Maukie - the virtual cat

joi, 30 decembrie 2010

Asta face omul cind are timp

Ia citiţi şi voi. Eu, personal, pe alea cu protocronismul nu le am, însă discuţia - pînă la un anumit punct, ghiciţi care - mi s-a părut ok. http://wanderingelf.net/blog/?p=2549

miercuri, 29 decembrie 2010

Avem şi noi chizdiţii noştri

„Născut în Chizdia, din Gheorghe şi Măria”

Ultima mare supărare a lui Nicu Covaci a fost în această primăvară, când oficialităţile au anunţat cu surle şi trâmbiţe că îi redau cetăţenia română. Muzicianul a fost chemat la Ministerul Afacerilor Extrene, unde i s-au înmânat actele oficial. Covaci a rămas însă stupefiat când a văzut că datele personale au fost întocmite greşit. „A vrut cineva să facă ceva oficial şi să ne dea o hârtie. Eu am redobândit cetăţenie din 1993. Ce a ieşit nici de glumă nu este bună. În acte sunt născut în satul Chizdia, din Gheorghe şi Măria. Rimează bine. Şi la anul naşterii m-au făcut mai tânăr cu 20 de ani”, şi-a spus năduful Nicu Covaci" (Adevărul)

Bon, deci, dacă s-a născut în Chizdia e chizdit? Sau chizdar?

duminică, 26 decembrie 2010

Shrek

În afară de Shrek şi de schimb entuziast de palme cu nepotu-meu - după ce mi-a spus despre cele şapte minuni ale lumii, aha, m-a şi muşcat bestiunea -, m-am plictisit copios. Am mîncat într-un mare hal, practic auzeam cum creşte grăsimea pe mine, da' ce să fac dacă anul ăsta i-a ieşit maică-mii la fix toată mîncarea. Deci sînt o lacomă şi pedeapsa e în sinea mea, că simt că crăp, am mîncat inclusiv cîrnaţii afumaţi. Mie îmi place să cumpăr cîrnaţi, nicidecum să-i halesc.
Însă ce poezie sarmalele şi gogonelele, ce epifanie a purcelului, ce soi de mîncat în zen! Sigur că am halit întru. Întru înmiresmarea palatului palatin, că, zău, super s-a murat varza la sarmale, super s-a fript măria-sa porcul la cuptor, cu gogonele şi castraveţi în saramură, super s-a mlădiat maioneza pe salata boef.
Şi plesnesc în ritmuri incongruente şi încă nu ninge. Încă.
Au?

miercuri, 22 decembrie 2010

Eu sunt de vină

Întotdeauna, de cînd mă ştiu, eu am fost aia după care poţi da cu pietre, poţi arunca anatema, îl poţi pune la colţ non-stop. Eu şi numai eu am greşit.
Am crezut că putem să ne alinăm rănile şi să spunem că, băi, da, şi eu am făcut-o de oaie, am fost un porc, o scroafă, nu eşti singură în vinovăţia asta care înseamnă o naţie, am fost laşi, ne-am pierdut pe drum, avem probleme, n-avem timp.
Am crezut că, asumîndu-ne puţinătatea noastră omenească, ireversibilă - nici o entitate de pe lumea asta nu mă poate împiedica să nu mă gîndesc la îngrozirea morţii -, am crezut că vor fi şi alţii care se vor trezi cu soarele în faţă şi vor recunoaşte frumuseţea care nu dispare, nu se dă dusă, nu poate fi păcălită, e necruţătoare cu minciuna. Aşa am crezut eu, aşa am trăit, ca şi cum aş fi vinovată de tot. De mizeria mea care a aruncat hîrtii în mare, de mine că am aruncat ţigări pe şosele, de mine care am ridicat vocea - dacă nu erau idei, acolo ridic vocea cu voluptate -, de mine cumplită. Şi, mai cu seamă, de darul cuvintelor, pe care îl am cu vîrf şi îndesat, am spus lucruri oribile.
Eu sunt de vină. Numai eu sunt de vină că lumea e ticăloasă. Ca mine.
Nu-mi cer iertare, însă îmi cer un pic de îngăduinţă şi un pic de răgaz. Poate că voi fi un picuţ mai albastră. Şi mai cu soarele în ochi.
Eu sunt, totuşi, ca toată lumea, o frază în curs de rostire.
Crăciun fericit.

P.S. Şi, astăzi, mi s-a şoptit un aspirat "Te iubesc". Cred că nu am auzit bine, pe bune, e prea ştiinţifico-fantastic.
Eu sunt cu mult mai crîncenă decît topirea Alaskăi. E cu mult mai rezonabil să iubeşti bomba atomică.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

O virgulă tempo, o, mores

Azi a venit Nuţi la giudeţ. Io cu Monique, cu Bence, cu Henning, cu Levente am fost fraierii pămîntului care s-au trezit la şase jumate - în fine, eu la şapte jumate că, no, nu mă fardez, n-am grijă de mine cum ar spune ţaţele de la Cosmo - într-o preavirgină zi de iarnă de sîmbătă, aşa de virgină încît nici nu apucase Doamne-Doamne să despartă lumina de întuneric şi epoca glaciară de aia normală! La minus 17 grade ne-am aruncat voioşi la drum către Hătuica, unde s-a inaugurat o boală de mofetă tradiţională. O ceaţă şi o incertituuuudine ca în Wikileaks şi un adevărat curat murdar Stair way to heavens la radioul microbuzului. Bre, deci cînd avem noi chef se rîde încontinuu, e un soi de destrăbălare controlată, absolut ingenuuă şi absolut genială, pur şi simplu ne ies toate poantele. Ajungem la Hătuica, Nuţi, neam. Minus 17 grade, în puii mei, hai in ză inside the mofetă, că ne deveniseră sprîncenele casabile. Adevărul adevărat e că nu am mai văzut mofetă cu izvorul toxic bolborosind de-adevăratelea în fundul construcţiei. De obicei, în mai toate mofetele din giudeţ în care am fost doar simţi gazu'. Aici e..., pe bune, poţi să mori acolo uitîndu-te. Eu zic, cardiacă fiind, care nu are voie la mofetă mai mult de cinci minute, că acolo e genial pentru cine are nevoie de aşa ceva. E foarte tare, eu am făcut, instant, tahicardie, mă sufocam, am roit-o pînă să nu cad cu capul în jos în iad, dar mi-a plăcut la nebunie. Satul e cuminte şi agresiv - hehehe, locuinţa mea de veră e la ţeră -, însă atîta galben alb şi atîta de fum paşnic şi atîta de mai mereţi în pulă de isterici cu oraşele voastre cu tot. Aş fi stat aşa, încolo.
Monique, gînditoare: "Şi, da, şi vine mamae şi îi porunceşte medicului de familie să îi facă trimitere la tratament la Hătuica... Nu, nu, nu eu vreau la Hătuica" şi se uita aşa, într-o rînă, şi nu schiţa nici un zîmbet. Deci să cad pe jos de rîs, nu alta. Fix asta vor face toţi pensionarii, toate agenţiile de turism şi tot mapamondul, vor vrea la Hătuica. Şi ce păcat, totuşi. E frumos.
Contre cu băieţii şi fetele. Eu: "Are un cur super" Bence şi Monique: "Nu, nu, am văzut cururi mai frumoase" "Sînteţi invidioşi, asta e" Bence: "Poartă ţiţonodrag (nu se scrie aşa, dar trecem, pentru că nici eu nu ştiu cum se scrie) Înseamnă pantaloni de mîţă şi înseamnă că lu' Nuţi i se vedeau labiile prin pantalonii mulaţi pe peste tot. Mă rog, măcar alea mari. Eu l-am făcut misogin şi mi-a zis că e.
Am mîncat ciorbă de porc la ora 10.30 şi friptură de porc cu piure.
Mie cel mai mult mi-a plăcut ceaţa.

P.S. Nuţi e Elena Udrea, ministra Dezvoltării şi Turismului

Postume, cum s-ar zice
Deşi am crezut că o să mi se usuce mîna din cot şi o să cadă singură, am votat, din nou, cu Antonescu, adică Geoană. Din păcate, sau din fericire, nu se ştie încă, a ieşit Băsescu, m-am culcat cu un preşedinte, m-am trezit cu altul. Mi s-au părut foarte drăguţi toţi susţinătorii de pe la televizor, inclusiv Vadim, ai ambelor tabere, toţi susţineau că mai fac o revoluţie, sau că iese cu război. Dragilor, am o veste: România îşi face revoluţiile, chiar dacă unii preferă să le spună lovituri de stat. Între camarila băsesciană sau cea pesedistă n-am cine ştie ce elanuri, problema rămâne aceeaşi: cu cine faci guvern, cu cine ieşi din criza politică? Simptomatic pentru "economia de piaţă" a României este că o criză politică nu numai că provoacă, dar şi susţine o criză economică de proporţii. Se mai îndoieşte cineva că nu avem economie? Hî.
Situaţie în teritoriu: a trecut Băsescu prin Covasna, Udrea, Blaga au promis bani şi banii au venit. 65% dintre covăsneni au votat cu Băsescu, deşi UDMR este în coaliţie cu Antonescu. Voturile nu s-au cumpărat, stimaţi telespectatori, prin mită electorală 3 pateuri, ci prin miliarde de lei şi prin "ce vreţi?" "ce daţi?". Nu va mai conta nici o secundă că ne îndreptăm cu paşi extrem de repezi către o dictatură aproape militară, gen cine nu-i cu mine e împotriva mea, nu contează nici o secundă că dragii mei intelectuali din Bucureşti sau din SUA nu pricep cât de abject e PD în teritoriu, ce meschinărie ordinară şi la ce mijloace de şantaj recurg ca să obţină ceea ce vor. Vă faceţi mari, mari iluzii dacă vă imaginaţi că PD, acum, e altceva decât ceea ce a fost FSN. Aceeaşi baroni locali, dar de altă coloratură şi încă şi mai porniţi, că ăştia n-au apucat să devină baroni, dar tare mai tînjesc. Pentru că omul e mic şi prost, nu-i pasă cîte cărţi ai citit, da' îi pasă cîţi bani îi dai.
Aş fi o ipocrită să zic că mie nu-mi pasă - ia, daţi-mi mie cîţi bani aveţi -, dar nici nu m-aş vinde. Ei, ai noştri udemereşti din coaliţia lu' Antonescu, l-au votat pe Băse, că le-a dat bani. Să ne trăiască, dragi români. Am ratat, din nou, şansa pe care am avut-o după 1989, aceea de a avea o deschidere cu adevărat europeană, prin Klaus Johannis. Suntem nişte imbecili.

Scriam eu, ca un cetăţean, în 2009. Of,of, măi, măi

Nu ştiu, deşi ştiu exact, vedeţi şi voi, oricine, oarecum, oareşce, că lumea e în altă parte? Să-mi bag pula eu ştiu că da, Şi să-mi bag pula încă o dată, am simţit-o încă de pe vremea lui Ceauşescu şi a lui Iliescu, cînd mulţi eraţi în scutece.
Bre, e o mizerie. Vă invit să vedeţi măreţul Sfântu Gheorghe cu cartierul de ţigani Orko. V-aţi înghiţi voma doar ca să nu îi jigniţi pe ţiganii care trăiesc acolo. Ce Secuime, în pula mea? Ce ţară de căcat care îi adoră ca nişte limbrici pe ăia de se prefac că fac ceva, dar sînt turbaţi cu totul de putere?
Mă simt complet descurajată. Alice zice că suntem nişte imbecili iremediabili. Complet.

joi, 2 decembrie 2010

Din ciclul "Îmi iubesc patria de 1 decembrie"

