Îi sunt recunoscătoare lui Adrian Păunescu...

... în primul rînd, pentru că nici nu mai ţin minte de cîte ori am rîs cu lacrimi, imitînd tipul ăla de discurs, în care el se îndemna la a zice versul înainte să-l cînte amărîtul care trăncănea de-a-n-pulea, că i-o lua Păunescu înainte. Dacă îmi aduc bine-aminte am practicat trebşoara asta chiar cu Maicăl, rostind triumfalist şi grav şi sonor I'm bad şi Maicăl miorlăia pe lîngă mine I'm bad. Degeaba, neicusorule, too late.
În al doilea rînd pentru că am priceput subit şi ireversibil că nici o poezie adevărată - mă rog, dacă există şi poezii neadevărate - nu poate fi lălăită. Punct. Poezia are în esenţa ei o rocă de o asemenea duritate, un soi atît de total de inadecvare, şi o armonie atît de rotundă că nu mai suportă nimic pe lîngă, pur şi simplu nu mai intră, nu mai încape nimic. Chiar dacă, iniţial, poeziile erau însoţite de muzică. Niciodată nu am putut să pricep chestia asta, şi am decis că oamenii au fost dintotdeauna imbecili. De ce să combini două limbaje perfecte? E ca şi cum ai traduce soarele.
Aşadar, Păunescu, sau, mai degrabă, Împăunescu, a jucat un rol major în viaţa mea. Ce-i drept, mi-e îngrozitor de milă că s-a chinuit în halul ăla, să stai să te electrocuteze ăia zi şi noapte, însă...
Aha, şi bocitorii de serviciu să mai pună oleacă de surdină. Că e un manelist în travesti.

PS Şi a turbat mandarinul. Deci domnul Aurel Mandarinescu îmi creşte 10 (ZECE!!!) mandarine şi trebuie să îi pun proptele, să nu se rupă. L-am futut eu cu sine, dar nu mi-am asumat rezultatele. No, poftim, acuma...