu' şi din vîrful degetelor. Şi parcă văd, parcă mă văd că voi face aceeaşi greşeală şi data viitoare...

Ala-bala-portocala

"Amurgul Evului Mediu", Meister Eckhart, Thomas de Kempis, marxism, Fouret... Dîngggggg!
Oprire. Stop.
Să o lămuresc cu Michael Jackson şi cu profanarea rămăşiţelor sale, bănuiesc, neînsufleţite. "Este acelaşi spirit care se manifestă în grija deosebită cu care sînt tratate anumite cadavre. (...) De o răspîndire generală se bucura obiceiul de a tăia în bucăţi cadavrele oamenilor de vază, morţi departe de localitatea lor de domiciliu şi de a le fierbe pînă li se desprindea carnea de pe oase, după care acestea erau curăţate şi expediate într-un cufăr, spre a fi înmormîntate în mod solemn, în timp ce măruntaiele şi fiertura erau îngropate la locul decesului. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, obiceiul acesta era foarte la modă şi se aplică atît episcopilor, cît şi multor regi" (Huizinga) Ei, dacă se aplică multor regi asta cu fiertura, m-am prins şi eu, finally. De la fierţi la lumea cealalată, deşi nu degeaba ne spune Sartre că "Infernul e celălalt"
La extrema în care Nietzsche ne zice în aşa multe şi frumoase cuvinte cum a murit Dumnezeu şi cum "anima" rezidă în "volonte de pouvoir", tot în Huizinga, un citat din Meister Eckhart: "Scînteia (sufletului, sîmburele mistic al oricărei fiinţe) nu se mulţumeşte cu Tatăl, nici cu Fiul, nici cu Sfîntul Duh, nici cu cele trei persoane în măsura în care fiecare dintre ele există în însuşirea ei. Drept spun că lumina aceasta nu se mulţumeşte cu unitatea caracterului roditor al firii divine. Am să spun încă ceva care sună şi mai minunat: vorbesc cu bun adevăr că această lumină nu se mulţumeşte cu fiinţa divină simplă, oprită în loc, care nici nu dă, nici nu ia; mai mult decît atîta: vrea să ştie de unde vine acea fiinţă, vrea să se ducă în pămîntul simplu, în deşertul liniştit, unde nu s-a putut vedea niciodată deosebire, nici Tată, nici Fiu, nici Sfînt Duh, în străfundul în care nu e nimeni. (...)"
Ring a bell? Din două una: ori e Eckhart incredibil de modern, ori e Nietzsche incredibil de medieval. De la Nietzsche şi medievali invariabil la Marx şi societăţile moderne, dar prin grila în care Fouret anihilează orice contradicţii de substanţă şi încheie ciclul: "Revoluţia (...)proclamă totodată că singurul for unde se joacă soarta omenirii este istoria - scena acelor ridicări sau deşteptări colective prin care oamenii îşi manifestă libertatea. E aici o negare în plus a divinităţi, stăpînă unică - atîta vreme - a teatrului omenesc, dar şi un mod de a reinvesti în politică ambiţiile religiei, de vreme ce şi revoluţia este o căutare a mîntuirii. (...) În fine, ea exprimă tesniunea intrinsecă a politicii democratice, în măsura în care libertatea şi egalitatea oamenilor constituie speranţe absolute, nelimitate, şi deci imposibil de realizat".
Nu-i bai, nouă ne rămîne societatea anotimpurilor, de curînd toamna, cu apusuri extravagante şi aprige în vînt.

Biografice, pe sărite

Postarea Tlonului a pus la lucru demonul contrazicerii, care demon mi-e atît de apropiat şi de drag încît aş putea jura că eu sînt ăla, dacă nu mi-ar fi mai dragă dreptatea :-))
Nu cred că legea incită la violenţă ci, asemenea lui Eco, cred că dintr-un set de reguli poţi vedea ceea ce fac oamenii în mod normal. Interdicţia apare în momentul în care abaterea devine regulă. Cînd regula zice: "Să nu ai alt Dumnezeu în afară de mine" e clar că băieţii şi fetele adorau diverse multe altele. Ca să nu mai vorbim de rîvnitul la alte femei :-)) sau de furat.
Altceva: violenţa şi furia chiar dispar în propriul lor paroxism. Dominarea, în schimb, care vine odată cu instinctul puterii, mă depăşeşte complet. Ce anume domini, asupra a ce ai putere?
Într-un interval foarte scurt - extrem de scurt- dominatorul şi dominaţii lui sînt morţi. Zero, nada, niente. Pămîntul se va prăji şi, eventual, va lua foc pentru că soarele nostru se va transforma în supernovă. Sigur, vorbim de mii de ani, dar nu pot să nu mă întreb, în acest interval de cîteva zeci, pe care îl trăiesc aici şi acum, de ce aş dori să domin? Ce să ce? E clar că nu voi reuşi să pricep, în continuare. Mori? Be my friend forever, I'm dying too.

Mi-am adus aminte...

... că lumea e greşită din proiect, aşa că... (nu, dacă vă gîndiţi să mă întrebaţi pe mine, nu, moartea celorlalţi nu ar trebui să fie obligatorie, cu a mea, negociem).
Dar fiindcă Monique nu-mi împărtăşeşte gusturile, mi-am pus eu cuminţică Lou Reed şi am dat peste "chestii de-ale băieţilor" absolut savuroase. Deci you must see that: http://www.youtube.com/watch?v=FANQBrCg8vw&NR=1
De reţinut replica foarte scurtă: "I stole you from Africa? Can I give you back?"

P.S. Şi ar trebui să vedeţi "Dead man" rapid.

Ploi anunţate

Ştie cineva cum poate fi ucis un cactus? Cu o mitralieră, un Kalaşnikov, ceva? Bestia de Ţeposu Castravete m-a înţepat din nou, dar nu pot să nu rîd cum zbieram, dar tot nu mă înduram să-i dau drumul pe jos. Cineva mi-a spus că ar trebui să mă apuc de Zen. Nu, deci, nu, mulţumesc.

În seara de duminică ploioasă - Doamne, ce binecuvîntare sunetul ploii - gîndul la prieteni mici, din ţepi de megabiţi. Şi iată la ce m-am gîndit pentru Rodicutzag şi Dragoş, care mă iartă de fiecare datăăăăăă. Aha, şi Bursucul timid se înscrie în programa şcolară. Iaca aşa am ales pentru voi:

"Oare porniseră la drum în acelaşi scop ca şi luminiţa rătăcitoare?
Din pricina vîntului care vîjîia printre crengi, nu se putea auzi din depărtare ce vorbeau. Cum însă se respectau unii pe alţii, în calitatea lor de soli, aveau s-o recunoască şi pe ea ca atare. Şi, în definitiv, tot trebuia să întrebe pe cineva care e drumul. Iar o altă ocazie, mai favorabilă, n-avea cum să se ivească acum, în toiul nopţii şi în inima pădurii. Prin urmare, îşi luă inima în dinţi, ieşi din ascunziş, flutură steguleţul alb şi, tremurînd, rămase locului în aer."