Am tulit-o frumuşel la Bucureşti să-mi bag şi anume picioarele în ea de ţară. Cum s-a hotărît străbunica să-şi ia aerele, ifosele, ochii mari şi neabătuţi la drum, cum s-au dezlănţuit stihiile. Deci, de dimineaţă, în microbuz m-a atacat o tanti cu "Deşteaptă-te, române", păi, bre, dacă nu eram deşteaptă, la cine mai cîntai tu acuma, s-o scoţi din sărite cu interpretarea ta de operă a unei melodii, parol, spontanee şi revoluţionare, nu e cazul s-o operezi tu acuma. Şi, da, muzica e compusă de Anton Pann. Zic şi eu, aşa...
În al doilea rînd, drumu' de fer, şi unul dintre cele mai îndrăgite simboluri ale morţii, ale iniţierii, ale iubirii între metale, în ceea ce mă priveşte - e mult de povestit aici - m-a scos din minţi. Deci chefereu' a scumpit biletele în ultimul hal - băi! io-s din provincie! - şi a întîrziat ca un căcat ce e, aşa încît era să pierd întîlnirea foarte importantă pe care o aveam. Combinaţia hipertensiune plus scrîşnit din dinţi non-stop, că stătea trinu-n cîmp şi nu se mişca nici să-l omori, nu e bună. Garantat. Nu, deci nu, deci deloc să nu călătoriţi cu ceferu românesc. Am avut noroc cu o doamnă foarte drăguţă, care mi-a povestit tot drumul despre fiica ei care e regizoare - Ioana, oricine-ai fi, trebuie să mă inviţi la o ciorbă - care-i ducea fetei în Bucureşti, la pet, o supă dintr-o găină adevărată - se există găini care imită găinile??, tu-le muma-n cur! - făcută de ea, şi o ciorbă straşnică de fasole, făcută de taică-său. Deci, fără supărare. Eram aşa de nervoasă şi de iritată de scîrbavnicul de tren, încît mai că i-aş fi cerut doamnei să-mi dea să trag o gură de ciorbă de fasole. Că şi mie îmi place foarte tare şi mi se suie la cap. În sfîrşit, dă Dumnezeu şi pleacă trenul, într-o rînă, cu mare chiu şi mare vai, cu mine ascunsă în budă şi fumîndu-mi minţile. Ajung la întîlnire, stabilim ce e de stabilit şi, da, sunt studentă la Universitatea din Essex. Voi pleca anul viitor şi voi sărbători ziua naţională ca pe una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea, că am hotărât, naibii, să plec din România! Sigur, Băsescu m-a ajutat foarte mult cînd m-a alungat din ţară, mulţumesc, tovarăşe.
Şi a început urgia. O ploaie bizară, pe un frig crîncen, care te îmbrăca într-un sicriu sclipitor de gheaţă, gata să te conserve pentru civilizaţiile extraterestre care nu vor invada în veci Pămîntul. Absolut fascinant şi mergeam prin fenomen. Îmi ascunsesem în pumni degetele opozabile, care s-ar fi spart, şi protejam un trandafir alb, pentru Ginoasa mămică. Cu fata Ilinca şi soţul George. Ilinca, de şapte luni - Jesus, cum poate avea cineva şapte luni? - m-a privit fix, cu gravitate, m-a evaluat în tăcere vreo trei minute intense, de m-au trecut toate apele şi, deşi a crîmpoţit cinci secunde din buze a plîns, a decis că sînt demnă de încredere şi a început să mănînce trandafirul. Deci m-am jucat cu copchilul şi m-am iubit cu ea foarte tare şi am făcut ca albina, ca vaca, ca calul, ca ursul şi ca pisica. Pisica nu prea mi-a ieşit, nu ştiu de ce, fumez prea mult. La schimb, Ilinca a ţinut să demonstreze că poate băga în gură un glob de sticlă în care ninge pe dinăuntru. S-a străduit foarte tare, însă a avut ghinion. În pauzele de ţigară am ras cu George o sticlă de vodcă - zău, n-am băut aşa de mult, era sticla spartă-n fund - şi am vorbit cu femeia asta frumoasă şi expert naţional în trafic de persoane, nda. Mi-au dăruit trei îngeri transparenţi, cam cum era să devenim cu toţii. Şi am citit Bulgakov, "Diavoliada" şi, practic, miezul fierbinte - frige, frige - al "Maestrului şi Margareta". Deşi e la întrecere cu Saramago, îl declar minunat.
Am murit toată noaptea de la vodcă şi, de dimineaţă, iar discuţii, Gina trebăluia la calculator, George iubea copil - Gina mi-a declarat răspicat că nu mă va trata ca pe un musafir, deşi eu i-am cerut-o insistent - şi apoi am luat-o înapoi către căşi. Şi am uitat ce era mai important, dosarul meu de studentă la Essex. Şi, cînd să mă scobor right back cu liftul, s-a blocat cu mine în sinea lui. Paranteză foarte mare. Eu am stat în multe locuri, toate cu lift. De pildă, la etajul patru. Şi cum stăteam eu la etajul patru, dementul de lift a decis că trebuie să stau mai sus. Invariabil, mă ducea la opt, crescendo. Într-un fericit final am ajuns să visez că mă prăbuşesc cu liftul în sus, ieşeam prin bloc, şi o luam la dracu' prin cer. După care am căzut cu liftul într-un subsol, într-o clădire supra-ultra modernă. După care am declarat răspicat că orice om care doreşte să mă aibă la uşa lui şi locuieşte mai sus decît pot eu să suport, se va îmbrăca, încălţa, şi va coborî cu liftul să mă ia cu liftul. Sau ratează îmbrăţişările, pupăturile şi tot arsenalul meu, întrucît eu voi fi prea ocupată să mă sufoc de la suit pe scări. By the way, Gina, încercînd să mă convingă că-s fată mare, m-a persuadat că liftul are oglindă şi că mă pot uita la mine. Aham! În afară de faza cu Lacan, cam ce crezi că fac atunci cînd îmi înving fobia de lift şi mă sui în el singură? Îmi caut şi cel mai mic coşuleţ şi mă preocupă grozav să-l stîrpesc. Pînă la urmă a coborît să mă transporte cu obiectul care mă urăşte pe veci.
Aşa, şi am rămas în lift, plouată iremediabil, însă cu dosarul la subraţ. Şi zbierînd la telefon că eu fac o criză şi mor, dacă nu vine cineva să mă scoată de-acolo. Şi m-a scos George şi eu am început să bocesc şi am luat-o pe scări în jos ca o nefericită. Gina se ducea la treabă şi după ce mi-a aruncat o ocheadă scurtă - băi, asta chiar are o fobie! - a făcut mişto de lift, de mine şi de tot. Dar a făcut-o aşa de fain, încît mi-a scăzut nivelul adrenalinei la perspectiva că voi fi îngropată de vie, în lift, între zidurile de beton ale unui bloc.
Şi plec, cu acelaşi cefereu imund, care mi-a stors şi ultimii bănuţi din lumea asta.
Şi începe să fută sistemul toată chiciura din lume şi cădea cu zgomot infernal pe vagoane şi toată lumea s-a strîns în colţuri să bîrfească pînă în ultima clipă a sfîrşitului lumii. Şi eu am fumat în budă.
Sfîrşit.

vineri, 26 noiembrie 2010

Istoria celei care se gândeşte la istorie - să sperăm - ca la jumătatea vieţii

Istoria asta e personală, sau e istoria aia de manuale? Dacă trăieşti simultan cu istoria din faţa blocului sau cu Revoluţia - nu mă încăpăţînez să-i spun aşa, chiar aşa a fost pentru mine:REVOLUTIE, as in revival, as in am luat-o în pula mea de coadă, am avut curajul! - nu cumva maculezi istoria cu I mare, suprapunînd-o peste micile, obscurele tale oboseli, care-s grandioase doar în capul tău? (Bine, în capul meu e chiar grandios, că am visat deunăzi "numele meu e Ishmael. Ghici ce? Aşa începe Moby Dick, deci, vă rog.) Sau insvers, istoria asta m-a adus, redus, la numitorul comun, viaţa e nedreaptă, taci şi înghiţi blablablabla, că eu nu tac şi înghit never ever. Cum despart traseul vieţii mele de traseul istoriei, as in something which happen to somebody else? Cum m-aş putea evalua la rece, la sînge, fără urmă de patimă, de orgoliu sau de istorie cu I mare? Istoria aia face parte, totuşi, din biografie. Pur şi simplu nu pot, aşa cum nu pot rezista ispitei de a rînji ca un drac veritabil la întrebarea: "Unde te vezi peste cinci ani?" În Washington Square sub formă de statuie mă văd, da' tu? Nu ştiu un miliard de lucruri, totuşi, mi se cere imperios să ştiu, ca să mi se reproşeze, mai apoi, lipsa de naturaleţe. Sigur, fiind Prea naturală, mi se reproşează lipsa de subtilitate. De la subtilitate ajungem la originalitate, însă aici am ceva de spus, pentru că sunt convinsă că eu sunt aia originală, nu copiile jalnice care încearcă să mă imite.
Pe scurt, unde despart lumea? Unde-i pun lozinci războinice, de genul "Pe aici nu se trece?" La polul opus, de ce să nu treacă? Dacă tot ai venit pîn-aici...

Şi, da, azi am împlinit 40 de ani. Mulţi înainte, puişor.

joi, 25 noiembrie 2010

Cum e cu prietenii reali

Prietenii reali îţi provoacă toată durerea şi absolut toată frumuseţea întâlnirii. Ajung lucruri simple, ca am venit să te văd, băi. Şi, da, sunt prin zonă, trec pe la tine, chiar dacă fac un ocol. Lasă că am făcut pe gazda primitoare, de mi-am rupt suprarenala cărîndu-i două etaje bagajul - ce-ai pus în el,femeie, Ceahlăul??? -, lasă că am asasinat-o cu problemele mele, însă e aşa de multă întâlnire, aşa de aşa cum ar trebui să fie întîlnirea. Vorbeşte foarte tare şi rîde pe măsură şi eu mă uit şi mă simt pur şi simplu onorată, ca un vasal la care a venit micul rege să îi inspecteze regatul, să-i asculte păsurile şi să-i fută, politicos total, sistemul, prin exemplul propriu. Sigur că vorbesc despre Doina, care ar fi putut fi o întîlnire oarecare, la Bruxelles. Dar nu este. Pe ea şi pe Cathy le-aş alege. Le-aş alege, pur şi simplu. Mulţumesc, bre, mulţumesc din suflet, nu-mi plac efuziunile. Miercuri plec la Bucureşti să termin odată cu toată lamentarea asta, care îmi rupe sufletul. O să fac ceva, precum spui, pentru că am încredere în tine.
Foarte frumoasă, total, o femeie care e în stare să rîdă 24 de ore din 24. Copii total frumoşi ai acestei lumi, iac-aşa.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Îi sunt recunoscătoare lui Adrian Păunescu...

... în primul rînd, pentru că nici nu mai ţin minte de cîte ori am rîs cu lacrimi, imitînd tipul ăla de discurs, în care el se îndemna la a zice versul înainte să-l cînte amărîtul care trăncănea de-a-n-pulea, că i-o lua Păunescu înainte. Dacă îmi aduc bine-aminte am practicat trebşoara asta chiar cu Maicăl, rostind triumfalist şi grav şi sonor I'm bad şi Maicăl miorlăia pe lîngă mine I'm bad. Degeaba, neicusorule, too late.
În al doilea rînd pentru că am priceput subit şi ireversibil că nici o poezie adevărată - mă rog, dacă există şi poezii neadevărate - nu poate fi lălăită. Punct. Poezia are în esenţa ei o rocă de o asemenea duritate, un soi atît de total de inadecvare, şi o armonie atît de rotundă că nu mai suportă nimic pe lîngă, pur şi simplu nu mai intră, nu mai încape nimic. Chiar dacă, iniţial, poeziile erau însoţite de muzică. Niciodată nu am putut să pricep chestia asta, şi am decis că oamenii au fost dintotdeauna imbecili. De ce să combini două limbaje perfecte? E ca şi cum ai traduce soarele.
Aşadar, Păunescu, sau, mai degrabă, Împăunescu, a jucat un rol major în viaţa mea. Ce-i drept, mi-e îngrozitor de milă că s-a chinuit în halul ăla, să stai să te electrocuteze ăia zi şi noapte, însă...
Aha, şi bocitorii de serviciu să mai pună oleacă de surdină. Că e un manelist în travesti.

PS Şi a turbat mandarinul. Deci domnul Aurel Mandarinescu îmi creşte 10 (ZECE!!!) mandarine şi trebuie să îi pun proptele, să nu se rupă. L-am futut eu cu sine, dar nu mi-am asumat rezultatele. No, poftim, acuma...

sâmbătă, 30 octombrie 2010

În ce hal

a ajuns ţara asta. În ce oribilitate de hal incredibil, pentru că românii noştri, din afară, s-au încăpăţînat să vadă dreapta în Băsescu şi nu dictatorul cumplit, nebun de putere, şi cît de jalnică mă simt eu, care am tot zbierat, că nu se poate aşa ceva. În ce hal de mizerie şi de umilinţă, ne-aţi adus, dragi votanţi, din afară, în ce hal cumplit v-aţi înşelat şi nu aţi vrut nici o secundă să ascultaţi ce vă spuneam. NU pot povesti ce se întîmplă zilnic, dar ştiam, încă de dinainte, că un om care îşi alungă oamenii din ţară, nu are de ce să aibă vreo funcţie în România. Ruşine, din aia, cît China, că aţi votat un dictator pentru părinţii voştri. Nimic nu mişcă dacă nu eşti membru PD-L. Asta-i dreptatea pe care, fără să ştiţi nimic, cu totul asiguraţi, aţi impus-o unei ţări frumoase şi demne. Să vă fie ruşine!

Puritatea şi viaţa necoruptă a satului

În primul rînd, mărimile ne-au chemat la 10.30, să ne ia dracu' de frig in ză morning, în curtea castelului Mikes. Gud, aflăm unde e acţiunea, -aia adevărată - drept pentru care ne deplasăm la primărie, unde şogorii beau pălincă de pe la vreo zece cu butoiul. Eu nu-s vreo mironosiţă, dacă-mi dai să beau, beau, da' la ora aia, pe stomacul gol şi cu prefectu' în nas, nu mă ating de alcool. Plec uşure de acolo, dau roată castelului, mă zgîiesc pe geamuri la cărţile din bibliotecă, ah, mereu dau peste cărţi, fumez, mă alint că e soarele meu şi ceaţa mea şi căţeii mei jucăuşi care nu se pot opri să iubească. Şi viţăvercea. Şi începe, Dumnezeu-drăguţu, ceremonia. Deci au vorbit ăia de parcă în viaţa lor n-au scos un cuvînt. Şi erau patru copilaşi doi băieţi şi două fetiţe, cu steagurile corespunzătoare în mîini, care stăteau în iarba aia brumată, tremurînd vajnic, mie îmi cădeau pantalonii, vicepremierul ungar venise, ca omul, la vînătoare, iar corul ziceai că e sufletul meu pe moarte, ieşind cu intensitate scăzută, prin urechi. Plus că, la Zagon, în inima Covasnei, am asistat la un ansamblu foarte drăguţ de majorete, de rîdeam că-mi ajunseseră pantalonii la genunchi, şi oficialităţile mă priveau cu ochi severi. Un porc cît un viţel era rotit la grătar, pînă ce unul dintre vorbitori, după vreo doo ore de discursuri, a declarat, cu lacrimi în ochi, că el e mort de foame. Eu am chiţăit corespunzător cu Bence şi Janos, dar nu mai rezistam, neam.
Nimeni în Covasna nu fumează. Doar eu. Aşa că am ieşit să fumez şi m-a cooptat primarul din Ghidfalău să mănînc din porcul. Cam pofticios primarul, m-ar fi trîntit fix lîngă grătar pentru o partidă de amor. Eu, sărăcan de mine, vroiam doar nişte carne, din aia arsă, preferata mea, şi atît.
După ce l-am asigurat pe primarul din Zagon că, deşi e prost de sincer, nu va ajunge la ziar, am plecat cu cîteva zeci de mii de ore mai tîrziu decît aş fi vrut.
Nu pot fi răutăcioasă, nu pot spune că oamenii nu s-au străduit, n-au încercat, n-au fost - prea - amabili. Dar majorete la Zagon? Petrecere cîmpenească fără cîmpeni? Porc la proţap la statuie din Ungaria? Atîta de evident comunism festivist, mai rar. Totuşi, oamenii spuneau, cu lacrimi alcoolice în ochi, că în 2012 vor candida independenţi la parlamentare. Şi, dacă-s independenţi, ce?

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Supărări extrem de blajine şi virulente

că altfel nu s-ar potrivi cu mine. Deci eu scriu un milion de bălării la ziarul local la care cu scîrbă prestez, pentru că mă duce mintea - să prestez cu scîrbă - şi ştiu exact ce scriu, gen "cutare va fi numit prin concurs". Cine mai are un neuron care dă din deget, oarecare, în agonie, pe vastele cîmpii ale sinapselor moarte din vasta materie cenuşie uscată şi căzută singură, înţelege exact cam cu cîtă ironie cinică fac un exerciţiu de cinism ironic, la din contra marilor idealuri umaniste, blablabla şi tralala şi fără plagiatorul de Coehlio nu se poate. Că nu vă bateţi joc de teatrul ăsta din Sfîntu toţi odată, să ştim o treabă, vă bateţi joc pe rînd. Mai puţin Mădălin şi Zoli care au intervenit în ambele cazuri, însă au intervenit mult mai puţin vehement decît mizeria totală din creierii celorlalţi imbecili care nu pricep nimic. Voi ce păziţi acolo, mă? Cum e posibil ca, sub ochii şi minţile voastre, Bocsardi să rişte să piardă teatrul, iar Mihaiu să primească 1000 de lei pentru transport pe tot anul? Şi mai şi îndrăzniţi să mă sunaţi că am acuzat toţi consilierii locali, în bloc. Oh, dear, stai liniştit, încă sînt calmă şi doar extrem de cinică, ştiu să folosesc cu mare nevinovăţie insulta, chiar pare o greşeală. Ştiu şi cît de mult te-ai luptat să primească Andrei Mureşanu buda aia de clădire care e fostul cinematograf. Sigur că ştiu. Pînă atunci am voie să fiu cumplit de revoltată că teatrul românesc se mută într-o sinistroşenie de clădire comunistă oribilă, în timp ce teatrul maghiar rămîne într-o clădire istorică în care te plouă în cap la spectacole. Halal. Tu, nu, însă primarul are pîrghiile necesare să rezolve situaţia. Măcar să facă rost de bani să repare nefericitul ăla de acoperiş, nu mai spun că baţi un cui în scenă şi cazi în pivniţă! Iar Tamasi Aron e teatru de la 1800. Ndeah.

