Am ştiut...

... că nu va scăpa, pur şi simplu am fost convinsă. Astăzi vestea morţii lui Gheorghe Dinică nu m-a luat prin surprindere, nici nu m-a atins prea tare.
Dar, extrem de acut, de detaliat, inclusiv lumina, inclusiv începutul de iarnă, inclusiv pe cine iubeam eu pe-atunci, a revenit singura dată când l-am văzut viu, la doi paşi de mine. Mi-l aduc aminte foarte clar într-un troleu nocturn, stătea pe un scaun în faţă. Avea un paltonaş gri şi elegant şi celebra lui şapcă, stătea cu faţa întoarsă spre geam să nu fie recunoscut. Un pensionar discret şi uşor aplecat de spate, a întors o clipă capul zâmbind cu ascuţime spre cei trei, patru mormoloci apatici din troleu. Mi-au zvâcnit genunchii să mă ridic şi să mă duc spre el, dar m-am controlat, zâmbind şi eu. Ce aveam eu să-i spun, faţă de cîte îmi spusese el mie deja? A coborât la Eroilor şi l-am privit îndelung, cum se prelingea în distanţa infinită a crepusculului, nocturn şi învăluit şi încă zîmbind.

Căldură mare

E o căldură de final de august, îngrozitor de demoralizantă şi astenizantă. Mă fîţîiam prin tîrg ambetată absolut şi-mi veneau cele mai năstruşnice porniri, de care nu mă credeam capabilă. Îmi venea să scuip pe stradă a sictir, să-mi tîrşîiesc picioarele şi să beau ţuică de pufoaică dimpreună cu alcoolicii lumilor pierdute. E un rău atît de visceral şi de imposibil de controlat cînd, vorba cuiva mort, timpul îşi iese din ţîţîni. Oribil şi m-am răzgândit, acest anotimp nu e un geniu, acest anotimp e un zombi.

Oboseală

Mijloacele de informare în massă sunt o revoluţie în Evul Mediu. Astăzi, mă plictiseşte inclusiv net-ul. Sper că nu urmează telepatia

P.S. Şi văd cât de tare le lipseşte contemporanilor mei "The Plague" a întunecatului ev. E gripă, bre, nu-i antrax! Poţi muri şi de la gripa de sezon, dacă ai ghinionul să o capeţi! Restu's viroze. Ce plictiseală....

Ziua plină de iubire

În primul rînd că m-au iubit toţi copiii între 18 şi 20 de ani, fete şi băieţi, am fost la o acţiune a Crucii Roşii împreună cu Centrul de Transfuzie Sanguină - de ce naiba îi spune aşa, că doar donezi sînge, nu faci nici o transfuzie - şi ar fi trebuit văzut pe bune cum explicam eu pătrunsă că există două căi de raportare la credinţă, cea regală, a lui Iov şi cea umilă, a apostolilor. (Pe asta o ştiu de la Pleşu de prin anul II, sau III?, nu contează anul). Deci copilaşii sînt absolut minunaţi, atît de pătrunşi de ei înşişi şi atît de deschişi, în acelaşi timp. Femei şi bărbaţi încă neatinşi de brumă, ab-so-lut minunat şi încep să înţeleg, extrem de vag, totuşi, fascinaţia pentru tinereţe. Sînt evanescenţi, ăsta e cuvîntul. După ce am discutat inclusiv despre misterul faptului că ţigările mentolate scad sau nu potenţa şi l-am încolţit pe director care fumează ţigări mentolate, am tras cu puşca spre finalul întîlnirii. Dar am vorbit imens despre desene animate şi basme, am mîncat tocăniţă, pastramă şi am băut vin roşu. Au venit în jur de 30 de donatori - eu nu pot să donez, că n-am vene, exist prin fotosinteză, deşi nu mi-ar strica să dau nişte sînge -, dar copiii, mă rog, tinerii voluntari ai Crucii Roşii au făcut toată şmecheria, că au stat în faţa centrului şi i-au persuadat pe trecători. Foarte tare.