"Bastian privi în urma lor cum ieşeau pe poartă, înapoi în Fantazia. Amîndoi se mai întoarseră o dată şi-i făcură semn cu mîna. Pe urmă capul de şarpe negru coborî pînă ce se află din nou pe pămînt. Bastian nu-i mai putea vedea pe Atreiu şi pe Fuhur.
Acum era singur.
Se întoarse spre celălalt cap de şarpe, cel alb, şi văzu că în acelaşi timp acesta se ridicase şi că trupurile şerpilor se arcuiseră formînd o poartă la fel ca şi mai înainte, pe partea cealaltă."

"Povestea fără sfîrşit" a lui Michael Ende pe care o am eu e incredibil de specială.
Bon, şi dacă mă mai întreabă telefonul dacă nu vreau să cîştig bilete la concertul Madonnei - ia, hai, pa. ce mi-e dolănescu, ce mi-e michael jackson, ce mi-e madonna, ce mi-e irina loghin...- îl agăţ de cactus, să trăiască fericiţi pînă la adînci bătrineţi.

Leook

De vreme ce mi-am recăpătat nu ştiu ce, eu zic aşa, cu cuvintele lui, deşi m-ar putea urî, din nou - e posibil să urăşti de două ori? - uatever.

"1. Figuri impuse. Von Gloeden şi Holland Day
Evident, nu a fost întotdeauna aşa.
Istoria nudului masculin cunoaşte perioadele sale de camuflaj, de samizdat, de scandal. Primele lui incidenţe fotografice făceau apel la umbrela picturii: Eugene Dureux, A.Calavas, Eadweard Muybridge sau Thomas Eakins erau prinse, asemeni unor gâze exotice, în insectarul "studiului". Alibiul tuturor acestor nuduri era "artistic": fotografiile aparţineau unor pictori care nu-şi permiteau "modele vii"! De aici, pozele - imperative - care transformau trupul bărbătesc într-un fel de dicţiontar explicativ al diferitelor mişcări (impuse), în general contorsionat-belicoase" (Revista ARTelier, winter, 1999/2000)

Nu mai vorbim de Thomas Mann

Eu cred, binişor, aşa, ca să nu mă zdruncin din temelii, din nou, că ar trebui să mai citim, să mai băgăm ochiul în albume şi în reviste.

Surpriză!!!!: Lumea începe şi se termină cu mine.

P.S. Castratele noastre vintage se referea la această scriere care, by the way, îmi place de mor şi chiar vreau să o duc mai departe. Dacă unii mă creditează cu sublimul argument al prostiei, nu-i vina mea, nu poţi vedea ceva despre care nu ai habar. Şi chiar nu pricep de ce n-aş fi şi eu o castrată vintage..., hmmmm

Ştiu că o să-mi iau măsura inconstanţei mele, fuck. Dar Alex Leo Şerban trebuie citit şi gata. Altfel, taci dracu'!

Şi dacă prind vreun Anonim pe-aici şi bănuiesc că e Leo, deci nu pot descrie cîte clitorisuri îl aşteaptă.... Chiar am scris pentru că îl ştiu demult şi e aşa cum e...

Habar n-am

În primul rînd scuze din alea cu albit la faţă şi retras în adîncul pămîntului de ruşine lui Dragoş, Strelnikovului şi Rodicutei care au scris despre dispariţia acestui blog. Da, eu l-am şters!!!
Azi am bătut user-ul şi parola şi... n-am nici o explicaţie. E intact cu totul, arhiva, comentarii, absolut tot!

Oricum, dacă aşa s-a dovedit, îl las aşa. O fi vreun semn. Dar, again, nu înţeleg nimic...

...iarăşi, între timp...

...bambusul a mai făcut doi lăstari, a ajuns la patru, deci înmulţire isterică, pe principiul "pre mulţi am să popesc eu." Să-mi trăiască, că e supercalifragilistic. Aurel Mandarinescu face flori şi mă traversează în ritm de şocuri electrice anticiparea nostalgiei mirosului florilor de mandarin. Nopţile sînt deja mai reci pe-acilea, sper să nu inhibe catedrala exotică şi nespus de blîndă şi persuasivă, prinţese cu lăboanţe lăbărţate de frunze şi paşi obscuri, de covrigărie teutonă.
Pentru că mi s-a dus buhul că mă iubesc plantele mi s-au replantat în geam un cactus şi violete africane: "Las' să stea la tine, că uite ce bine le merge!" Nda, e drept, că era mic cît degetul meu mic - care e foarte mic! - cactusul cînd a intrat la noi în alcov. Pe cactus îl cheamă Ţeposu Castravete că prea s-a îngrăşat de cînd a venit şi, numai bine, las' să stea la mine, şi a căzut din vas direct în palme şi m-a proiectat rapid în Arizona, Sahara şi Africa. Deci nu vă doresc să vă înţepe vreun cactus. Doare foarte tare, deşi scurt şi cînd am smuls un ţep mi-a dat şi sîngele. Asta e, horticultura bate agricultura. Un cartof nu puteam să cresc şi eu.
Ce-i drept, în afară de dorinţa aprigă de a fi o şosea în lumină, mi-am mai dorit să fiu plantă. Nostalgii bovarice...
Dacă sînt în toane bune vă povestesc şi cum a zburat mandarinul pe geam vara trecută.

Plagiaţiuni pe o temă dată

A.S.(adică ante scriptum) Ieri am făcut muncă de voluntariat, activitate în urma căreia, deşi cred că am muncit cel mai puţin la smuls buruieni şi măturat alei, m-am ales aşa: un genunchi belit, o gleznă cu dureri bizare, febră musculară astăzi all over, inclusiv la păr, şi un deget de la mîna dreaptă răzuit ca un morcov. De unde se vede că orice faptă bună nu rămîne nepedepsită. Oricum, bravi copilaşii care au muncit cu o conştiinciozitate uimitoare. Emil era mai ud la blugi şi la tricou decît în "Lacustră" şi m-a uimit îndeosebi tăcerea religioasă a celor doi din barcă, încercînd să grebleze lacul. Suprarealist.