De fapt, acum mă duc rar la teatru - mereu am ocolit teatrul, concertele, cinematografele, mai puţin cinemateca, pe vremea tinereţii mele - le asociez cu ideea de sindrofie, or eu vreau să ascult ce se întîmplă în mintea mea şi în sufletul meu, nu să purced la exclamaţii, mă plictiseşte la os ideea de enterteiment, grrrbleah - prefer să citesc.

Şi am descoperit că un om poate fi ţinta nemulţumirii publice, doar pentru că e un concept. Hahaha, deal with! I know I do!

P.S. Uitasem, era cît pe ce să-mi dezmint vocaţia de Cassandră. N-o să pice Guvernul, la moţiunea de miercuri. De pe vremea cînd vorbeam cu Taps intens tot spun lucruri. Dar nu e frumos să te repeţi... Şi nici să spui: Ţi-am spus eu????

marți, 19 octombrie 2010

Aşa cum plouă şi ninge

de fiecare dată găsesc pace şi închidere. De fiecare dată cînd ninge şi se topesc invariabil catifelat pe pervaz, cu un zgomot incomensurabil de mic, devin pisică pe calorifer, îmi admir gleznele subţiri şi creierul feminin. De fiecare dată cînd plouă îmi regăsesc savoarea culcuşului, a căldurii şi a înţelegerii. Plouă numai pentru mine, revendicativ şi bizar, ca în diluviul pe care nu sînt îndeajuns de tînără să-l imaginez, că-z doară eu am creat lumea în patruzeci de ani. Mi se pare incredibil şi minunat să găsesc pacea asta infinită în faptul că lumea va continua pentru că plouă. Şi pentru că ninge, o ploaie plapumă. Vorbeşte cineva şi în locul meu. Şi vise minunate. Aveam o inimă albă ca o coală, pe care a început să ţopăie un iepure roşu. Un soi de sînge ţopăit, un soi de învăţat, un soi de sinceritate. Un soi de alt soi. E şi un soi absolut delicios de îngîmfare pentru că iubesc ceea ce e de iubit. Uite, asta, o ploaie, o ceaţă, o nimic. Doar aşa, pentru că nu am mai găsit nimic de vorbit.

Şi mama care mi-a distrus o pereche de chiloţi, galbeni ca soarele, din dantelă, care-mi făceau un cur de nerezistat.
Eu: Mamă, ce-ai făcut cu chiloţii ăştia????
Ea: Nu ştiu. O fi ieşit ceva din ei...

marți, 12 octombrie 2010

Avem o sută de ani

Mama a împlinit azi 60 de ani, iar eu voi împlini 40 peste o lună. Vom împlini o sută de ani.
Numai eu ştiu cît a suferit mama asta a mea. Nu pot nici măcar descrie cît de mult o iubesc şi cît de mult a iubit în locul meu. Eu nu sînt un om bun, semăn cu tata. Nu am răbdare, îţi şi trag veo doo mii de picioare în dinţi, sunt ca tata. Mama, pînă în ziua de azi, îmi calcă cămăşile, îmi face ceai cînd nu pot să respir, vine cu mine peste tot unde am nevoie de ea. E un om incomensurabil, aşa cum eu nu sunt. Mama mă umileşte şi mă bucur că ea face asta. Şi accept cu mare greutate, mare, că e un om infinit mai frumos decît sînt eu. Te iubesc mămicuţa mea te iubesc de parcă nu m-ai fi născut. Numai bunul Dumnezeu ştie că aş muri şi eu odată cu tine, suflet de copil. LA MULŢI ANI, MAMA!

luni, 4 octombrie 2010

Ascult

Bărbaţii de din dos

Şi spun aşa pentru că îmi vine cu foarte mare greutate să recunosc - GREUTATE - că îmi plac cele mai stupide, mai neverosimile, mai idioate portrete de bărbaţi ever. Acum, recitesc - se putea? - "Pe aripile vîntului". În afară de faptul că e singura carte ecranizată impecabil şi nu îmi pot desprinde minţile de cei doi eroi brunetul blond şi blondul brunet, iaca descripţie: "Descălecase şi-şi zvîrlise frîul unui negru mititel. Se oprise s-o privească. Ochii lui cenuşii şi visători surîdeau şi soarele juca atît de luminos în părul lui blond că părea o coroană de argint strălucitor", şi reversul domnului, obvious, "Era un bărbat înal, mai înalt decît toţi ofiţerii din jurul lui, cu umerii laţi, mijlocul subţire şi picioare mici, încălţate în pantofi de lac. (...) Era îmbrăcat extrem de elegant şi hainele lui de dandy acopereau un corp de o forţă periculoasă, cu toată graţia lui leneşă." Blablabla. Şi Ashley avea picioare mici şi, în general, ce pula mea e faza asta cu picioare mici şi mijlocul subţire? Ce, sînt gheişe? Un bărbat adevărat are labe care trebuie încălţate în geamantane. Nda. Ca în atît de multe tîmpenii citite împotriva bunului meu simţ funciar, asemenea prosteli mă atrag maximorum. Ca şi pe alte curci ca mine. Sigur că e jenant să măcar admiţi că visezi tot felul de masculi invariabili stereotipi şi cît e paradigmă cretină, privită din partea cealaltă, cu bărbaţi care iubesc blonde sau brunete cu mijlocul subţire şi picioare mici? Şi, mă rog, dacă tot e din partea cealaltă, brunetele citesc şi blondele se fut?
De ce îmi plac - cumpăr!!!!!!!!!!!!!!!! - asemenea bazaconii? Că, să fim serioşi, "Pe aripile vîntului" nu a plăcut nimănui în mod deosebit pentru că descrie războiul de secesiune. Ci fix din pricina amorezilor.
Îmi place foarte tare şi cartea şi filmul, cu jena aia snoabă, cretină, şi de dindos. Însă nu am cea mai mică ideea de ce. În film îmi place Rhett, evident. În carte, îmi place Ashley. În carte dispreţuiesc puiul de femeie care e Scarlett, în film îmi place, pentru că leagă totul. Şi în carte şi în film îmi plac negrii. Şi în film şi în carte îmi place uitatul Charles Hamilton şi sora cea mică a Scarlettei. Singurul răpuns decent este că aş dori să văd filmul transpus în desene animate. Da' chiar că m-aş uita. Aş persuada-o convingător pe mama mea cea interminabilă să îmi facă floricele. Huh.

Azi, Mama: Bia, de ce scrie acolo să nu transpirăm peste camera de luat vederi?
Azi, eu: Mama, scrie să nu obliterăm camera de luat vederi.

joi, 30 septembrie 2010

Dead Man

Dacă tot am revăzut Dead man şi dacă tot cheamă ăştia Poliţia că ascult Lou Reed la maxim (!!!! Lou Reed!!!!), uite o chestie de care chiar nu mă satur

vineri, 17 septembrie 2010

Mămicisme

Eu: Am plecat, iau un taxi.
Mama: Da? Şi pînă unde te duce?

De fapt, în modul ei alambicat reverenţios stînjenit repede-profitor şi doritor, însă politicos, vroia să mă întrebe dacă avem acelaşi drum. Doamneeeeeeeeeeeeeee, cît am rîsssssssssssss... Era să pierd taxiul care mă duce pînă unde vrea muşchiul lui.

marți, 14 septembrie 2010

Banc deosebit de genial

Mă rog, nu mai ştiu unde l-am citit, dar e cam aşa: (Şi mersi Alineeeeeeee)

Iisus Hristos predică mulţimii. La picioarele lui, femeia adulterină plînge de-i sare cămeşa pe spate - în fine, părul de pe spate, că tocmai fusese smulsă din ghiarili păcatului şi era cam în fundul gol.
Iisus: Cine este fără păcaaaaattt săăă aarunceeee primul cu piatraaaaaa...
Linişte în mulţime. Suspans. Tăcere semnificativă. Gînduri multe şi amestecate. După toate astea o femeie se desprinde din mulţime, rupe o bucată de bordură şi-i fute una la tîmplă femeii adulterine.
Iisus: Mamă, dar mă exasperezi!

Iar astăzi de dimineaţă deosebit, dar deosebit de tare Gigi Becali.

miercuri, 8 septembrie 2010

Insuportabila răutate a fiinţei. Mele

Vieţuiesc, incomensurabil de minim, într-o lume a idioţeniei absolute. E adevărat că marii cinici se nasc din marii idealişti, însă niciodată nu mi-am imaginat că sunt în halul ăsta de idealistă.

Deci:
Am avut un pic de concediu - fără bani de concediu, cu multe mizerii - dar am avut. Vine o prietenă. Hai să punem muzicile noastre, gen Mozart, Queen, Zeppelin şi, oh, da, Doors. Ea a venit cu Beirut şi Elephant Gun - pe care vi-l recomand expre http://www.youtube.com/watch?v=N-mqhkuOF7s - după care vine - iar - administratorul de bloc, la ora 22.30, că el cheamă poliţia. I-am zis s-o cheme şi i-am urat să se ducă în pizda mamii lui de bou, cu mult pathos grecesc. A doua zi, după scormonit între aşternuturi după ochi, nasuri, urechi şi compus feţe descompuse, hai să bem un vin la Olt, să ne uităm cum curge Oltul, că e frumos şi înălţător şi poetic. La Olt zis şi făcut. Ea că am şosete urîte, ruseşti. Eu că ale ei sunt frumoase, chinezeşti. Eu că de ce pana mea culege flori. "Ţie, dacă ai fi o floare, ţi-ar plăcea să fii ruptă?" S-a intimidat şi a lăsat florile la locul lor, în peizaj. Apare un pescar stalker. Deci cretinul total cu patalama şi vita încălţată s-a aşezat la doi metri de noi, cică pescuia. Tot spatele i se transformase în ureche. Şi, oricum, ce caută doo pizde care beau vin şi se rîd la Olt. Deci prietena mea a decretat că se duce să îi fută doi bocanci în dinţi - chiar avea bocanci, de armată, nespus de solizi. Eu am îndemnat-o să purceadă, după care o să scriu la ziar că o bucureşteancă şovină a snopit în bătaie un pescar paşnic, ungur, local. După ce am chiţăit de ăla intra în boală că nu pricepea de ce, am hotărît că cretinul total cu patalama şi vită încălţată merită futut, aşa că m-am apucat să urlu "VIOOOOOLLLL!" Vita încălţată s-a dat mai aproape, îl interesa cestiunea, şi vorbea febril la telefon. Ara se hotărăşte: "Auziţi, domnul, vă rog să plecaţi un pic mai departe". Ăla zice "Bine" şi pleacă trei paşi mai încolo, după care revine.
Mie îmi ajunsese, umor, pula, nu mai aveam. "Haidi, bre, să ne cărăm că nu am chef de mizerii. Chiar n-am chef". Ne împachetăm vinuţul, aparatul foto, ţigările, hainele şi o tulim. Pescarul pulii pizdii mă-sii după noi. Mă întorc şi încep să urlu: "Băăăăă, atîta nesimţire n-am văzut în viaţa vieţilor mele! Nesimţire de aia de pulă brînzită, în gîţii mă-tii de porc scîrbos şi nescopit", deci mă opresc, pentru că doresc să îmi ţin secret repertoriul cu cele mai scîrboase înjurături din lume. Problema este că stăpînesc limbajul pe foarte multe paliere, iar eu aş ţine perfect un concurs de înjurături. Porcul nescopit la vreme s-a ţinut după noi mult timp. Iar eu sunt îngrozitoare pentru că îi doresc o moarte prelungă şi sper că i se va întîmpla, chestii scîrboase şi necreştine, cum ar fi să îi spargă maţele un os de peşte şi să moară înecat în căcatul dinspre înăuntru. Asta e. Ce să fac, sînt oribilă. Pe de altă parte, mi-e atît de imens de scîrbă, că nu l-aş bate, spre deosebire. Violenţa, da. The trigger. Păi, trigger-ul este fix ăsta, în care vine cretinul şi încearcă să se bage în seamă. Că de ce. Că e cretin.

Vacanţă imens ratată şi un gust îngrozitor de Furadan. Eu, realmente, nu vreau pe-aici.

luni, 23 august 2010

Curat murdar, monseniore

Un preot catolic a refuzat medalia Ordinul Naţional de Merit, una dintre cele mai înalte distincţii franceze, din cauza politicii Guvernului împotriva rromilor, şi a declarat că se roagă ca preşedintele Nicolas "Sarkozy să aibă o criză cardiacă", relatează AFP. Părintele Arthur, un preot din Lille (nord), i-a scris ministrului de Interne, Brice Hortefeux, pentru a-i spune că refuză medalia Ordinul Naţional de Merit, una dintre cele mai înalte distincţii franceze, care i-a fost atribuită. "Mă rog, vă cer iertare, ca Sarkozy să aibă o criză cardiacă", le-a declarat preotul jurnaliştilor, duminică, după slujbă.