Seara, întîlnire cu sufletul cît un purice cu Dabija. (M-a repezit odată şi nu l-am uitat). Pune în scenă la Sfîntu, "De-ale Carnavalului", completamente în limba maghiară. Din ce m-am documentat eu e un regizor de text şi de lucrul cu actorii. Păi, ce lucru, cînd tu nu înţelegi o boabă? Asta e secundar, voi scrie şi îmi voi face meseria, important este că am stat noi doi, singuri, în foaierul teatrului, ca să îl înregistrez. Şi am scris de am dat în bengă, că reportofonul a decis că nu vrea. Dar să-l fi văzut, doamnelor şi domnilor, îmbrăcat în negru pe un fundal negru, cu o lumină clar-obscur ca în Rembrandt. Deci, aşa da, chit că mi-au ieşit nişte poze de porc şi de bătaie de joc. Şi are o mîţă roşcată preferată care i se suie pe umăr şi îi dă jos pălăria şi-l linge pe obraz, o pisicuţăăăăăăăăăă. Şi a găsit o pană de chitară pe jos. Şi i s-a mai întîmplat o pană, în marele exod al ciorilor, negre toate, i-a căzut la picioare o pană albă ca neaua. Şi e anarhist. Şi e dezabuzat. Şi mi-a spus că nu spun tîmpenii, ceea ce mi-a vindecat ficatul şi tensiunea. Vă spun o chestie în premieră: "Raportul dintre regizori şi actori e unul de seducţie, aproape erotic" Amin. Abia aştept să văd.

Începe

... anotimpul bizar total al nedesăvîrşirii. Exact ca într-un pat al lui Procust, dacă nu sînt prea mare, sînt invariabil prea mică. A nu te potrivi nu înseamnă că eşti diferit, ci doar inadecvat. Azi-noapte, în vis, toată noaptea: "Piatra este pentru zid ceea ce este aerul pentru: a. pom, b. cal, c. foc, d. clasă de şcoală, e. nimic" Răspundeam corect, apoi, din nou: Pomul este pentru pămînt..., focul este pentru căldură..., invariabil, m-am trezit la 4 jumate repetîndu-mi, iarba este pentru ochi ceea ce este pasărea pentru: a. cer, b. verde, c. ... pizda mă-tii, că eram deja extenuată...
Am fumat o ţigară, am citit. "Văzu, atîrnate pe pereţi, ca nişte pete tulburi, pe care timpul le întipăreşte pe epiderma fiinţelor şi lucrurilor, hărţile cerului, lumii şi ţărilor, hărţile orografice şi hidrografice ale fiinţei umane, canalizarea sîngelui, tranzitul digestiv, ordonarea muşchilor, comunicarea nervilor, armătura oaselor, foalele plămînilor, labirintul creierului, secţiunea ochilor, împletirea sexelor. Sălile de clasă se succedau una după alta de-a lungul coridoarelor care dădeau ocol liceului, pretutindeni se respira mirosul cretei, aproape la fel de vechi ca acela al trupurilor, unii chiar spun că Dumnezeu, înainte să se apuce să frămînte lutul din care,mai apoi, le-a fabricat, a desenat mai întîi cu creta bărbatul şi femeia pe suprafaţa primei nopţi, de aici (...)", Saramago, "Toate numele"
Eu nu am citit nicăieri de chestia asta cu suprafaţa desenată cu cretă a primei nopţi. Dar mi-a plăcut atît de tare că am adormit la loc. Şi m-am trezit la 10.00, repetînd, Plapuma este pentru corp ceea ce este blana pentru: a. lup, b. pasăre, c. pat, d. nimic.
Glumesc. Sunete.

Animale

...deci am un purice. Iniţial nu m-a pişcat, s-a mulţumit să mă privească. M-am holbat şi eu la el şi, de surpriză, am uitat să-l ucid, l-am pipăit neîncrezătoare. El a sărit în infraspaţiu de unde revine cu regularitate să se hrănească din plasma mea. Crede că burta, fundul şi falangele sînt cele mai hrănitoare, aşa că arăt, cu parcimonie, ca o boltă înstelată cu stele roşii şi mă scarpin cu cerul şi pămîntul. Dacă nu m-ar agasa aşa de tare, probabil că l-aş creşte. Şi, iai, ce frumos Goethe... sper că ştie toată lumea că a scris despre purici.

Cîinele Nero fugea după găină absolut ambetat, el ştia că oamenii iubesc găinile, găinile fac ouă, el ar trebui să latre şi atît, dar tot se purta ca o vulpe. Copilul ştia că ar trebui să se suie în pom după nuci, urechea ştia că nu ar trebui să fie surdă. Din toate trebuinţele astea mie îmi rămîne cîinele care îmi respira pe picior şi muream de cald. Este clar că poţi iubi doar fragmente.

Născuţi asasini...

... a milionissima oară.