Booon şi pentru că ar fi trebuit să mă autoplagiez la un moment dat anunţ pe această cale că lucrarea Platon-via In nomine de la rosa - via Sf. Bernard, benedictinul mieu-via eu proclamînd suveran că Platon identifică arta ca fiind imitaţie de gradul III pentru că se temea că poezia lasă filosofia fără obiect - ah, ce deşteaptă eram, în pana mea, la 23 de ani! - s-a pierdut în adîncurile celor aproximativ trei miliarde de gazde schimbate în 16 ani de Bucureşti, că eu n-o mai am. Am rămas doar cu conspectele. Aşa că, da, "În numele trandafirului" a lui Umberto Eco, există citate întregi din diverse texte. Contextualizarea, însă, nu lasă loc nici unei confuzii şi, în fond, dacă nu le recunoşti, nu e vina lui Eco că eşti cam incult. Am zis. Am descoperit, însă, plagiaţiunea plagiaţiunilor, şi anume aceea a epigonilor, care parazitează stilul. Cum răsfoiam oleacă de Baltrusaitis, cum Baltrusaitis, oleacă de Cărtărescu, iată peste ce bijuterie am dat.

"Eu, ce-n ceas tîrziu de noapte ascult chefuri în cămin
Ce-mi fac nervurile fragezi zdrenţe albe ce s-anin
Precum fulgere zimţate forţe noi în mine cresc,
Căci citite-am, Auctore, ore-n şir făr' s-obosesc
Şi-un licorn cu buze vineţi, văd acum, din mine iese
Să împungă căminiştii-n nesimţitele lor fese
Cu un corn mai alb ca spaima, mai puternic ca Logosul
Căci acolo e mai fraged ca oriunde alt tot osul.
(...)Flori învoalte îşi ardică din tulpine capuri sparte
De un freamăt, de-o mînie, de călcîie de bacante
Cum perfumuri aromate din petale de nescris,
De n-ar fi un Auctore să le treacă în zapis
Flori ce scîrmă prin gunoaie refulatele lor patemi,
Ce, dac-oi avea ursită, le-oi descrie într-o carte-mi
Mult îs mic şi în cămin, studinte la Belle arte
Şi ca-n Levant lenevind n-am prea pus mîna pe carte
Nu-s şi nu-i de mine cartea, mă îneacă de plictis
Am văzut că ţie-ţi place, ca mie, Baltrusaitis.
(...)
Asta-i tot, aista-i capul şi nu ştiu cum să pot zice
că sînt frînt de oboseală. Au revoir şi fii ferice."

Repet, al naibii de deşteaptă eram la 23 de ani. Chestiuţa de mai sus se întinde pe vreo 3 pagini, ar fi fost huge de transcris, în orice caz, sub data care să-mi aducă aminte cînd am comis poezeaua-beizadeaua stă scris cu rîsete mici de aghiuţă ratat: "Ce dracu' mai e şi tîmpenia asta?"

Întrebare întrebătoare

Cine-i, dom'le, Cibele? Am văzut că are un pomelnic de bloguri pe care le urmăreşte, cică, treabă, fizic, imposibilă. Măi, Cibele, măi, Cibele...

Late edit:
Uitasem o datorie de onoare, dacă tot am priceput cum devine, relativ, cu blogul: să o pun pe Luciat în blogroll. Am corectat.

Între timp...

...bambusul îşi creşte cei doi pui, sînt absolut incredibili în miez de vară, cît de primăvară verde pot fi, deci nu vă pot povesti în ce fel frumuseţea aia ascunsă - că n-are voie la soare direct, că o apucă damblalele pe mamă - bambusul-mamă are un metru şi l-am primit prima dată cînd mi-a dat sîngele pe nas şi am aflat că-s incurabilă -şi moare şi murim toţi şi eu sînt urs koala şi vreau să-i halesc neapărat de drag şi-i cercetez şi-i descînt de o mie de ori pe zi- şi mandarinul s-a vindecat. L-am dat de suflet, ca să-i fie mai bine, şi s-a ofilit tot. L-am luat înapoi şi i-am cîntat şi lui şi l-am iubit din suflet şi l-am udat şi l-am gîdilat. Nu credeam că ajunge, sinceră să fiu. Dar deja are frunzuliţe mici la fiecare uscătură şi se răsfaţă şi e foarte vindicativ în soare. L-am scos pe geam cînd plouă şi l-am lăsat în soarele pe care eu nu-l suport şi mi-a fost profund recunoscător. Ce înseamnă un pic de intuiţie şi, poate, oleacă de iubire. Unuia umbră, altuia soare. Ce? Învăţ şi eu iubirea, deşi plantele în ghiveci mi se par peşti în acvariu, păsări în colivie, sau animale în casă. Dar, sub mîna mea sper că dragii mei vor vrea să trăiască. Of, of... viaţa mea...

Clinica de sinucis

Citisem anul trecut pe hotnews - nu mai găsesc link-ul - despre o clinică din Olanda care oferea "eutanasie asistată", foarte poetic, mai ceva ca retragerea pe insula lui Euthanasius, unde umblă omenirea adamică la peleul gol, unde nu se există bătrîneţe şi nici întristare şi la loc cu verdeaţă.
Bine, clinica oferă servicii de eutanasie bolnavilor terminali, care se chinuie şi pe care morfina deja nu-i mai ajută. În primul rînd, cum îţi faci rezervare? "Alo, bună ziua, vreau să mă sinucid une peu, ce preţuri aveţi? Cam scump. Dar dacă aleg să mă sinucid într-o cameră cu două paturi, nu ies mai ieftin? Sau, şi mai bine, la comun! Ştiţi, aş vrea să moară alţii înaintea mea, ca să mă bucur că eu mai trăiesc fro cinci minute... Da' îmi puneţi la dispoziţie şi nişte căşti aşa, n-aş vrea să aud, din întîmplare, vreun geamăt de durere, ultima suflare, chestii şi să mă deprim..."
Sau, dacă bolnavul e deja cu un picior pe lumea ailaltă, sună rudele: "Bună ziua, soacră-mea s-a hotărît să mă tragă în groapă după ea, de doi ani mă chinuie cu cancerul ei, nu puteţi să o sinucideţi? Ea nu suferă, eu da!"
Nu înţeleg de ce nu oferă servicii la domiciliu, aşa prea seamănă cu fabrica din "Brave New World". Şi apoi, cine garantează pentru probitatea morală a celor care se oferă să te sinucidă? Dacă mă sinucide în chinuri, mă torturează înainte vreun dezaxat de-ăsta?
Olandezii ăştia au o chestie la mansardă, fără discuţie. Şi-apoi, dacă stau toată ziua cu joint-ul în nas, la ce le mai trebuie şi clinici? Pentru ce să îmi oferi privelişti dumnezeeşti, apusuri mirobolante, muzică şi, eventual, nişte filmuleţe cu sex? Să mă răzgîndesc şi să crăp mai repede de ciudă? Să-i trimită pe toţi pe plaiuri mioritice, aleg ăia să moară fără nici cea mai mică părere de rău...