Ce tare! Un preot ortodox, de la noi, de astă dată, de pe meleagurile secuieşti îmi declara că el ar mitralia toţi ţiganii. Eu, cînd aud inepţii pe care nu le pot procesa, am tendinţa să mă uit cruciş. I-am replicat, cu un ochi la făină şi unul la slănină, "Părinte, nu-i creştineşte nici măcar să gîndeşti aşa, necum să o mai scoţi şi pe gură". "Lasă", zice, "că la cum se fut ăştia nici n-o să bage de seamă". Drăguţ părintele, dar măcar nu se roagă pentru crize cardiace.

luni, 16 august 2010

Chefuri

Deci ieri am avut vreo trei Marii, Mariani şi altele şi ne-am pus pe băut cumsecade, de pe la 11.00 in ză morning. Acuma, vocea raţiunii religioase întrupată de je şi anume - bre, ce sărbătorim noi aicişa, că o murit, s-o ridicat la ceruri într-un rădvan de foc, de Sfânta Marie mică se sărbătoreşte onomastica - n-o căpătat nici cea mai mică urmă de înţelegere, putem să sărim noi un prilej de băut? Nu putem. Bia se transformă în DJ, bagă tot felul de muzici de pe You Tube, nu le-o plăcut Lou Reed - se putea? ăla-i pentru finuţi - manele interzis, aşa că i-am asasinat cu Maria Tănase şi Aurelian Andreescu. Pe la 5.00, beat clampă se cărăbăneşte frati-meu, pe la 5.30 cică să produc şi eu texte pentru ziar. Ioi, atîta am avut de zis. Adevărul este că nu am "servit", cum zice colegul meu, Alin, decît vreo patru beri de căciulă, însă a fost atît de ucigaş de cald, că ne făceam muci şi de la suc. Pe la şase, linişte şi pace în univers. Mai vorbesc cu Cri cea canadiană, o mai frec, mă culc. Pe la 4 dimi bîntuiam după fructe, oligoelementele, alea, alea. Am mîncat două nectarine şi m-am băgat la somn, cu vise ciudate cu hermafrodiţi. La 7 şi un pic dimineaţa, zbierete, chiuituri, muzici populare la vecini. Mă trezesc, evident, le înjur cele mai îndepărtate rădăcini. Linişte, adorm la loc cu hermafrodiţii mei bizari, care semănau cu mine. Cînd eram bărbat eram Alain Delon tînăr. La 8 şi un sfert, iar chiote, fluierături, muzici populare. Măi, cum dracu' fac chef ăştia, cu pauze de respiraţie, de futut, de somn, sau cum? Oricum, nu e foarte cuşer să începi cheful luni, la ora 7 dimineaţa. Mă rog, or fi avut program de chef. Între 9.30 şi 10.30, iar au dormit, s-au futut, au respirat. La 11.00 au revenit cu "Paraziţii" şi BUG Mafia sau ce-o mai fi. La 11.20, pauză de chestii. Aştept cu interes continuarea.

Ah, da, am aflat că băieţii de la jandarmi vor să mă fută, toţi odată, că am scris că îi bagă pe ţigani în dubă şi bat la ei ca la fasole, şi fără martori şi fără camere. Lasă că am stat de vorbă cu un fost jandarm şi mi-a confirmat, dar am văzut eu cu ochii mei loviturile profi, la ficat, să nu lase urme. Băieţi, vă garantez că nu rezistaţi voi la fututul meu, că e din ăla, pasional.

duminică, 15 august 2010

Chestii, din nou

Ar trebui să fiu un pic mai entuziastă că, vorba ceea, o viaţă avem şi-o gaură-n cur. Da' nu sînt. Am stat şi am ascultat tot felul de lucruri, despre care nu cred nimic. Am fost la Izvorul Mureşului, tare mi-o plăcut că m-am plimbat cu trenul pe malul Oltului şi după aia alergam cu trenul pe o fărîmă de coastă de deal şi în jos era prăpastie. Deci mie îmi plac senzaţiile tari, alea în care sînt în siguranţă. Mi-a mai plăcut teribil confirmarea faptului că nu mă opresc aici. A plouat cu stele şi pentru mine au căzut două. Am beut apă din Mureş, însă nu vă gîndiţi că am stat, am urcat pe Hăşmaşul Mare, pînă la izvoarele Oltului şi Mureşului. Asta a fost demult, datorită unui profesor ungur. Şi Piatra Singuratică - acum toată lumea îi spune Piatra Unică, e Singuratică, bre!- şi Lacul Roşu, Ghilcoşul. În ungureşte e Vîrful Ucigaş. Şi poveşti de acum aproape patru mii de ani, pentru că fiecare zi care trece e un secol. Şi frumos nespus, uite-aşa.

P.S. Recunosc, cu jumătate de gură, că am fost la Universitatea Românilor, din colţuri diverse. Nu-mi place pentru că, de fiecare dată, mă rog, de prima dată, mă pune să fiu resentimentară. (Şi pe maghiari la fel, hai să nu recunoaştem Trianonul. Bine.) De ce nu aş spune că e Ţinutul Secuisc? Mi-o fi ruşine. În schimb, aştept de la totala discriminare maghiară a românilor "da, faci, bine, nu vrei să lucrăm împreună?" Chestia asta, deşi sînt bună, s-a întîmplat pe munci sezoniere, două zile, şapte zile cu contract. Însă, oricine s-ar întreba, de ce mă excluzi pentru că sunt foarte bună profesional, însă nu vorbesc limba maghiară, nici franceza nu e limba pe care o vorbesc? De ce, tu, primar, şef de consiliu judeţean, orice, nici nu te uiţi la mine, pentru că vorbesc limba română ŞI engleză? Pute, nu e ok să te cheme STUPU ELENA BIANCA. Nu numai că e latin şi grec, mai e şi indo-european, căcat, nu e Katy. Da, bre, nu e nici o urmă de slavonism în numele meu. Şi chiar sînt mîndră, cu măsura aia a me, mică, de mîndrie. Nu îmi pasă de nimic, oricum sunt om complet, totuşi, chiar nu pricep de ce trebuie să fiu pedepsită sau ridicată în slăvi. Nu uiţi lucrurile astea, nu le foloseşti împotriva altora, sînt şi gata. Cam cît de urît e să-i urăşti pe toţi că nu-s unguri? Grrrrr.
Să fim bine înţeleşi: aş muri, omeneşte vorbind, dacă Ţinutul Secuiesc ar rămîne fără oamenii lui minunaţi. Nu mai e secuiesc de mult, însă nici românii nu mai sunt demult traci.

joi, 12 august 2010

Păr

Chestii care mă dezorientează profund la oameni, şi anume sentinţe că un astfel de păr nu ar trebui să fie tuns. E păr, my fucking solar twin spirit. E păr care îmi încinge meningea, pe care îl doresc perucă. Pe păr, deşi, în condiţiile date, şi pe meninge. Într-adevăr, e foarte frumos, la alţii. Dacă mai ai şi mamă coafeză care îţi spune de cinci miliardissime de ori că ai un păr imbatabil, toată treaba cu părul frumos devine pshianalitică. Da, e frumos, bogat, des, melodios. DAR E PĂR! Nu-i vreo axiomă! Nu-l cultiv în vreo grădină, nu fac intenţionat şi trebe tuns pentru că am avut eu un vis de pictor cu un şarpe. E părul meu pe care îl tund, da? Asta, cu bocitul că mă tund mă scoate din sărite. Ca şi aia cu mătuşa-mea că nu crede că e aşa de creţ fără permanent. No, dacă mi-e cald? Mi-l construiesc creţ. Mi se oferă melodrama părului care e viu. Am zis eu că nu e? E viu, taie-l, în pula mea, că tot din mine mănîncă. Creşte la loc, că de aia e păr. E păr de pe cap, nu-i Einstein. Bănuiesc că se prinde oricine cam cît de exasperată pot fi ca să postez aşa ceva. E PĂR! P Ă R

miercuri, 11 august 2010

La cald

Niciodată nu mi-a plăcut căldura în exces. Chiar dacă e foarte cald mă acopăr noaptea cu un cearceaf. Acum mi s-au umflat toate venele de la mîini şi ochii şi picioarele şi nu mai pot dormi. Deloc. Nu sînt buimacă, creierul e acelaşi, însă nu pot, cu nici un chip, să stau în căldura care mă descompune. Ceea ce, mari, foarte mari nostalgii ale morţii... Undeva, cîndva şi soarele din sud. Poate că ar trebui să scriu. Dar am scris. Chestii.

vineri, 6 august 2010

Preţiosul exasperant este chemat la vorbitor

Burs, nu mai găsesc deloc link-ul acela pe care ţi l-am trimis cu Michel Houellebecque. Trebuie să fie undeva pe blogul tău. Mi-l retrimiţi, dacă te rog frumos? E cam caraghios, ştiu -:))

sâmbătă, 31 iulie 2010

vineri, 30 iulie 2010

Dedicaţie Tapirului aberat

... sau berat, după cum devine. http://www.youtube.com/watch?v=UIy-2BbvoPY&feature=related

joi, 29 iulie 2010

Chef cu Mozart

Păi, da, ruşine să-mi fie că azi-noapte la ora 11.00 ascultam Mozart şi Lou Reed. Pe rând, aşa, domol cu starea mea de pisică solară. Şi dă-i, bătăi în uşă, telefoane, zbierete incontinente. Că nu respect programul de somn. Bine, e foarte adevărat că aria din "Flautul Fermecat" a Reginei Nopţii are nişte acute, dar, iarăşi, bine, că sunt de o puritate şi de o catifea exact ca pielea mea de nou-născută. N-ai să vezi. Un batalion de masculi cu spume la gură îmi dărîmau uşa, să le dau socoteală. Credeau că fac chef cu Mozart. Dude, deci mi-a căzut falca până la placa tectonică din Vrancea. Normal că vocea mea nervoasă face bucăţi orice zid aşa că a răsunat valea de zbierete. Eu nu prea pot, nu pot, pur şi simplu, să aproximez tembelismul, nu e în ceea ce înţeleg simplu. Bine, nu e ok, e muzica prea tare, dar vii la mine la uşă şi îmi spui să dau mai încet. Te comporţi, în orice caz, relativ civilizat oricîţi nervi ai avea. Nu faci spume la gură şi te erijezi în justiţiar. Vecinul, de o rară cretinătate, s-a dus la panou şi mi-a oprit curentul electric. Nu ştiam dacă să rîd sau să chem poliţia. După aia a venit şi administratorul care urla la mine că fac chef. Păi, nu, nu fac nici un chef. Am ţinut-o într-un balamuc pînă pe la vreo unu.
Iar astăzi, mare interviu, mare şi fără să îmi dau seama l-am pozat pe adjunctul ISU, un om foarte ok, de altfel, cu un un dulap pe care avea pizde care şi-o trăgeau una alteia. Dacă nu şi-o trăgeau, îşi arătau interesele. Am rîs vreo doo ore. Cred că ar trebui, în continuare.

P.S.: Am uitat, însă cea mai tare fază a fost de dimineaţă, cînd mi s-a spus că o reporteriţă a întrebat de ce a importat România 170 de TONE de sânge. Au, asta a durut!

miercuri, 28 iulie 2010

Diverse

Cel mai bun lucru atunci cînd nu ai nimic de făcut este să nu faci nimic. Să te topeşti în marele calm latin, grecii sunt cam turbulenţi. Să te întinzi ca o pisicanie din toate oscioarele şi din toate venele albăstrui care-ţi apar peste noapte. Să te uiţi în nişte ochi galbeni, să ignori alţi ochi, să te fîţîi şi să te răsfeţi ca unul sărit din timp. Să-ţi cumperi "Cireşarii", în ediţie nouă, să îţi freci mîinile de resturile de copac lăsate de hîrtia vai. Să comunici extrem de puţin, pînă spre deloc, că-z doară mai putem să păstrăm secrete mici. Să te distrezi cu propria ta voce pe care nu ţi-o recunoşti niciodată reprodusă de o maşinărie, că altfel sună în urechea internă. Să baţi aceeaşi stradă şi să-ţi plouă în gură de la cireşe coapte - ACUM!!! - în Sfîntu Gheorghe. Să îţi dai seama de efectul devastator al energiei statice. Să Mozart, obvious. Să fii sunată şi înjurată că nu eşti rrrrromân. Neacs, nu sînt, o fi grav că sînt doar om? Copchiii care nu mă slăbesc cu zbieretele - eu, parţial calmă şi visătoare: "Măi, copii, de ce ţipaţi?", ah, ce...ce... nu vreau să zic - şi vecinii care bat covoare, care praf se pune instant la loc pe covoarele lor. Mă uit şi nu zic nimic. Inundaţii, evident, oameni de aur şi miere, de la care am plecat cu o pîine în braţe. Miros de lapte, miere şi fistic. O oglindă oarecare, fără să reflecte nimic. Bunătate pe pîine fără nici o cauză. Aşa zic.

vineri, 16 iulie 2010

As me, as usual

S-o mai sinucis o fufă care se credea maichel jackson's et company. În afară de totala propensiune a mea către rîs homeric, dincolo de orice dramă imbecilă o mai fi avut cumătra - îmi veţi recunoaşte că ar fi devenit o cumătră, fix ca Iordăchioaie şi restul - stau forever să mă întreb de ce pula mea 99,9% dintre români cred în perfecta imbecilitate a instituţiei bisericeşti. Ce biserică, mamaie, cînd tu îţi baţi nepoţii cu nuiaua, crezi că e bine, iar bărbatul tău violează nepoţi? De unde ies toate mătuşele, cu dinţi cadaverici - mă rog, o lucrare - ca să povestească că tu ai fost botezat şi ai îmbrăţişat ortodoxia ca pe calea ta de urmat? De unde ies popii ca popândăii să spună că la ortodocşi nu se poate cînd e exact la fel şi la catolici? De unde vine instituţia asta imbecilă care e doar o mascaradă sinistră şi irevocabilă de vreo doo mii de ani? Cine sunt aceşti imbecili care îmi dau interzis la iubire, dacă nu trece prin instituţie? Ce fel de om, ce fel de Biblie îţi spune să urăşti mai mult decît iubeşti? No, lua-v-ar naiba pe toţi, bre, în ordine ierarhicăăăă, aaaaaaaaamiiiiiiinnnnn. Şi să ştiţi că un lucru extrem de simplu se întîmplă: legătura unui om cu Dumnezeu nimeni nu o poate negocia. Nici o popă. Niciodată.

P.S. M-am lăsat dusă de val. Că nu-s instituţie, dar eu cred că şi copiii nebotezaţi şi sinucigaşii, şi femeile care intră neacoperite în biserică şi în altar ar trebui să aibă parte de iubirea pe care noi doar o împărtăşim, nu o dăm. Cine dă e altfel, vite instituţionale bisericeşti.

Ah, da, îngrozitor pentru biserică: I-am luat mamei Saprosan şi am futut florile de mandarin între ele, iar eu m-am futut între mine. Oh.

Iubirea e infinită. Nimeni, nici un preot, niciodată, nu-mi spune că durează pînă te sinucizi. Să vă fie ruşine, ticăloşilor. Aţi uitat complet. Propriul meu suflet în faţa a ceea ce cred este judecata mea.

duminică, 11 iulie 2010

Chemarea strabunilor

Taman ce am revenit din oraşul natal şi moldav. Cu creierii tocaţi mărunt, se înţelege şi uite ce am primit de la drăguţa de Ara. Foarte tare!

Definitii noi extrase din Moldovian DEX 2009

PRUDENT = pasta de dinti cu extras de prune
MONOLOG = olog de un picior
BIOLOG = olog de ambele picioare
SEXOLOG = olog de 6 picioare (de ex. miriapod sexolog)
MANIPULARE = manevrarea penisului cu ajutorul māinilor
ATĀTAT = fara sāni
AMĀNAT = fara māini
ĪNCHINARE = transport catre China
ĪNVINUIRE = procesul de fermentare a mustului
ĪNFOCARE = transformare īn foca
GHINIOANE = varianta moldoveneasca pentru ardelenescul Bine,Ioane
ĪMPRASTIERE = rezultatul procesului prin care betivii se fac prastie
BIZAR = zar dublu
MACEL = mac mic
MICROSCOP= scop marunt
ĪNVIORAT = Prevazut cu vioara
LESINA = pe unde merge le tren
MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri
CIMBRU - marca postala din Banat
BASCA - femeie din Pirinei, cu marginile īndoite īnauntru
AMPULA - amintiri din tinerete
HAITI - grupuri de lupi flamānzi care bāntuie prin judetul Botosani
BIRMANIA - predispozitie maladiva a unui ministru de finante de a pune noi taxe si impozite

vineri, 18 iunie 2010

of!

Aflu de la Dragoş că a murit şi Saramago. Gud. Cea mai bună atitudine în condiţiile date.
Pe Saramago mi l-a pus în braţe profa de română Delia Dună, care ne dăduse un test psihologic -oare de ce?- şi mi-a spus că în viaţa ei nu mai citise răspunsuri atît de livreşti ca ale mele. No, acuma, scriam şi eu ce citeam. Dar nu pot scrie despre "Memorialul de la Mafra". Mi-a împărţit viaţa în două.
Nu mi-a plăcut "Evanghelia după I.C.", culmea, mie mi s-a părut tezistă. Mi-a plăcut foarte tare "Toate numele", dar în alt fel, un fel mai subtil şi mai apropiat de moartea din care face parte începînd de azi. Nu mai, gata. La revedere, dragul meu portughez.

Dansuri

Am găsit pe blogul preţiosului exasperant un alt blog. Loare şi rufele, care Loare şi rufele m-au băgat în Michael Flately. Şi eu sînt total, fascinată, de ce poate să facă echipa lui acela cu picioarele. Dar, măi, nu-i cam nazisto-comunist, aşa, să ţopăie toţi în acelaşi timp? Mi se pare cam încrîncenată treaba, iar spiritul meu bizantin e contrariat. Şi acela nu e step, de la Fred Astaire? De ce e irlandez sadea? În fine. Bizar, so far.
Vai, genial... ioi....http://www.youtube.com/watch?v=RdfPER5Cgm8

miercuri, 16 iunie 2010

Cardiacii ăştia, cu stările lor...

Nu pot explica cam cît de intens am putut suferi din cauza căldurii. Deci mă gândeam că ar fi mai bine să leşin, naibii, odată, să mă ia cu Salvarea şi să mă trepaneze. Mă durea pe bune lichidul cefalo-rahidian, că nu pot să zic că mă durea capul. Cea mai mică mişcare nu durea din străfunduri, nu durea din adn, nu durea din viaţa intrauterină, durea direct din reîncarnare. Dacă nu ţi se rupe capul, ţi se rupe cordul direct, că m-am trezit azi noapte cu fîlfîieli la inimă, de am vizualizat-o în chip de înger plecînd înspre Norvegia, Finlanda, Danemarca şi, în final, dar nu la noi, în Alaska. În sfîrşit, azi dă Dumnezeu drăguţu şi plouă. Pe seară, aşa, după o zi de scrîşnitul dinţilor şi alea, alea la job. Eeeee, păi, dacă plouă in ză evening, nu ieşim şi noi cu umbreluţa cea roşă la o plimbărică? Pe vremea tinereţii mele mă plimbam mult şi bine. Mă plimbam că dădea bine la cv. Mă plimbam că eram neînţeleasă. Mă plimbam că eram îndrăgostită. Mă plimbam că îmi conferea un facies eminescian. După atîţia ani de presă, cine îmi propune MIE!!!! o plimbare, devine cel mai imposibil empatic om ever. Nu-mi ajunge, măi, cît alerg, toată ziua, cît am alergat de colo-colo, cît a trebuit să alerg de la subiect la ziar şi de la ziar la subiect, de circa - asta e o medie drăguţă - trei ori pe zi??? Bite me, cu plimbarea ta!
Deci eu nu mă plimb, eu merg cu scopuri diverse prin spaţiu. Bine, dacă plimbarea mi-a devenit aşa de intim nesuferită, trebuie să mă însufleţească ceva. Bine, nu ies să mă plimb prin ploaie, ies să îmi iau şi eu o bere şi ţigări. E tîrziu, tre să bat drumul la un non-stop, se potriveşte perfect ca pretext. Şi ies şi mă tună, şi mă fulgeră, şi mă bate ploaia în căpăţînă, că umbrela o ţineam la picioare, pentru maşini. Şi e minunat. La non-stop dau peste eternii mei ţigani. Nespus de politicoşi, întrucît eu aveam tricoul ud. Vorbesc în limba maghiară cu vînzătoarea, aceea pare că are probleme. Mie, care numai de cumpărături nu-mi ardea, încerc să grăbesc lucrurile: "Nu aveţi mărunt? Poate vă ajut eu." Nu era cazul, se schimba casa, dar tare le-a mai plăcut. Erau doi ţigani cu clasă, măi. Foarte politicoşi s-au oferit să îmi achit eu berea şi ţigările înaintea lor, pentru că nu vor să o facă pe domniţă să aştepte. Unul era mai tînăr şi mai chinuit, dar demn, celălalt era mustăcios şi pofticios şi tatăl aceluia, după cum nu se uita în ochii mei, ci un pic mai jos. "Nu aveţi burlane de curăţat?", zice el. Eu, dezolat-stînjenită că nu am burlane. "Stau la bloc, ştiţi..." "A, la bloc...", zice chinuitul tînăr, modest. Tatăl: "Reparăm burlane şi la bloc! Reparăm orice burlane!", mă asigură tatăl, subtil. Iar eu mă pun pe un rîs de să cad pe jos, nu alta. Şi rîd cu lacrimi, că nu-mi ajungea că eram udă pînă la brîu. Rîde şi tatăl, rîde şi vînzătoarea, rîde şi fiul, rîde şi schimbul doi. I-am cerut o carte de vizită, dacă simt nevoia să îmi repare burlanele la bloc, l-am asigurat că am prieteni care stau la casă şi ar avea nevoie de serviciile lui şi vă împărtăşesc numele şi numărul de telefon: GABOR LAJOS, TELEFON 0756 794 541. Nu am habar cît sunt de profesionişti, dar se duc acolo unde e nevoie de munca lor. Sînt cu maşina, aşa că nu rămîne decît să stabiliţi. Nu ştiu nici cît cer pentru munca lor, dar, pot spune cu mîna pe inimă că sînt de o calinerie teribilă. Numai gagicile să nu aibe tricoul prea ud şi să fie singure la 10 noaptea după ţigări şi bere.

P.S.
Nu ştiu exact cît e real şi cît e în capul meu empatia mea totală faţă de aceşti oameni. Ţin minte că ai mei mă ameninţau că mă dau la ţigani pentru că nu sînt cuminte. Pentru că logica mea perfectă a funcţionat dintotdeauna mă gîndeam aşa: Foarte bine, ai mei nu mă vor pentru că nu sînt cuminte şi nu mă potrivesc cu ei, aşa că o să mă dea la cineva care este în regulă cu un drac împieliţat ca mine. Păi, dacă acolo nimeni nu o să fie supărat că eu sînt aşa într-o ureche, de ce nu mă dau mai repede?
Nu cu atît de multe cuvinte, însă s-a produs exact contrariul ameninţării. Niciodată nu mi-a fost frică de ţigani, niciodată nu i-am condamnat. Or fi buni şi părinţii la ceva.

miercuri, 9 iunie 2010

unfucking believable

Integral răspunsul primarului municipiului de mare, mare căcat şi bătaie joc - dom Antal şi tu şi frecţiile tale, gen Bereczki Kinga, ne inspiraţi aceeaşi totală, veşnică scârbă. Nu contează că eu simt englezeşte, că vă fut în freză cu toată absoluta tîmpenia voastră genetică. Dar iată textul emis de către Antal, pentru demiterea lui Bocsardi. Sper să vă placă. Mie aşa de tare mi-o plăcut... no9

Profesionalism şi constrângerea cifrelor

În aceste zile au apărut în presa locală insinuări cu tentă politică în legătură cu aşa numita destituire a lui Bocsárdi László. Adversarii mei politici au încercat, ca şi altădată, să mă submineze, folosindu-l drept scut împotriva mea pe Bocsárdi László. Şi de această dată, ca şi în trecut, o să răspund cu date concrete, la acuzaţiile aduse, prin intermediul meu, la adresa Primăriei şi Consiliului Local.

Mulţi oameni de bună credinţă au fost induşi în eroare de campania de discreditare a PCM, eu însumi aş fi semnat fără ezitare petiţia CIVEK (Federaţia Organizaţiilor Civile din Judeţul Covasna), numai că petiţia conţine doar adevăruri parţiale, iar adevărul este cu mult mai nuanţat.


Oraşul are nevoie de Bocsárdi László

Înainte să trec la subiect, vreau să spun, contrar celor scrise şi insinuate, că îl respect pe Bocsárdi László, atât ca om, cât şi ca artist. Succesul profesional, realizările sale, într-adevăr au făcut ca teatrul din Sfântu Gheorghe să câştige un renume naţional şi internaţional, şi sunt mândru de acest lucru atât ca om iubitor de cultură, cât şi ca primar. Consider că prezenţa lui Bocsárdi László ne îmbogăţeşte oraşul, care are nevoie de un om atât de valoros.

Cu toate acestea, primarul şi Consiliul Local au obligaţia să gospodărească cu responsabilitate sursele financiare pe care le au la dispoziţie, mai ales când trăim o criză financiară atât de haotică şi toată lumea simte pe propria piele ce înseamnă când trebuie să strângă cureaua şi mai tare. În timp ce teatrele din marile oraşe sunt finanţate de stat, întreţinerea teatrelor din micile oraşe trebuie asigurate către Consiliul Local. Sfântu Gheorghe este un caz unic, deoarece are în administrare atât teatrul maghiar cât şi pe cel românesc.

Cultura, în captivitatea cifrelor

Din bugetul oraşului, din impozitele plătite de dumneavoastră, în ultimii patru ani am alocat pentru întreţinerea teatrului maghiar 106 miliarde lei vechi. Ca să fie şi mai clar: în perioada 2006-2009 din totalul sumelor rezultate din plata impozitelor pe terenuri, clădiri şi automobile, plătite de locuitorii oraşului, 75,42% a reprezentat suma alocată Teatrului Tamási Áron de către Consiliul Local. Ştim cu toţii că în atribuţiile conducerii locale nu intră numai finanţarea teatrului, ci şi dezvoltarea infrastructurii, îmbunătăţirea calităţii serviciilor.

Comisia

S-a spus de asemenea că eu am numit membrii comisiei care a evaluat activitatea lui Bocsárdi László. Este adevărat, dar am fost împuternicit de Consiliul Local, fără voturi împotrivă. Nici membrii comisiei nu au evaluat activitatea lui Bocsárdi László în felul în care a apărut în presă. Aş aminti că, printre alţii, l-am rugat şi pe Bíró Béla, o persoană cu o pregătire şi obiectivitate, care nu poate fi pusă sub îndoială, să facă parte din comisie, dar nu a fost disponibil. L-am ales pe Klárik Attila din următoarele motive: în afară de faptul că este doctorand în filologie, a fost consilier la Guvernul României, unde a participat la procesul de elaborare a legilor ce privesc viaţa culturală, iar în calitate de consilier local, fiind membru în comisia de cultură, are cunoştinţe de ansamblu despre funcţionarea instituţiei.

Comisia a avut şi membri care au acordat punctaj maxim, deoarece i-au evaluat activitatea mai ales din punct de vedere artistic şi nu din punct de vedere managerial. Acesta este punctul sensibil în cazul lui Bocsárdi László. Nimeni nu i-a pus la îndoială nici un moment cunoştinţele profesionale, dimpotrivă, mi-aş dori ca şi în continuare teatrul să urmeze valorile artistice introduse de el. Cu toate acestea, situaţia financiară impune despărţirea categoriei profesionale de cea managerială. Oricât de mult succes a avut Bocsárdi László pe plan profesional, prestaţia managerială poate fi contestată.


Ce înseamnă buna colaborare?


Niciodată nu am cerut şi nu am aşteptat loialitate de la Bocsárdi László, deci şi această afirmaţie este neadevărată şi nedreaptă. Dimpotrivă, l-am rugat să ţină teatrul deoparte de jocurile politice. Şi eu şi Consiliul Local am sprijinit la maxim proiectele lui Bocsárdi László şi, în funcţie de posibilităţi, i-am pus la dispoziţie fondurile necesare. Împreună am planificaş Festivalul Reflex din 2011, construirea şi inaugurarea Clădirii Studio. Ne-am angajat să asigurăm actorilor locuinţe de serviciu, să renovăm clădirea teatrului. Este adevărat că, din punctul de vedere al plătitorilor de impozite din oraş, cel mai indicat ar fi ca de problemele financiare, juridice şi administrative ale teatrului să se ocupe o persoană pregătită, cu studii superioare, specializată în ştiinţe economice, care atrage fonduri europene şi care face un lobbi de succes pentru a atrage şi alte fonduri în scopuri culturale. Este nevoie de această schimbare de mentalitate pentru ca Teatrul Tamási Áron să rămână şi în continuare la nivelul artistic bine cunoscut şi apreciat.

Am fost de acord să fie aplicată noua legea privind funcţionarea teatrelor, datorită acestui lucru în Teatrul Tamási Áron s-a putut acorda salarii mai mari pentru angajaţi. Mă bucur că directorul teatrului poate primi un salar de 6550 lei. Trebuie menţionat faptul că pe lângă acest salariu directorul a mai primit şi în plus pentru regizare sume de ordinul sutelor de milioane din bugetul teatrului. În acelaşi timp Bocsárdi László nu a fost de acord cu rugămintea mea ca el sau angajaţii teatrului să ia concediu fără plată pentru acele perioade când lucrează pentru alt teatru.

Suntem cu toţi bugetari

În pofida criticilor aduse la adresa noastră, primăria a adoptat o poziţie responsabilă faţă de artişti. Deşi a fost reducere de personal fondul de salarii al teatrului a crescut. Dar cum să mă uit în ochii angajaţilor primăriei, când la instituţia noastră un jurist câştiga 1500 lei, şi la teatru era posibil ca cineva cu studii medii să obţină un venit lunar de 5400 lei. Am încercat să facem economii şi am redus venituri în celelalte instituţii, la teatru salariile au crescut în medie cu 20% în perioada 2008-2009. Iar în ultimii patru ani cheltuielile raportate la un spectator au crescut de la 90 de lei la 168 lei.