Zăcere cumplită

Gabic mi-a dat nişte vin şi am beut şi am rămas blocată pe Discovery, cu maşinăriile desprinse din Goya: tancurile folosite în iad. Apar tot felul de experţi cu cefe groase sau slabe, cu dinţi mai mult sau mai puţin corecţi, cu părul negru sau roşcat şi explică de ce tancul "Centurion" obţine o notă foarte bună. E unul, William Watner, desprins fix din "Ferma Animalelor", din rolul porcului dictator.
Aha, au trecut la tancul "Tiger". Vorbesc de "fear factor", care e devastator. Apropos, dacă nu mi-e frică, ci îmi vine să vomit de scîrbă, se pune la "fear factor"? Vorbesc încontinuu despre "inamici", în cazul ăsta irakienii. În al doilea război mondial, nemţii. Pot să ridic mîna timid să zic că eu n-am "inamici"? Pot avea oameni cu care mă bat în vorbe all my life, dar de omorît nu i-aş omorî.
Staţi aşa, M1 Abrams e al doilea pe listă, sigur, pe primul loc e unul rusesc, pauză publicitară.
Nu îmi pot imagina în secolul XXI "inamici". Ce voce are comentatorul, ca şi cum ar acorda Pullitzer, evident, tancul T-34 cîştigă concursul, aparţine ruşilor. Uraaaa! De asta erau ăştia aşa obsedaţi de ceasuri... Ce porcărie imundă.
Eu aş închide un irakian, un neamţ, un rus şi un american într-o cameră în care putrezeşte o femeie, moartă de moarte naturală, împreună cu copilul ei, băiat, mort şi el. Băiatul îi are ca tată pe toţi patru, că, deh, pater semper incertus. Sau, şi mai bine, cu vreo trei cadavre care se descompun la focul încet al viermilor cuminţi. Incredibil. Cînd înveţi la şcoală că amoeba se înmulţeşte prin diviziune şi că unui om îi ia nouă luni, iar unui elefant douăzecişiuna de luni să vină pe lume. Cîtă muncă inutilă ca să vină ăştia cu tancurile lor.
Eu, una, refuz să fac parte din lumea asta. Pur şi simplu îi întorc spatele. Ia să mă mai pupe şi-n cur.

Gerontofilie

Îmi plac babele şi moşnegii. Îmi plac nespus de mult. Nu poţi vedea absolut nimic pe corpul unui tînăr, în afară de coşuri.
Puberii sînt interesanţi, pentru că li se schimbă diverse. La fel şi bătrînii e o geografie interminabilă, văzută din avion. Un milion de munţi şi rîuri şi văi şi cotloane. Pentateuh.
Babele sînt colosale, mult mai mult decît moşnegii. Babele capătă o graţie ubicuuă, un soi de tandreţe transcendentă. Dacă au 80 de ani şi un suflet fără de prihană, chestia asta le insoţeşte fără emfază, dar şi fără îndurare, pînă mor. Moşnegii se lasă greu, au tot timpul senzaţia că lumea le aparţine. Se cacă pe ei şi pretind atenţii de la femei. Dar şi cînd dai peste unul care, just like that, trăieşte că aşa l-a lăsat Dumnezeu pe lumea asta. Ca dintr-un ou.
Babele sînt infinit mai transpuse, trăiesc miracolul fără vină şi fără tăgadă.
Oamenii bătrîni îşi scriu pe piele. Oamenii bătrîni sînt invidioşi şi trişti, doar că nu sînt. Deloc.
Îmi plac babele şi moşnegii. Geografia lor bizară nu seamănă cu mine, dar sper că va semăna, într-un trecut nu foarte îndepărtat.
Îmi place teribil să îmbătrînesc şi să mor. M-aş şi fute, dacă mă gîndesc mai bine...

Houellebecq-ul meu astăzi şi mîine...

Am citit diverse scrise despre acest scriitor, pe care l-am citit cu vreo cîţiva ani buni înainte să devină trend cretin- dacă e la modă să citeşti, îi bag în pizda mamelor lor pe toţi cei care fac aşa ceva - şi, pentru că demonstrează că prietenia poate dura ani de zile, chiar dacă intervin meschine probleme, ieri mi-a fost înapoiată "Particulele elementare", carte pe care şi eu trebuie să o înapoiez, în acelaşi ciclu.
Am stat şi am recitit cea mai crîncenă pledoarie misandră scrisă de vreun bărbat. Houellebecq este, cred, cea mai neîndurătoare şi deformată oglindă a bărbaţilor, noi, femeile, îi mai iubim cît de cît, măcar pentru că sînt ei înşişi.
Stilul e îngrozitor, cumplit de sec şi de cinic, sentimentele îşi croiesc un canal de scurgere tenace şi fără drept de apel către o chimie extrem de precisă şi detaliată a putridului, nici o iluzie, nici o lacrimă în plus sau în minus. De cînd am citit-o prima dată am fost stupefiată de lipsa totală de artificii a băiatului ăstuia. Şi rănită, evident. Chiar aşa? Nimic altceva decît o carne care se sublimează în rafturi, asemenea cărnii de vită pe care o luăm de la supermarche??? Nimic? Între refuzul sexualităţii şi exacerbarea ei rămîne o industrie a sinuciderii?
Cel mai curios este că a început să îmi placă, în timp, din ce în ce mai mult.
Eu - care cred că-s un om exagerat, imediat o dau în drame - am căzut în capcana pe care chiar mie îmi place, cel mai mult, să o întind: sex tumefiat, pule, pizde, nu contează, sîntem prizonierii corporalităţii şi chimiei.
De fapt, m-a atras stilul şcolăresc, toate explicaţiile pentru insectele "cu nume de starlete italiene", care ne devorează, umanitatea dirijată, condusă de o ştiinţă care îţi explică sentimentele, dar e tot atît abstractă ca şi umanitatea în sine.
Rămîne o nostalgie a unui om, unul singur, împăcat cu sine. Numai că nu s-a născut, încă.
Foarte faină cartea asta.

Păcatul primordial sau conştiinciozitate???

Am citit cu ceva vreme în urmă - două luni, trei, zece???, pentru că, aparent, eu uit foarte repede - un text de care încă mă minunez şi care poate fi găsit aici http://www.caligraf.net/?p=259 şi, ce să vezi? Azi-noapte pictam conştiincioasă trei solzi verzi şi încă doi galbeni pe coada şarpelui biblic, care a şi provocat o cădere pe care nu am habar cum să o iau, încă. Eram acel zugrav, făcîndu-şi treaba, fără nici un fel de dileme morale, iar şarpele arăta întrebător ca o divă din Playboy, adică: "Hai, măi, surprinde-mi farmecul meu de creatură mitică." Îmbrăcată într-un şorţ pătat tot de culori, tunsă scurt - nu m-am mai tuns aşa de scurt din facultate, cînd m-am ras în cap - eram extrem de atentă să nu-i stric perfecţiunea de diamant a solzilor în mişcare. Nu era un şarpe rău. Deloc. Era un şarpe pictat de mine şi parcă îmi făcea cu ochiul că am colaborat ok la şedinţa foto. (Sper să nu mă sufoc de rîs!!!!) Şi apoi a încremenit blajin şi extraordinar de frumos pe peretele unei biserici unde, obvious, l-am pictat. Mi-am şters pensulele de şorţ, foarte mulţumită, şi cred că am adormit şi eu, în sfîrşit.

P.S. Dar tot cel mai mult îmi place că a pus un petic la fundul corăbiei lui Noe. Ce ne făceam fără noi înşine, multiplicaţi?

între timp...

...bambusul meu are doi copii, deci mor de emoţie. Dar mandarinul e trist, nu vrea să înflorească şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce rău îl macină...of...

Vallejo...

...pentru că aşa începe totul, cu o temă cu protozoare, cu animale primordiale şi o mie de cărţi ca nişte pisici pipăind amieze cu prea multe perne prăfuite de soare. Vallejo a început - şi el! - tot de sîmbăta trecută, cînd am stat şi am citit incredibil de mult, ca în vremurile bune, multe, foarte multe poezii. O răsfoire mai rapidă sau mai înceată - pauze de recitat, cu voce tare, rîsete în sinea mea de amiază - dar, multe. Şi, vai, nici pe departe toate. Dar Vallejo nu era de găsit, aşa că astăzi, după o săptămînă de maximă tensiune în subterană, am invocat: "Arată-te!" Şi s-a arătat. Aşa că, un pic, Vallejo:

"O să vorbesc despre speranţă"

Eu nu sufăr această durere ca fiind Cesar Vallejo. Eu nu mă dor acum ca artist, ca om, nici măcar ca fiinţă vie. Eu nu sufăr acestă durere ca mahomedan, catolic sau ateu. Azi sufăr numai. De nu m-aş numi Cesar Vallejo aceeaşi durere aş suferi-o. De n-aş fi om sau măcar fiinţă vie, tot aş suferi-o. De n-aş fi nici catolic, nici ateu, nici mahomedan şi tot aş suferi-o. Azi sufăr mai din adînc. Azi sufăr numai. Mă dor acum fără explicaţii. Durerea mea atîta-i de adîncă, încît motiv n-a mai avut, dar nici fără motiv nu este. Care să-i fie cauza? Unde găseşti acel ceva atît de important încît motiv să nu-i mai fie? Nimic nu-i este cauză; nimic nu s-a putut lipsi să-i fie cauză. La ce bun s-o fi născut durerea asta din ea însăşi?
Durerea îmi vine de la vîntul dinspre nord şi de la vîntul dinspre sud, aidoma acelor ouă neutre, făcute de unele păsări ciudate cu vîntul. Dacă mi-ar fi murit iubita, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă mi s-ar fi tăiat gîtul din rădăcină durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă, în sfîrşit, viaţa mi s-ar fi scurs altcumva, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Azi sufăr mai din înalt. Azi sufăr numai.

Privesc la durerea flămîndului şi văd că foamea îi este aşa departe de suferinţa mea încît, chiar dacă aş rămîne nemîncat pînă în clipa morţii, şi tot mi-ar ţîşni din groapă un smoc, măcar, de iarbă. Acelaşi lucru despre îndrăgostit. Ce sînge zămislit îi curge lui prin vene, faţă de al meu, nici izvorît, nici mistuit!

Pînă acum credeam că toate lucrurile din univers ar fi, inevitabil, părinţi sau fii. Dar iată că durerea mea de azi nu-i nici părinte, nici copil. Căci ea pentru a se înnopta nu-i înzestrată cu destul spate şi pentru a se lumina de ziuă îi prisoseşte pieptul; iar, dacă ar fi aşezată într-o cameră întunecoasă, n-ar împrăştia lumină, şi, dacă ar fi aşezată într-o cameră însorită, n-ar lăsa umbră. Azi sufăr, fie ce-o fi. Azi sufăr, numai."

Cu ce seamănă? Rilke sau Withman? (Traducerea e oribilă, ştiu. M-am trezit că pun eu nişte virgule... Şi nici pe alea pe toate... Mi-am promis că voi uita tot!) Încă puţin...

"Iată că astăzi salut..."

Iată că astăzi salut, îmi pun gulerul şi trăiesc
superficial în paşi, insondabil în călcătură.
Aşa mă institui ca om, mai bine zis aşa mă şi destitui,
şi din fiece oră a mea înmugureşte o distanţă. (...)"

De fiecare dată cînd DESCOPĂR - asta înseamnă că o lectură nu mă trimite la alta, ca într-un telefon fără fir - în capul meu îndrăgostit răsună gongul ăla al clopotului din "Andrei Rubliov" - foarte livresc, ştiu, dar aşa e - clopotul care bate în aerul iernii şi al pasiunii dimprejur. Un fluture de piatră. Aşa s-a întîmplat şi cu "Abbadon, exterminatorul", cu "Memorialul de la Mafra", cu "Parfumul"... Nimic nu m-a trimis la ele, dar le-am găsit.

Încă mă bîntuie protozoarele...