Avem nevoie de schimbare de viziune

Nu voi îngădui nici un fel de şantaj emoţional, când e vorba de interesele oraşului şi a locuitorilor. Am sprijinit şi până acum cultura, şi aşa voi proceda în continuare, acest lucru nu se va schimba. Dar, în ceea ce priveşte conducerea financiară a teatrului, este necesară o schimbare a mentalităţii, trebuie coordonat activitatea artistică şi cea managerială pentru o funcţionare optimă şi eficientă.
Subliniez că Bocsárdi László nu a fost demis, dar trebuie să admită că instituţia are nevoie de un management eficient, trebuie să aibă în vedere pe lângă criteriile artistice şi cele financiare.

Ca primar al oraşului consider că nu încalc libertatea artistică a teatrului dacă formulez următoarele cerinţe:

• Angajaţii teatrului care lucrează şi în alte teatre să ia concediu fără plată pentru perioada respectivă
• Să respecte legislaţia în vigoare, în special în domeniul financiar.
• Atelierele Teatrului Tamási Áron să întocmească facturi pentru lucrările care nu sunt pentru teatru, cu acest lucru contribuind la creşterea veniturilor
• Atelierele să fie mutate din centrul oraşului în imobilele pregătite de către Primărie la Cîmpul Frumos.
• Să se folosească mai mult de posibilităţile de atragere de fonduri
• să asigure din venituri proprii măcar 20 % ale cheltuielilor raportate la un spectator
• Să aibă un director economic cu studii superioare cu specializarea în domeniul economiei
• Autonomia instituţională înseamnă şi că suntem buni gospodari, şi că menţinem curăţenia şi mediul civilizat atât în clădirea cât şi în curtea teatrului

Consider că este obligaţia primăriei să impună îndeplinirea cerinţelor de mai sus, dar, dovedind că nu e vorba de un atac la persoana domnului Bocsárdi László sau la adresa valorilor susţinute de el, voi propune, joi, la şedinţa extraordinară a consiliul local, înfiinţarea unei noi comisii de evaluare, nominalizat de către membrii consiliului local, care să reevalueze activitate managerială a directorului.
Voi propune ca în această nouă comisie să fie nominalizat câte un reprezentant de la UNITER, de la Academia de Teatru din Târgu Mureş şi un consilier local. Dar întreb, indiferent de rezultatul evaluării, criteriile menţionate nu ar trebui îndeplinite?



Antal Árpád András
Primarul Municipiului Sfântu Gheorghe

Justiţia e o doamnă, ce pula mea

Nuţu Cămătaru a fost amendat, miercuri, de Brigada de Poliţie Rutieră a Capitalei, cu 120 de lei, pentru că a plecat din Penitenciarul Jilava pe cal, faptă interzisă în mediul urban, potrivit Codului Rutier. Poliţiştii rutieri i-au întocmit lui Nuţu Cămătaru proces-verbal, el încălcând articolul 99 din Codul Rutier, privind nerespectarea regulilor de circulaţie de către conducătorii de animale, au declarat, miercuri, pentru MEDIAFAX, reprezentanţi ai Brigăzii de Poliţie Rutieră Bucureşti.

marți, 8 iunie 2010

Cassandra cu acte în X

N-o să pice nici un Guvern ascultaţi, o, voi, muritorilor. N-o să pice nimica. Din contră, pre mulţi o să popească Băsescu. Băi, nu-i normal, în România, să mori la 80 de ani. E o sfidare la adresa lui Băse. Cel mai bine e să dai bani la stat şi să crăpi rapid, ca tata, la 56 de ani şi nimeni să nu mai întrebe: auzi, măi, statule, eu, care am contribuit la curul tău de la 18 ani, nu am ieşit la pensie, că mi-o dat Dumnezeu să crăp, ce pula faci cu banii ăia? Câţi mor în România cu mult înainte de a ieşi la pensie şi de a-şi lua amărîta de contribuţie? Cîţi se îmbolnăvesc pe parcurs şi mor. Mor, just like that. Iar tu, Băsescu, le spui pensionarilor că, ghinion, trăiesc cu mult mai mult peste 650 de lei. Nasol, mama trebuia să dea colţul mai repede, să nu îi ia din pensie. Mama abia face 60 de ani anul ăsta, după 45 de ani de muncă, pe cartea de muncă. Munceşte de la 15 ani, o poală de bani. Dar, nu, nu că i s-ar cuveni ceva. Nu, din contră, merită cu vîrf şi îndesat să i se mai ia 15%. Nesimţita!
Eu, dacă apuc să îmbătrînesc şi să ies la pensie, mă voi scălda în propriile mele maţe, pentru că altceva nu voi avea ce mînca, decît să-mi scot scuipat din gură şi să-l bag la loc, că nu contează că toţi angajatorii mei, care nu-s bugetari, mi-au plătit cu sfinţenie contribuţiile. Contează doar să mor, e aproape poetic statul român, un Dumnezeu apriori. Şi dacă nu crăp la termen? Nu mai e apriori, deja mă lupt cu lumea.
Cea mai curioasă şi explicită, în acelaşi timp, mi se pare reacţia celor care ar fi trebuit să se alăture propriilor interese, adică sindicatele. Am senzaţia că fiecare individ, în parte, se simte vinovat, şi îşi spune în sinea lui "Ei, lasă, că şi eu am luat şpagă, ei, lasă, că şi eu am dat şpagă, aşa merge". Păi, eu nu am dat şpagă în viaţa mea, că mor de ruşine. Nu m-am futut pentru nici un post pe care l-am avut, că mi-aş lua gîtul. Mi-am luat-o major din cauza mea, că detest să muncesc. Eu fac, eu nu muncesc ca la lecţia de mate. Eu nu muncesc, eu fac pe bune, îţi place, bine, nu-ţi place, pa. Şi nu, n-am nici un cont în bancă. Nu pricep şi nu voi pricepe, în continuare, laşitatea umilă gen, tu eşti şeful, fac aşa cum zici. Nu înţeleg. Aşa cum nu înţeleg nici laşitatea de a accepta un contract verbal pe care te pişi la umbra unor legi. E CUVÎNTUL TĂU DE ONOARE! Da, mai facem şi de astea, avem cuvînt de onoare în care ne băgăm pula. Oau.
Nu, eu nu pot fi aşa. Chiar nu se pupă cu mine. Dar se pare că se pupă cu foooooorteeee muuuulţi, care îşi spun că nu contează spiritul legii, ci litera ei. Am o veste: legea e spirit prin definiţie. Dacă nu exista cuvînt de onoare, care, în sine, nu înseamnă nimic, nu exista legea. Legea ţine cont de cuvîntul de onoare, este o mîrşăvie să abuzezi de cuvîntul de onoare, care nu e trecut în litera legii.
Aşadar, ruşine din aia cît Imperiul Austro-Ungar, că nu v-aţi respectat cuvîntul vorbit.

vineri, 4 iunie 2010

Oboseală

...şi cărţi pentru care voi plăti o amendă. Deocamdată, tot mama e superfaină: Eu: Măi, dar eşti imposibilă! Ea: Bine că eşti tu posibilă!

luni, 31 mai 2010

Grevă

Cred că nu se pune la ăia care sînt în grevă forever, gen prietenul meu bolnav de schizofrenie, sau eu, care nu aud voci, dar le pun în imagini. Hehehe, o imagine face cît o mie de cuvinte... Bine, zic, grevă. No, e grevă la nivel de lideri, s-o trezit PSD-ul în ei, că altfel, pula. Examenul de bac se dă, pînă una alta şi mai şi afişează chestii imbecile gen "Grevă generală, cu desfăşurarea examenului de bacalaureat". Dacă am detestat vreodată progeniturile, ca şi pe genitori, de altfel, acum e momentul să îmi desfăşor arsenalul. Păi, bine, băi, frecţie lălăită de genitor futac bugetar, cu politeţe scîrboasă că ai interes, ţie chiar nu ţi-e ruşine, da' deloc, aşa, să îţi plasezi produsul fututului în funcţii pentru care sunt complet şi iremediabil asimptoţi? (Las' să se chinuie) Ţie, produsul fututului, nu ţi-e chiar nici un pic ruşine că eşti agramat, că nu îţi dai nici interesul, nici silinţa, că scrii cu picioarele - a se vedea pe net, numele lor e legiune -, dar pretinzi ca nişte oameni cu o spoială de şcoală, cît de cît, să îţi fută ţie o notă că au cotizat mă-ta şi tac-tu? De unde pînă unde vă treziţi că vi se cuvine ceea ce nu aţi făcut niciodată? Oricît de bizar ar părea, eu sînt total, absolutamente de acord cu guvernul Boc. Normal că nu-s de acord să susţin şleahta imbecilă de la putere, însă astea erau măsuri care trebuiau luate imediat după 1989. Şi pe baze clare şi solide. Acum, fără nici cea mai mică urmă de relansare a economiei, e un căcat, care se traduce în mişcarea socială a căcaţilor. Tare v-a mai convenit să fiţi bugetari, tare v-aţi mai înfoiat, genitori şi progenituri deopotrivă. Tare v-a mai plăcut la stat. Cam ce credeaţi? Că democraţia începe dincolo de ograda mea? Imbecili nesimţiţi care vă aruncaţi sacii cu pamperşi plini de căcat, daţi de la stat, în Lunca Oltului. Imbecili care cred că locul lor sub soare e asigurat prin relaţii. Imbecili total, al căror singur gînd pe lumea asta este să se scoată pe ei la suprafaţă, orice ar fi. Muriţi, băi! Lumea asta se face prin efort şi prin indivizi frumoşi şi liberi. Iar libertatea voastră e statul. Cretini, de o mie de mii de ori cretini!

duminică, 30 mai 2010

Alea, alea

Noaptea nu dorm, că sunt mult mai preocupată să visez, ziua dorm pe tine, oricine ai fi, că nu mă interesează tîmpeniile funcţionăreşti, gen miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, prefecţi, şefi de partide şi alte labe. Nici măcar nu mai ţin minte exact la cine am văzut scîrboşenia de a-şi lăsa unghia de la degetul mic crescută. Am înţeles din profunzime: înfinge unghia în sare şi piper şi o presară peste homar. Plouă. Plouă aşa de mult şi eu mă topesc de plăcere. Să crape rapiţa cea galbenă pe care am tot văzut-o. Să nu crape, dar să-l scoată cineva din uz şi pe taximetristul care mă duce cu 120 la oră pe drumuri judeţene ca să văd eu că e tare viril. Dude, eşti tîmpit, that's all. Nu te stresa, nu trece, fiecare are rostul lui! Mă priveşte încercînd celebrul contact vizual, în timp ce eu vreau DOAR un taximetrist! Împuşcă-te, dragă Csabi! Asta e, nu mă vei fute, viaţa e nedreaptă.
Ieri am fost în juriu la festivalul pescăresc de la Belin şi am gustat dintr-o mie de ciorbe de peşte. Cea mai tare ciorbă a fost cea din Ungaria. Super gust. Şi mi-am prăjit o mînă şi nasul, că ieri a fost soare, futu-ţi ordinea aia cosmică. Şi mi-a sărit un crap drept în faţă, halind o insectă, dacă mai aveam nevoie. Alea, alea. Uite-aşa fac patruzeci de primăveri.

P.S.
Anul acesta extrem estem. Eu şi mama facem împreună o sută de ani. Rotunzi.

duminică, 23 mai 2010

Nimic

Da' chiar nimic. Obosită şi intens scîrbită. Aş fi, doar, în stare să mă uit zi după zi cum se înalţă mandarinul, atît de fragil, atît de timid, atît de în soare. Nu mai e grăsunel, e din ce în ce mai înăltuţ. Pubertatea mandarinului.

duminică, 16 mai 2010

Ce bizar e să te joci

Nu-mi aduc aminte de vreo consecinţă directă a faptului că m-am jucat cînd eram copchilaş. Ah, ba da, am persuadat cu foarte mare convingere o fetiţă să recunoască faptul că mi-a furat nişte petece de pânză din care făceam haine pentru păpuşi. Sau ce tîmpenii îmi mai treceau mie prin cap, că eram copchil supradotat - a trecut supradotarea, stau liniştită. Dar acum, cu calculatorul şi cu tot felul de gadget-uri, totul mi se pare de o gravitate gen Poe, ca şi cum nimic nu ar trece în rodeo-ul plictisitoarelor noastre mărginimi, gen viaţă, moarte, iubire, şi alte schizoidii. Nimic nu mai e joacă şi, oh, da, nici măcar "aurea mediocritas" nu mai e privită cu mărinimia Renaşterii. Totul devine interfaţă la faţă - meschin, jenant, de căcat -, iar pe mine mă cam sperie, pe bune, comunismul ăsta global al net-ului. Nu e nici o joacă, toată adunarea lătrătoare - me included - ia în serios ceea ce o joacă, o pasă, un paleativ la o viaţă pe bune, care include eleganţa, mărinimia şi ingeniozitatea jocului. Dude, deci never ever nu sînt eu pe Internet. Fragmente, de cele mai multe ori meschine prin propria mea sărăcie, dar şi prin propriul meu egoism ludic de a păstra pentru mine cît mai mult din ceea ce sînt. Dar cînd mă uit la toate umflăturile eu-lui oricui, la toate reclamele care se fac la diverse - cea mai jenantă ever mi se pare aceea de a-ţi masca o reală neputinţă de a înţelege, prin cantitate, o groază de cărţi, sau diverse -, cînd mă uit la toată zbaterea asta întru individ, mă apucă pandaliile. Sigur că sîntem indivizi, dar, chiar, în majoritatea cazurilor sîntem indivizi proşti. Asta e, natura e selectivă, majoritatea indivizilor SUNT, pe bune, stupizi dar rezistenţi. Deştepţii mor deosebit de repede, pentru că nu se adaptează. Că nu au la ce, iar restul indivizilor sunt atît de retarzi, încît nu numai că nu recunosc frumuseţea şi bucuria jocului, dar mai şi emit chestii sapienţiale despre lucruri. Acuma, eu nu le doresc în mod deosebit să moară în chinuri, dar chiar le doresc să citească cu creionul în mână, de pildă, Hegel, "Despre frumos şi bine", cum făceam eu la 13 ani, că eram supradotată - ce-o mai fi şi aia.

A, da, nu, eu sînt cam de căcat, însă Radu Vancu cu al său, după Goethe, "Sebastian în vis" e realmente genial. Aşa că citiţi. Nu că ar citi cineva, dar zic şi eu..., aşa...

miercuri, 12 mai 2010

Zgomot

"438, aici turnul de control. Pentru evitarea zgomotului virează la dreapta 45 de grade!"
"Aici zborul 438. Suntem la 12.000 de metri altitudine, nu înţeleg ce zgomot putem face de la înălţimea asta... de ce să schimbăm cursul?"
"438, aici turnul de control. Ştii ce zgomot face un Boeing 747 cînd se ciocneşte de un Airbus A320?"...
Deci rîd de ieri.