Da, încă nu mi-a ieşit din cap tema Pobby-ului şi vroiam să mai bag ceva Gellu Naum, cu alge şi ce să vezi? O băgat el Gellu Naum, fără alge, dar cu somn şi uşi care pleacă lăsînd un gol. Foarte frumos, de altfel, dar m-a depăşit la mustaţă, ca să zic aşa.
Oricum, în sîmbăta cu protozoarele discuţie cu drăguţa mea pe mess, telegrafic: Trimite urgent poezie cu Scoica şi soarele, Doinaş. Stop. Eu nu ştiu ce mi-am făcut cartea. Stop. N-o mai am. Stop. Ea: Numai culţii au. Stop. Un prinţ din Levant îndrăgind vînătoarea. Stop. Eu: Prin inimă neagră de codru trecea. Stop. Nu. Stop. Pe-asta o ştiu pe dinafară. Stop. Inculta de mine.Stop. Vache, trimite Scoica şi soarele. Stop. Ea: Ieri i-am citit cuiva care e la Paris şi îi e dor de Caragiale. Stop. Căldură mare. Stop. Am citit frumos, cu intonaţie. Stop. Ne-am kkt pe noi de rîs. Stop. (A urmat o discuţie foarte savuroasă în care ne-am porcăit şi tras oleacă de cap, dacă e mai mare Caragiale sau Eminescu, femei în toată firea...tz, tz, tz şi, după o pauză. Altă paranteză: AM PRIETENI EXTRAORDINARI!). Ea: Uite. Stop. Şi mulţumesc. Stop.
Şi aşa mi-a transcris poezia cu mînuţa ei de dimensiunea unui copil de 8 ani şi urmaşă a unor killeri vestiţi, pe care o reproduc cu mare respect şi iubire din copy-paste, mai jos. Bineînţeles că titlul era insvers.

Soarele şi scoica
de Ştefan Augustin Doinaş

În tinerele vremuri fără nume,
cînd astrele nu se sfiau de loc
să-şi scapere orbitele prin lume
ca păsări azurii cu plisc de foc, -
un soare nou, teşită zburătoare,
ce ţipă-n nori, hulită de furtuni,
găsi un golf cu apă ca o boare,
încins cu brîuri de luceferi bruni,
în care – stăpînind peste mărgeane
şi peste alge verzi cu subţiori,
aduse-ntîmplător din alte-oceane
de sepii sau de peşti scînteietori-
o scoică princiară, virtuoasă,
în smalţ de alabastru şi sidef
de mii de ani îşi cultiva în casă
penumbra, ca o pînză de gherghef.
Cum soarele grăbea pe mai departe,
o rază crudă, licărind abia,
pătrunse prin mătăsuri şi brocarte
ţinînd o clipă suliţa pe ea.
Dar scoica, ameţită şi confuză,
voind să-şi ocrotească boiul fin
şi perla în văpaie ce, lehuză,
îi dă fiori în pîntecul virgin,-
fugi-n adînc, sărind din treaptă-n treaptă
la valul cu frunzişuri şi luciri,
cu care apa simplă, înţeleaptă
împrăştie şi naşte năluciri.
Cînd soarele veni spre seară, tandru,
cu aripile-arzînd deasupra lui
şi coborî-n afund ca un scafandru
închis într-un ciudat costum verzui,-
sărmana scoică,-n corturi ideale,
răsunătoare, singură-n ocean,
îl presimţi deodată cu spirale
ca pe un şarpe amoros, viclean,
ce-şi ţine ochiul rece la distanţă
şi-şi scoate limba roşie printre dinţi
apropriidu-şi-o cu cutezanţă
pe umerii curenţilor fierbinţi.
De-aceea, alergînd înspăimîntată
prin sumbre constelaţii, se trezi
pe cealalaltă faţă, bulbucată,
pe unde niciodată nu e zi.
Iar soarele, visînd un golf utopic,
de mii de ani nici azi nu s-a-mpăcat,
ci cade brusc în adîncimi la tropic,
orbit de frumuseţe şi păcat,
stropind cu foc în corturi ţuguiate
pilaştrii lumii, algele de sus
ce plîng pe cer şi-l cheamă-nvăpăiate
să le sărute, după ce-a apus.

Nepotu-meu...

A stat zilele astea la noi, dar mai mult dădăcit şi bătut la cap de maică-mea - ce m-am bucurat!, las' să se înveţe cu greul de mic, hihihi - dar, într-o seară, nu ştiu ce împleteau acolo amîndoi că băiatul rîdea de răsuna toată ziua de vineri şi m-am dus şi eu să mă bag în seamă. Am stat ce-am stat şi după aceea m-am retras către vastele încăperi, lăsînd în urma mea un îndemn cu mare aer de "pohta ce pohtim": "Şi mai rîde, Guliţel, că îmi place să te aud". A rîs copchilul două zile şi jumătate. Rîde şi acum, rîd şi eu, şi îmi pare rău că nu pot să postez pe youtube rîsul ăsta în toate culorile. Băieţel-Guliţel - care, de altfel, e măgar mare, că are opt ani şi ceva - a mai încasat o lecţie de la înălţimea înţelepciunii mătuşii, care îi explica, foarte pătrunsă, că e cazul să se şteargă singur la cur, după ce face caca. De fapt - şi asta am înţeles eu prea tîrziu - bietei făpturi nu-i ajung picioarele pînă la podea şi îi e greu să facă echilibristică pe weceu, cu o mînă să se ţină, cu alta să rupă hîrtia, cu alta să se şteargă... În orice caz, s-a descurcat sub ameninţarea că nu-l şterge nimeni şi că n-are decît să stea în budă pînă se satură. Foarte amărît a fost şi nu pot decît să-mi imaginez cum s-a murdărit de rahat prinţişorul nostru pentru că, spre altă disperare a lui, spălatul pe mîini e obligatoriu şi el. De altfel, nici nu mă mir, pentru că la întrebarea mea, cu capcane motivaţionale: "Hai, măi, tu nu vrei să te faci mare, să ajungi să faci ce vrei tu, cum vrei tu?", mi-a răspuns hotărît: "Nu".

Medieri versus I, me, myself

Vineri şi sîmbătă am ţinut scula închisă, îmi săreau ochii din cap la calculator. Ce citim, ce citim? Îmi aduc aminte de Nina Cassian de la teveu şi, ia să vedem noi ce mai face Preda, cu iubitul lui cel mai tare dintre pămînteni, de' zicea toată suflarea că el a scornit-o pe aia cu "Dacă dragoste nu e, nimic nu e". Ei, nu e el. Iau cărticica şi încep să mă plictisesc încă de la primele pagini. Măi, şi cu cît pathos l-am citit în tinereţile mele, cînd mă fascina cum vedea el transfigurarea iubitei de la dragoste. Şi, bineînţeles, tot tămbălăul cu cenzurarea discuţiei dintre Dej şi Stalin... vuia toată suflarea. Ei, şi ajung la următorul paragraf: "I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod suprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul "Florilor de mucigai" şi al "blestemelor", un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric..." şi-am izbucnit în rîs, şi-am aruncat cartea cît colo. Hai sictir!
Cînd am citit eu cartea asta? Am citit-o, cu certitudine, DUPĂ Arghezi, dar e posibil să fi fost atît de acord cu fasolelile de mare filozof şi om de cultură ale lui Preda pînă-ntr-atît încît să preiau părerea asta despre Arghezi şi să mi-o însuşesc atît de mot-a-mot? Cîte asemenea licenţe subconştiente am mai făcut? Şi, în final, ce am crezut, cu adevărat, despre Arghezi cînd l-am citit? Cu cîte asemenea"medieri" ale criticilor, ale altor scriitori, ale prietenilor gîndesc în propria mea gîndire? Mai fac diferenţa între instanţa EU şi instanţele altor eu-ri? Gîndirea mea mai există ne-mediată, ne-arbitrată, ne-domolită de altcineva şi altcineva şi altcineva?
De fapt, a existat un singur punct de plecare - şi nici acela complet pur, complet ne-mediat - cînd mi-a citit tata "Poeziile" Elenei Farago şi le-am învăţat pe de rost, după trei citiri - încă nu ştiam să citesc -, dar şi acela... pe tata îl iubeam. Şi, încă, am noroc, pentru că eu n-am făcut o facultate de filologie şi mai am şi destul de multe repere vizuale, care, orişicît, sînt mult mai directe decît cele scrise, dar, totuşi... I'm a completely fake! Fuck it! De mîine, că e luni, uit tot şi o iau de la capăt!

Eu, mie, peste zece ani...

...că, deşi nu-mi plac deloc lepşele, lui Dragoş nu-i pot rezista, din motive foarte subiective, că e primul în viaţa vieţilor mele care mi-a spus că-s un om cuminte şi am o minte frumoasă. Drăguţul de el, cum nu ştie ce drac împieliţat pot fi!
Eu, către Bianca de peste 10 ani, scrisoare sub formă de sfaturi:

1. Nu-i mai cumpăra nepotului tău jucării cu care vrei să te joci tu! Gîndeşte-te la copil!
2. Prietena ta, Ara, te fute la cap de o mie de ani să faci ceva să publici poeziile alea! Le-ai publicat sau stai încă să te scarpini pe picioare că nu, nu eşti destul de bună??? Ia, astăzi să le trimiţi la edituri! (Ce bine că sfatul ăsta mi-l dau peste 10 ani...)
3. Gîndeşte-te că, dacă Bogza a făcut puşcărie pentru "Poemul-invectivă", Flaubert a exclamat, iritat şi confuz, într-un proces stupid, "Madame Bovary c'est moi!" poţi şi tu să defilezi în pielea goală pe stradă. În fond, draga mea Bianca de 48 de ani, nimeni nu s-a născut îmbrăcat.
4. Sper că, deja, nu mai suporţi ţigara, atîtea ţigări ai băgat în tine. Deşi ştiu că iubeşti ţigările pentru că, în lumea ta haotică, intermitentă şi plină de de toate, ţigara e o disciplină. Una de căcat, dar tot te disciplinează oleacă.
5. Fă-ţi curat în bibliotecă. Nu, nu-i frumos să dormi cu cărţile în pat, că-s şi ele nişte biete sufleţele şi se rup. Şi nu-i frumos nici să citeşti la masă, la WC, sau cînd mergi pe stradă. Nu sînt drogul tău, sînt cărţi, scrise de oameni şi publicate din nişte copaci.
6. E cazul să te gîndeşti la tine şi să nu-ţi mai fie atît de dor de tatăl tău încît să te îmbolnăveşti de bolile lui. Moartea e firească, trebuie să ne retragem la odihnă pentru că viaţa e nesfîrşită. Ne facem loc, politicoşi şi cuminţi.
7. Sper că nu eşti măritată, că ştii că nu poţi fără cărţi şi fără timp de pierdut aiurea, cu ochii în tavan.
8. Vei fi, în continuare, îndrăgostită de frezii.
9. Să nu uiţi să-ţi iei medicamentele de tensiune, cum ai făcut toată săptămîna trecută. Dacă vrei să-mi mai placă de tine.

Deci, astăzi...

... frondă totală!!! Paganini şi Rachmaninov la tot poporul!! Cred că vecinii mă urăsc din suflet... So what? Şi eu am hiper de-alea... Da' ce incredibil de frumoasă e muzica asta, care, parcă, îmi sună a poezie de multă vremeeeeeeeeee....

Amoeba meduzată

Da, de data asta, m-a prins şi pe mine tema Hunopolis-ului şi-am stat şi-am căutat peste tot amoebe, euglene, protozoare şi alte animale primordiale. Am reuşit o foarte poezie la temă - care mă face să nu-mi placă de mine, pentru că Sorescu mi-e indiferent şi totuna - şi una deloc, dar care îmi inspiră, dacă nu protozoare şi celenterate, o meduzare măcar, una deloc insignifiantă, atît de frumoasă e poezia a doua.
Deci:

O amoebă

Marin Sorescu


"Ce mai faci?"
Într-o bună zi luna
A întrebat pămîntul.

De milioane de ani
Îl tot vedea muncindu-se,
Mutînd mările dintr-un continent
Într-altul,
Experimentînd gheţuri şi vulcani
Şi stricînd zilnic o grămadă de munţi.
"Ce mai faci?"
A repetat ea.

Pămîntul a răspuns obosit şi grav.
"O amoebă."

Atunci luna a încruntat din sprîncene,
S-a făcut că înţelege
Misterul creaţiei şi al vieţii
Şi-a plecat mai departe gîndindu-se:
"Fleacuri de-ale bărbaţilor".

A IUBI

Gellu Naum

Înebunit de ridicol, aburit şi himeric
cu buzele crestate de triste muşcături
urcat pe catalige de cabotin feeric
şi tînăr, totdeauna tînăr, în slip sau în armuri

cum ai putea să recapitulezi
fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare tresărire
tot ce ai putut să adori, să visezi
înebunit de ridicol la fiecare tresărire?

Leşinat la farmecul unui cuvînt cînd plouă peste lume
galaxii de cuvinte incandescente
ca un copac tăcut presimţind printre brume
foşnetul marilor ferigi arborescente

care îndrăgostit şi ce ales între aleşi
ca şerpii, cu încolăciri fluide
s-ar ghemui la uşa iubitei, pe preş
ca să implore: deschide, deschide?