Şi un savuros dialog matinal:
Eu: (pozînd în dama cu cameleoni, cu ochii duşi pe geam) Azi se împlinesc şase ani de cînd a murit tata.
Maică-mea: (din reflex) Mulţi înainte...

sâmbătă, 8 mai 2010

Noaptea nu-i ca vara

Destule, obositoare, care nu au nimic de-a face cu alţii. Semănam narcise şi m-a muşcat un orbete de mână şi m-a trezit, speriată îngrozitor, mustăţile alea şi botul cu cei doi dinţi lungi şi chiţăitul şi blana albă şi umedă şi, în general, oribilpă creatură. Sigur că imaginaţia te face să caşti ochii în mijlocul tornadei, dar te şi trezeşte moartă de spaimă. Nu ştiu la ce m-am uitat, lately, dar tot felul de anxietăţi, bizare, acumulate, mixate, recurente. Probabil că iei viaţa de la capăt în fiecare zi, dar, ăăă, concediu, please, my fucking omnipotent brain? Drept pentru care am insomnie de trei zile - nu am, de-a binelea, doar că visez foarte urît aşa că adorm în zori, şi dorm exact cît mă lasă vecinii - cum dracu' dorm ăştia ca animalele - şi-s degonflantă -, după ce m-a muşcat orbetele, locuiam, evident, într-un bloc bombardat. Oau, ce mişto e, în somn, senzaţia aia că locuieşti la etajul nouă şi iei în plin o explozie care îi ucide pe cei care locuiesc la etajul trei, blocul se cutremură, dar nu cade? Deci te uiţi fix în ochii rachetei, dar, cumva supravieţuieşti. După care nu mai dormi tot restul zilelor tale. Că nu mai ai de ce. Chiar dacă nu te uiţi - prea insistent - în abis, tot se holbează la tine. O fi şi "ASTA" de vină? Dacă da, s-ar putea să mai vreau.
"Trăieşte nopţi expiatoare, asediat de fantome, urlînd a moarte, ca un animal. E văzut alergînd prin colţurile solitare ale castelului; plînge, cade-n genunchi, jură înaintea lui Dumnezeu că se va pocăi. (...) Sunt imagini ce-l înspăimîntă. Revede pielea de băieţandru, pielea alb-diafană a pergamentelor, în scoarţa pală şi netedă a fagilor înalţi; regăseşte epiderma elefantină a cerşetorilor în scoarţa neagră şi grunjuroasă a stejarilor seculari; apoi, la bifurcaţiile crăcilor se cască orificii, găuri, despicături în jurul cărora coaja se umflă în ovaluri turgescente, fante ce cu pliuri ce simulează găoaze imunde, ori bestiale născători rînjite." Huysmans, La, bas.
Ce bizar, că mă asediază acum, în timp ce în vremurile seninătăţii mele sapienţiale, făceam analogia între "Un veac de singurătate" şi "Toamna patriarhului", ca fiind diferenţa între un exerciţiu de stil şi unul de a spune o poveste, cam aşa cum Huysmans face acelaşi lucru cu "Acolo, jos" şi "În răspăr". Sigur că atunci aveam dreptate, iar acum doar mă sperii. Nu-i aşa că viaţa e minunată?

luni, 3 mai 2010

Concediu şi fetiţă

Am concediu, tralala, şi, brusc, zgomotele lumii s-au diminuat, am început să înot pe sub apa translucidă şi uleioasă a conştiinţei de sine, în lentoarea subacvatică a timpului dilatat. Ei, aşa mai merge. Ca un gest de penitenţă, care ascunde, destul de agresiv, de altfel, o mândrie de sine cam dubioasă, m-am dus la bibliotecă să-mi iau cărţi, first of all, după care să-mi plătesc telefonul. La telefon, fetiţa: nespus de frumuşică, cu nasul pistruiat, cu ochi albaştri, carismatică şi dulce ca în reclamele profunde. I-am zîmbit, însă nu mi-a întors zîmbetul, îmi privea cu o ciudă plină de duşmănie pantofii roşii, cu aceeaşi ciudă şi duşmănie brăţara de la mînă, m-am trezit în faţa unui monstru strîmb, corupt şi care-mi făcea silă. O insectă. Un copil urît, ca Grenouille, şi-am întors privirea, încercând să ignor brutalitatea unei astfel de întîlniri. Acasă, cărţi. La-bas, evident, şi, din nou, Houellebecque. Şi Herta Muller, dar o las pe mîine, azi, doar revelaţia decadentă a sclipirilor incredibil de frumoase a muştelor verzi, de căcat, Calliphoridae. În copilărie, aveam o uliţă care mă fascina, pentru că în pămîntul care părea să fie alma mater - dar nu era - erau turnate trepte de beton, în pantă, iar vara, în momente pe care nu le surprindeam niciodată, deşi băteam uliţa de cîteva ori pe zi, se lăţeau de-o parte şi de alta a treptelor cele mai variate tipuri de căcat, acoperite de muştele verzi, cu aripi metalice, ca de o mantie de smarald. Soarele bătea în aripile zumzăitoare, iar reflexele metalice hipnotizau aerul cu răceala lor fastuoasă. Aşa şi cu La-bas. Houellebecque mai slăbuţ, să vedem Herta Muller.

joi, 15 aprilie 2010

Ulisse

Lucrurile se întîmplă atît de repede, într-un spaţiu atît de congelat şi de încăpăţînat în a nu se lărgi, ci în a se micşora pe zi ce trece, încît habar nu am de ce să scriu, ce să scriu, dacă să scriu, şi unde scriu. Spaţiul mic a început să mă strângă azi, aşa că mi-am luat o mică, simplă, după-amiază, ca să povestesc de vreo oră jumate de dimineaţă. Ervin Panofski, "Renaştere şi renaşteri", dusă de vreo mie de ani din mintea mea. "Rus habet in silva patruus meus; huc mihi saepe/Mos est abjectis curarum sordibus et quae/Excruciat hominem, secedere; ruris amoena/ Herba virens, et silva silens, et spiritus aurae/ Lenis et festivus, et fons in gramine vivus/ Defessam mentem reacreant et me mihi reduddunt,/ Et faciunt in me consistere..." Marbod din Rennes, care a murit în 1123, d.P. Glumesc. Deci am făcut vreun miliard de ani de latină şi mă uit ca vaca la avion la textele clasice, dar pe acesta l-am înţeles brusc şi dintr-o dată, cu tot cu sintaxa de rigoare. Mai ales Et spiritus aureus/Lenis et festivus, et fons in gramine vivus, dom'le, are latina aceasta o retorică de îţi vine să te faci Cezar şi Pompei, şi, măcar, hai, Augustus. Ceea ce mă face să îmi aduc aminte de ce am detestat poezia latină - mai puţin Lucreţiu, ah, ah, "De rerum natura", iai, de ce nu m-a corectat nimeni? - mai mult Ovidius şi Tibul. Sînt atît de obosită încît pur şi simplu nu cred că aş rezista fără clasicii mei eterni, de dimineaţă. Eu, care sînt un om al nopţii şi al zilelor de meditat în tihnă, tăcere, şi vrajă. E aşa de crîncen de facil să fii contemporan, e atîta puţinătate, atît de puţină eleganţă, atît de puţină vorbă scabroasă cu sens, încît ţi se face o lehamite de bordel. Încă unul sau una, tot aia. Călăreşte-mă, omeneasca mea contemporaneitate, oricum te versific în latină.

miercuri, 31 martie 2010

Bre, da' parousia aia vine azi?

Fix aşa m-am trezit azi-dimineaţă, extenuată, încercănată, tumefiată, degonflată şi sunată. La telefon, că s-a amânat schimbarea şi se pleacă în teritoriu mai repede decît puteam eu să mă îmbrac. Deci la ora 10 in ză morning am fost îndemnată la palincă în două locuri, mai că-mi venea să beau, de draci. Conform unei bune tradiţii încorporate sistemului, de băut de dimineaţă se bea la divorţ, la avion şi la Ara. O invidiez pe oaia Dolly de cîtă cîrcă pot să bag zilele astea, dar mâine e 1 aprilie şi am pregătit o surpriză. Dacă nu mă dă nimeni în judecată, tot e bine. Pentru că seara îmi vine mai degrabă să mă dau cu capul de pereţi citesc de dimineaţă "Istoria religiilor", ca să mă mai potolesc, după care plec la treabă gîndidu-mă că mă fac eu mare. Ei bine, nu am nici o şansă cu toate grevele, pichetările, concedierile. Parcă îi şopteam eu ceva Tapirului, la un moment dat. No, s-o întors să mă muşte de cur toată dreptatea pe care am avut-o, futu-i, pentru că nu mă gîndeam că o să mă şi ocup de ele. În rest, minim. Totul minim.

miercuri, 10 martie 2010

Povestea falsei broaşte ţestoase

- Nici nu-ţi închipui cît mă bucur să te văd, micuţa mea dragă!, spuse Ducesa, luînd-o drăgăstos de braţ pe Alisa şi pornind cu ea în plimbare.
Alisa era foarte bucuroasă că o vede într-o dispoziţie atît de plăcută; gîndi, în sinea ei, că poate numai din pricina piperului fusese atît de sălbatică la prima lor întîlnire, în bucătărie.
"Cînd voi fi eu Ducesă - îşi spuse (fără prea multă convingere) - în bucătăria mea nici n-o să existe piper. Supa e foarte bună şi fără el. (...)
Între timp, uitase de Ducesă şi tresări cînd îi auzi glasul foarte aproape de urechea ei.
- Te gîndeşti la ceva, draga mea, şi din cauza asta ai uitat să mai vorbeşti. Nu pot să-ţi spun imediat care e morala acestui lucru, dar o să-mi aduc aminte numaidecît.
- Poate n-are nici o morală - îndrăzni Alisa a-şi da cu părerea.
- Da' de unde, da' de unde, fetiţo!, zise Ducesa. Orişice pe lume are o morală, da' trebuie să ştii să o găseşti.
Vorbind astfel se vîrî şi mai aproape de Alisa.
Fetei nu-i plăcea deloc să o simtă atît de aproape; mai întîi, fiindcă Ducesa era o pocitanie, şi-apoi fiindcă era atît de înaltă încît să-şi proptească bărbia de umărul Alisei- şi Alisa găsea că e o bărbie foarte ascuţită şi incomodă. Totuşi, cum nu-i plăcea să fie nepoliticoasă, răbda cît putea.
- Jocul merge ceva mai bine acuma - spuse, ca să întreţină niţel conversaţia.
- Aşa e -zise Ducesa - şi morala acestui lucru este: "O, doar dragostea, doar dragostea pune-n mişcarea lumea!"
- Cineva a spus - şuşoti Alisa - că lumea se mişcă mai bine cînd îşi vede fiecare de treaba lui.
- A, fireşte! E cam acelaşi lucru - zise Ducesa, ciocănind cu bărbia-i mică şi ascuţită umărul Alisei, pe cînd adăuga: ... şi morala acestui lucru este: "Tu descurcă-te cu înţelesul că vorbele se descurcă singure"
"Ce-i mai place să găsească o morală în toate!" îşi zise Alisa în gîndul ei.
- Te miri, desigur, de ce nu te iau de mijloc?, spuse Ducesa, după cîtva timp. Din pricină că nu prea ştiu cît e de blînd flamingo-ul tău. Oare să fac o încercare?
- S-ar putea să muşte - răspunse Alisa, prudent.
Adevărul e că nu era deloc dornică de acestă încercare.
- Ai drepate - zise Ducesa - şi flamingii şi muştarul pişcă. Iar morala ăstui lucru este: "Păsările de-un soi, cată-le-n acelaşi roi."
- Numai că muştarul nu e pasăre - observă Alisa.
- Iar ai dreptate! zise Ducesa. Ce isteţ le lămureşti tu pe toate!
- E un mineral... parcă...
- Fireşte că asta e - răspunse Ducesa, gata să aprobe orice părere a Alisei. Sînt p-aici, pe-aproape, nişte mine mari de muştar. Şi morala acestui lucru este: Cît e mai mult la mine, e mai puţin la tine!"
- A, acum ştiu! exclamă Alisa, neatentă la ultima cugetare a Ducesei. E o legumă. Nu pare, dar asta e.
- Ai perfectă dreptate!, zise Ducesa. Şi morala acestui lucru este "Fii ce-ai vrea să pari a fi", sau, mai simplu spus, dacă vrei: "Nu-ţi închipui niciodată că nu eşti altceva decît ceea ce ar putea părea altora că ceea ce erai sau ai fi putut fi nu era altceva decît ceea ce ai fost părîndu-li-se a fi altceva."
- Cred că v-aş înţelege mai bine - spuse Alisa, foarte politicos - dacă aş vedea pe hîrtie ceea ce spuneţi; aşa, nu prea pot să vă urmăresc.
- Asta nu-i nimic, pe lîngă ceea ce aş putea să spun, dacă aş vrea - făcu Ducesa, măgulită.
- Vă rog, nu vă osteniţi să spuneţi şi mai mult! exclamă Alisa.
- A, nici să nu vorbeşti de osteneală! protestă Ducesa. Îţi fac cadou tot ce am spus pînă acum.
"Ieftin cadou!, gîndi Alisa. Noroc că nu ni se fac şi de ziua noastră asemenea cadouri!" Fireşte că nu cuteza să spună asta cu glas tare.
- Iar te gîndeşti? întrebă Ducesa, mai ciocănindu-i niţel umărul cu bărbia-i mică şi ascuţită."
Cred că e foarte tare rînjetul fără pisică. Cărţi de învăţat pe de rost pentru că aşa. Iar cinismul se face din Alis. Enjoy, bre. Fără morală. Mi-nu-nat.
Am uitat, deh. Pentru gherţoii care nu citesc cărţi nici cînd sînt mici, medii, sau mari, e vorba despre "Alice în Ţara Minunilor", a lui Lewis Carrol. Mi se pare imposibil să nu ştie cineva. Dar nu sint eu arhivarul cititorilor...

vineri, 26 februarie 2010

Greşeli

Am fost nominalizată la nişte premii pentru cultură, aici, în giudeţ, şi mi se pare cam tralala. Păi, ar fi trebuit să fac de vreo zece ori mai mult, hai, douăzeci. Am făcut, e drept, documentare en-titre, pentru Imre Baasz, am mai făcut cîte ceva, am muncit de bună-voie. Dar chiar de bună-voie, mi se pare o greşeală să mi se dea vreun premiu că aşa am vrut. Ce urmează, premiu pentru existenţă? Brrr, nu voi putea să mă obişnuiesc în veci cu sistemul ăsta de recompensare. "Recunoaştem că ţi-ai adus contribuţia şi am fi onoraţi", păi, e din start o onoare pentru mine să mă întîlnesc cu oameni pe care îi admir din răsputeri. Acum devin pasibilă de diplomă? Fuck, cum trece vremea şi cum devenim statui. Huh, deci nu pot povesti în ce hal mă irită porcăriile astea. Dar o să mă duc şi voi fi emoţionată cum se cuvine. Bre, mai bine mi-aţi da nişte bani să mă duc să vorbesc cu oamenii şi să pozez picturile. Stupid fucking humans.

duminică, 21 februarie 2010

Tot într-o doară, că nu mă vizitează

cheful şi inspiraţia, preiau de la Tlon tema cu feminismul. Obositor, total neinspirate - cu mult mai neinspirate răspunsurile primite - decît aş putea fi eu vreodată. Nu trebuie să citeşti nici un fel de text feminist ca să vezi că femeile sunt tratate ca obiecte şi ridiculizate în slăvi cînd gîndesc. Vai, tu, ce mare chestie ai spus! După Simonette de Beauvoir nu există feminism, adică mişcarea socială. Există doar o frecţie de gîndire masculă, care le face incompatibile cu gînditul. Cele care gîndesc trebe eliminate. Niciodată n-a fost feminismul o mişcare împotrivă, ci pentru. Pentru a nu te mai uita la mine ca la o pizdă, că s-ar putea să ştiu mai multe, a asocia omul cu femeia, că nu te doare pula, a fi, în cele din urmă, mult mai mult decît un stăpîn de sclavi. Femei, copii, bărbaţi mai proşti. Veşnicul secret, cel al morţii, nu face diferenţa între gender. Eu nu ştiu că sînt femeie. Eu ştiu, doar, că m-am născut cu un anumit sex, iar asta e mult prea puţin. M-am născut şi cu nas, o fi vreun semn? Nici măcar faptul că ştiu că, din punct de vedere al evoluţiei, că sînt vîrful piramidei trofice, ca femeie, nu mă poate convinge că ar trebui să mă identific cu o cauză care priveşte sexul. Mi se rupe. Iar dacă feministele, care spun că oamenii sînt egali, cu totul, n-ar fi existat, le-aş fi inventat eu. Nu mă pune să aleg între pulă şi pizdă. Pune-mă să aleg în ceea ce contează.

De fapt, nu

Nu voi comenta rahatul de congres PSD. Voi spune doar că, dacă, vreodată, acest partid şi-a dat măsura de îmbuibaţi şi fălcoşi, fără nici o ruşine posibilă sau imposibilă, asta s-a văzut acum. Pe faţă. Mie, personal, că n-am complexe de-alea mesianice, de care se pare că au toţi, îmi este ruşine că poporul din care fac parte i-a votat atîta vreme. Ruşine din aia, absolut din adn. Îmi este ruşine că repetă schema cu PD, pur şi simplu îmi este ruşine. Poate că o lume care putrezeşte înseamnă viermi pentru păsări. Dar pentru mine, aici şi acum, e cu mult prea meschin.

marți, 16 februarie 2010

O sută de ani

Astăzi m-am dus în ţigănime să văd un babon simpatic de o sută de ani. Arăta exact ca o femeie cu mustaţă de o sută de ani. De fapt, ca un copil care a fost odată femeie, cu mustaţă, de o sută de ani. Şi teribil mi-a adus aminte de Cartea Nunţii, a Călinescului cel controversat. Babon vroia să mănînce. Ori ţigănuşii ei o înfometează, ori este clar că e ultimul instinct care răzbate peste toate cele. Crăpelniţă, nenică! Ce te poate face să vrei să mănînci cînd ai o sută de ani? Mie mi se pare - cel puţin - bizar că trebuie să mănînc acum. Mănînc din plictiseală, angoasă, dimineaţa, cam după 11, un sandvici, că e glicemia la mijloc. Mănînc cu un prieten costiţe de miel la grătar, sau o tocăniţă de mistreţ, sau rechinaşi, pentru că nu ne permitem prea des şi sînt delicatese. Dar să vreau să mănînc la o sută de ani? Mai degrabă m-aş sinucide cu maximă credinţă. Am trăit prea mult.

vineri, 12 februarie 2010

Faze, fără muzici

Măi, ce dor mi-e de blogul Teroristei. Am stat şi-am recitit cîteva postări, ca să-mi calmez neşte nervi teribil de subiectivi şi văd că acolo i-am cunoscut - virtual, şi nu biblic, slavă Domnului - pe cîţiva dintre bloggerii pe care îi citesc şi astăzi cu simpatie şi într-o stare de spirit mai apropiată de adolescenţă, decît de plictisitoarea mea condiţie de matură, în care mă sună băncile că am datorii. "Bine", le zic eu, "arestaţi-mă, că n-am de unde să vă plătesc" după care urmează o linişte de circa 15 secunde - nu exagerez - după care un sîsîit uşor, ca un vînt al înserării trecînd peste o boare de frunze "Păăăăăiiiii, ştiiiiţţţiiii, nooooiii nu ne-am gîndit la puşcăăăriiieeee" şi se pierd în mulţumiri că le-am răspuns la telefon. Băi, pulă, am fost şi-am anunţat ce şi cum, dacă nu-mi reeşalonezi datoria, n-ai decît să-mi iei praful de pe tobă! "Păăăăăiiiii, şşştiiiiiiţiiiii, nooooiiii, n-aaaammmm vruuuuutttt", ba aţi vrut, futu-vă-n cur, că tare v-a mai convenit să îmi puneţi o dobîndă de 17% pentru un rahat de 3000 de lei, singurul, pe care l-am luat vreodată-n viaţa mea de la bănci, acu' un an jumate. Bine m-a mai învăţat un evreu cumsecade, sfătuit, la rîndul lui de bunică-sa: "La bănci să nu faci niciodată datorii mici. Cu cît mai mare datoria, cu atît te respectă mai mult". Acu', poftim respect. Daaaa şi citesc Kipling, "Domnia-sa, preacinstitul elefant" în tandem cu Saramago şi Suskind. Niciodată nu mă satur de cărţile astea, ca şi de multe alteleeeee... Băncilor!

duminică, 7 februarie 2010

Se dedică lui cutare şi cutare

Ara şi Adi, două aa-uri, dacă n-or fi mai multe. Vedem noi, pentru că mizantropia nu e o stare de spirit la mine, dar tinde să devină.
"Vreme de două luni singura mea ocupaţie a fost să-mi ocolesc cunoscuţii, căci în tot acest timp n-am cîştigat un singur penny, nici n-am vîndut cel mai neînsemnat articol, necum să-mi fi plătit chiria. Am devenit un veritabil adept al "furişatului". M-am furişat dintr-o stradă dosnică într-alta; mă furişam ca să scap de întîlnirea cu chipuri ce se apropiau şi-mi păreau familiare; mă furişam ca să-mi iau masa, mîncam umil şi cu o scuză mută pentru fiecare dumicat de care o jefuiam pe generoasa proprietară a pensiunii. Iar la miezul nopţii, după rătăciri îndelungate - care nu însemnau decît că ocoleam cu mare grijă orice aducea a voioşie şi a lumină - mă furişam în pat. Mă simţeam mai mărunt şi mai josnic şi mai vrednic de dispreţ decît toţi viermii. În tot acest răstimp nu am avut la sufletul meu decît o monedă - o băncuţă de argint de zece cenţi - pe care o ţineam cu dinţii şi nu voiam s-o cheltuiesc sub nici un temei, ca nu cumva, copleşindu-mă cu tărie conştiinţa că mă aflu cu desăvîşire lefter, să nu mi se trezească gîndul sinuciderii. Amanetasem abolut tot ce aveam, afară de hainele de pe mine; aşa că m-am agăţat cu disperare de gologanul meu, pînă ce s-a lustruit de atîta frecat în palmă".
Poate vă aduceţi aminte de incredibila frumuseţe a lui Mark Twain. Sigur că e complet inexplicabil că sună atît de bine şi în română. Eu, pe acest om, aproape că îl venerez, deşi nimic nu îmi este mai străin.

vineri, 5 februarie 2010

Nebunie

Astăzi, vineri, se spune în popor, că jurnalistul stă cu cracii în sus şi miroase iarna. Aia care este ea. Greşit. Jurnalistul iese pe teren şi miroase crimele care se întîmplă accidental. Grrrrr. Mă rog, crima accidentală s-a întîmplat mai tîrziu. Dar, cum stăteam eu, aşa, într-o dungă, a dispărut curentul electric, visul meu întru, ca la Noica. Bine, frig în casă ca la balamuc, apă caldă, stima, calculator, n-avem, televizor nou-nouţ, LCD, nu ne place, că toţi sînt graşi şi bidimensionali. Punem apă pe vatră, ne spălăm, şi plecăm în tîrg. La serviciu există o frumuseţe de oameni, vorbim. După care mi se face o poftă incredibilă de mîncare greţoasă de la fast-food, atîta reclamă i-au făcut. Eu, mititica de mine, care mănînc peşte şi pui. Pe drum, geanta mea începe să vorbească. Mie nu-mi vine să cred. În drum spre sandviciul bălos şi mult-visat îmi vorbeşte Dumnezeu prin geantă! Mă gîndesc că, gata, schizofrenia m-a ajuns din urmă, deşi m-am străduit să merg mai repede. Sînt nespus de curioasă ce aş putea auzi. E o mormăială, nu e nimic coerent, dar, totuşi, aud!
Cît de fain e să îţi pierzi minţile, să fii atent la altceva, care îţi spune ceva! Să fii viu şi alert şi în contact cu toate cele!
După care m-am proptit pe cele două picioare ale mele - ar fi trebuit să am patru! - şi am început să rîd în drumul spre sandvici. Pornisem, naiba ştie cum, reportofonul din geantă, şi ăla îşi făcea numărul.
În orişice caz, tare drag mi-a fost de el. Vorbea singur, dar poate că încerca să comunice. N-ai să vezi. L-am oprit.

vineri, 29 ianuarie 2010

A ajuns şi la mine

Că Jay Lenno i-a luat locul lui M'Brian. Păi, acum îmi dau şi eu cu părerea de la mii de kilometri, dar Lenno e pur şi simplu irezistibil, deşi are o faţă incredibil de bidimensională. Parol, nici televizorul nu reuşeşte să-i creeze spate. Şi mi-a plăcut foarte tare cum se gîndeşte el, zilnic, la cît e de egoist. Mînca-l-ar mama....

marți, 26 ianuarie 2010

Poate că...

...nu s-a-nţeles că oamenii mi se par idioţi total. De la ce naşte din pisică şoareci mănîncă. Sau începând cu orişicare slogan, de orice fel. Sau începînd cu bucuriile cretine că li s-a născut un copil; tot ăla o să crape, în legea lui. Jenant. Un lucru izvodit din mintea mea simplă: nu-ţi dregi viaţa că aşa şi pe dincolo, o ai. Restul sunt bube în cur. Şi se vindecă. De nevindecat rămîne stupoarea continuuă de a exista că mori.

joi, 21 ianuarie 2010

Cabotinaj

Întotdeauna, fără greş, m-a plictisit cabotinajul de moarte, mai cu seamă cînd toţi cei din jurul meu îmi dădeau coate - ahrrrrrrrrrrrrrrrr şi încă o dată ahrrrrrrrrrrrrr să-mi dai coate - să rîd că e amuzant. Nu e. Ăla joacă o partitură de căcat, iar eu nu "marşez", îmi repugnă fundamental. Simţul ridicolului, o alienare cu totul asocială, în fond, mă opreşte extrem de brutal să rîd de o situaţie; ceea ce nu mă împiedică deloc, dar chiar deloc, să rîd de cei care rîd. Stupizi, ignoranţi, cretini cu bună-ştiinţă, ironizând pînă şi ultima scînteie de bunătate din sufletul nostru, ne adăpostim la umbra rîsului nostru mai mult dement.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Poiethic mood, de-a binelea

"Fiecare gură înfrunzea după crugul unui soare ale cărui foşnete, în orice caz, se auzeau distinct. La pornire, aştepta zarul. În ochii lui, printre falii de ceaţă şi scări fără început, fulgerau efigiile noastre totale. Noi nu ştiam încă din ce os fusese croit, dar simţeam înrudirea şi acceptam rostogolirea pătrată a fratelui acestuia brutal şi neliniştitor" HUH. Gellu Naum.

Azi am mîncat rechin.

vineri, 15 ianuarie 2010

Pfui, ce de-a trecut

Păi, nu, n-a existat. Am existat io care l-am citit şi care nu am pic de habar cum să mă raportez la poeziile lui. Pentru că nu e literatură, e o existenţă. Pentru că nu m-am mulţumit never ever cu gogoşi de prin şcoală am zis ok: tipul a citit Kant. Băgăm Kant. Tipul a citit Schopenhauer. Băgăm Schopenhauer. Tipul pomeneşte de Kalevala. Băgăm Upanişade. Şi tot aşa, dintr-una-ntr-alta. Dar eu, propriu şi personal, am băgat masiv, destul de fragedă fiind, din cauză că l-am iubit foarte tare. Chiar aşa. N-a fost lume, că lumea e de căcat. A fost biografie. Şi mulţumesc, bre. Să mai faci. În cinstea mea, pentru că recitam poezia asta în fiecare seară, cînd aveam 12 ani. Acum, la 40, ajunge să îmi spui un cuvînt.

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
- "O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă."

*

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă

- "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele."

- "O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- "Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."

- "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una."

- "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."

- "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subţiori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută."

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă.

Şi-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe."

- "Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi."

*

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă.

Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri

- "O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea de-ntâi
Şi visul meu din urmă."

Şi încă ceva: "Ca să pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă" eu am încercat să fac aşa, pentru că e evident că îmi place teribil Eminescu:
Cîteodată, rareori, merg pe stradă,
Sînt destul de mulţi oameni, destule cadavre
Mă uit la pisici, la blocuri şi la semafori
Mă uit după verze roşcate, după culori,
Nu mă uit niciodată, dar niciodată de cînd am ochi
După voi
Îmi pasă mai mult de melacolia luminii
Decît de ciori,
Îmi pasă mai mult de autobuzele înscrise în spaţiu
Ca într-un carnet din clasa doi
Îmi pasă mai mult de hainele care se mişcă pe trupuri
Decît purtători
Nu mă bateţi la cap, oricît aş fi de plină de bune intenţii
Aştept doar să mori.


Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede

- "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
- "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

De unde mă citesc

free counters

Persoane interesate

Arhivă blog

Despre mine

N-am cine stie ce de spus, ma cam fascineaza lumea, restul e...literatura