Înebunit de ridicol şi trist
cînd vocea ta sună ca o fereastră spartă
şi trec sub tăcere şi nu mai insist
şi nu mai spun cum îţi sună paşii pe piatră

şi nu mai spun nimic despre decenţă
despre oglinzi în care obrajii par de cretă
nimic despre crispata violenţă
a dragostei prin care treci ca printr-o baie perpetuă

nimic despre iubita cu umerii de fildeş
rotunzi, ca bilele de biliard, pocnind uşor
cînd ostenit şi pleoapa şi fruntea ţi-o apeşi
pe rotunjimea calmă şi pe răcoarea lor

nimic despre ciudata toropeală
cînd lîngă ochiul tău mîngîietor şi tandru
în sala de spectacole aproape goală
mîna iubitei luceşte ca un candelabru

nimic despre retina ca o lentilă arsă
şi bîntuită de ecouri
ale cascadelor ce se revarsă
din părul ei de umbre şi halouri

Ne sperie cocoşii care îşi ridică
prea puternice creste în noi; iar afară
aripile mucezesc şi se strică
şi nimeni nu le mai repară

Copacii, ştiu, foşnesc numai arareori
şi numai cînd le rupe vîntul crengile ceţoase:
punînd surdină peste troznetul îmbrăţişărilor
am putea suna şi noi ca nişte saci cu oase

şi atunci asul de pică al resemnării ni s-ar desena pe buze
şi gîndurile, ca într-un golf liniştit, ni s-ar revărsa în pălărie
O, fireşte, cer scuze, cer mii de scuze
pentru această clipă de melancolie

dar dacă n-aş fi fost poet, ci manechin
sau dansator pe sîrmă sau orice
tot aş fi vrut să mai întîrzii puţin
lîngă iubire, ca notele după concert.

Nda, foaaaaaarteeeee fruuuuumooooosssss. Se dedică Arei, dacă-i pe-aşa... Şi mersi Pobby, de temă.

Da, deci da, oooo... cum am putut sa uit???

Controlorii de pe RATB, la ăia mă refer... Frunzărind blogurile alene într-o după-amiază de joi, în care mă simt tristă ca un hemoroid tratat, da..., controlorii! Evrika! Mă sui într-o dimineaţă în troleul 86 ca să mă duc să-l aştept pe tata şi pe soră-mea la gară - îi făcusem rost de bilete la un concert cu Natalia Oreiro, parcă - şi dau nas în nas cu trei controlori porniţi în tură. Unul, tînăr şi bagabonţel, se înfinge-n ochii mei: "Biletul la control!" Eu, cu chef: "N-am, uită-te şi tu la ce oră mă trezesc să mă scol să mă duc la serviciu, ca să pot să-mi cumpăr bilet, cîndva. Cînd o să am bani o să-mi cumpăr". El, complet derutat: "Şi... munceşti mult? Că te văd cam slabă". Eu: "Da, o să mor şi cine ştie cînd o să mai apuc să circul regulamentar". El: "Bine, lasă, îmi pare rău, spor la treabă". Eu, rînjind melodramatic, ca-n cucoana cu camelii, am mers cu complicitatea criminalului în suflet tot traseul, vegheată de duioşenia de om bun a controlorului.
În altă zi nu mă simţeam deosebit de plină de tupeul muntenesc, ci de o vulpoşenie probabil oltenească. Pac, mă sui în mijloc. Mă poziţionezzzzz strategic în faţa mijocului ca să-i ochesc la vreme pe aceia. La staţia a doua: aha, et voila! Ei sunt! Pac, mă dau jos şi aştept următorul troleibuzuleţ. Pac, mă sui din nou! I pac, că erau din nou cei trei Ygrami la staţia următoare! Pac, mă dau jos! Ei, şi acuma urmează un paaaaacccccc lung, că mă uitam în zare după troleu de ziceai că aştept mîntuirea, nu alta. În sfîrşit, apare şi eu îi trag două picioare, de furie... Mă sui, la staţia următoare, ce să vezi? Cei trei muşchetari... Mai aveam o staţie pînă la serviciu aşa că am luat-o cătinel pe jos, înjurînd de toţi sfinţii.
Altădată, extrem de plictisită şi de supărată pi univers, în tramvai, scurt şi la obiect: "Băi, deci am o sută de mii toţi banii, facem fifty-fifty şi adio!" Bun şi-aşa, erau două matahale ţigănoase nevoie-mare, care au coborît imediat şi şi-au luat două brînzoaice! Din ultimii mei bani!
Au urmat, bineînţeles, căutarea disperată de bilete folosite pe jos - şi am găsit!!! - întinse cu o morgă totală de fată onorabilă controlorului.
Dar faza cea mai tare a fost cînd băieţii au highjacked the tram. Pur şi simplu o gaşcă de 20 de controlori au oprit tramvaiul pe cîmp - 21 sau 22, nu mai ştiu - şi au purces la un control din ăla terorist. Eu aveam bilet perforat - de data aia -, dar mi s-a sculat, aşa, discret şi liniştit părul pe braţe. Era către înserare, eram pe cîmp, ăia păreau mulţi şi răi şi neabătuţi...
Sau cînd, sub ochii mei nemăsurat de stupefiaţi-admirativ, un tip i-a cerut unui controlor să se legitimeze şi, fără să clipească, i-a smuls legitimaţia şi i-a aruncat-o pe geamul deschis... Nu, nu sînt legende urbane, am fost martoră...
Daaaaaa.... foarte palpitant. O singură amendă am plătit, cînd abia aterizasem în Bucureşti... Am o scuză: aveam 19 ani.
Şi cred că trebuie să urmeze şi blaturile pe tren cînd, în acceleratul de Baia-Mare, un controlor mi-a luat buletinul şi mi-a promis că mi-l dă înapoi pe intervalul Ploieşti-Bucureşti, ca să nu fie vreun supra. Şi alergam după el prin intestinul mişcător: "Nenea, nenea îmi daţi buletinul?" La care el: "Ţi-l dau, da' mă pupi o dată?" Mă uit la el, avea capul ăla tipic oşenesc, rotund ca o minge, cu breton pe o frunte cvasi-plauzibilă, şi încep să-mi frămînt mîinile şi să fac nişte mutre şi să mă înroşesc şi să suspin, la care el: "No, ce faci aşa? Nu te-ai mai pupat niciodată?" La care eu, complet inocentă în glas, dar cu o doză masivă de cinism în subtext, îi şuier printre dinţi: "Ba da, da' nu contra buletin"
Am scăpat nepupată de către ficior.
Da, chiar îmi place să îmi aduc aminte de controlori diverşi.