În nici un caz

Aşa deci, lumea şade frumuşel în cap, dar nu că ar fi prima dată, apleci capul şi vorbeşti printre picioare, ai toate şansele să te răsteşti la propriul tău fund, dar în cap-în cap nu mă pot pune şi-aşa am prea mult sînge pe-acolo. Bon. PNL se aliază cu PSD în campanie. Credeam că mor fără să o văd şi pe asta, de multă vreme zic eu că sunt o liberală de stînga. Bon, deci Băse fute pumni în faţă la copchii, nu mă interesează nici cît negru sub unghie dacă e reală sau e trucată imaginea aia, important e că eu îl văd fără nici o problemă făcînd aşa ceva. Dar fără nici o problemă. A fost răcan, a ajuns căpitan, la ăia nu-i cine ştie ce o palmă peste muian, ca să nu mai vorbim de caracterul lui de căcat.
Altceva mă siderează. Antonescu care aşteaptă să-l votez eu pe Geoană că l-am votat pe el. N-ai să vezi. Nu voi vota, să se voteze între ei. Iar Antonescu trebuia să se retragă, după tot rahatul pe care l-a mîncat pe seama lui Geoană şi a cumnatului lui. Chiar dacă iese Băsescu din nou, tot nu poate face nimic fără o majoritate parlamentară. Şi dacă iese Geoană, tot PD-L are cele mai multe voturi în Parlament. Schimbarea preşedintelui nu înseamnă schimbarea majorităţii. E incredibil, dar deopotrivă de amuzant să trăieşti în România asta care vorbeşte printre picioare. Pf.

Nişte chestii

Dacă tot e ziua mea, fac şi eu cinste...

Undeva, într-un cosmos bizar mă voi întîlni din nou si niciodată nu voi scăpa de stupoarea care însoţeşte existenţa, niciodată nu voi reuşi să înţeleg de ce.

Altundeva va fi un loc şi lumina va deveni banală, un loc în care totul e vulgar şi comun, un loc în care eu te văd minunat şi te văd înconjur, o lume ciudată şi stranie, o lume iubită şi spusă, o lume a cărei frumuseţe va fi încontinuu pierdută, nu sunt ceea ce scriu, nu voi fi niciodată, sunt doar o mână, aşezată.

Nu te voi iubi niciodată aşa cum îţi doreşti să fii tu iubit, nu te voi înţelege aşa cum îţi doreşti să fii înţeles, nu voi fi în veci alături de tine aşa cum îţi doreşti să fiu alături, dar voi fi acolo unde te aştepţi mai puţin, întotdeauna în sângele tău, întotdeauna în ţigara ta, întotdeauna în calculatorul pe care îl crezi un iubit, întotdeauna departe, întotdeauna de neînlocuit.

Când vor veni toate păsările, dar toate odată, când mă vor ciuguli cu ciocul ascuţit şi mă vor întreba de ce nu le-am iubit voi avea un răspuns simplu: dacă m-aţi locuit, încontinuu am fost, încontinuu, iubirea nu foloseşte nimănui la nimic, de asta are un soi de candoare, un soi de uimit, de asta nu ştiu dacă există o pasăre, un mandarin, un subraţ, un copil, de asta nu ştiu dacă am vreo limită în a iubi pueril, domolit, de asta nu ştiu.

Respiraţia ta trecea destul de repede pe lângă obiecte şi avea gust de fier de călcat, numai că pe mine mă răpea într-un soi de apostazie continuă, era chiar aşa, Dumnezeul lucrurilor care aveau ceva de zis: o masă de scris peste care a respirat cineva.

Noaptea visez că alerg prin pădure, lupoaică trăind mirosul de urmă al frunzelor, niciodată nu mă opresc, în faţă e cuvântul continuă, alţi lupi mă rostogolesc, într-o bunătate şi-o spaimă de neînţeles, le arăt pântecele, dar ei întotdeauna mă amuşină, se grăbesc mai departe, bat cadenţa cu labele prin mirosul ales.

Într-o seară în care nu mai ştiam ce să zic, într-o seară obscură, ciudată, cu miros de fistic, floricele, mentă şi lapte, noapte, într-un cuib foarte mic, cu totul şi cu totul departe, o iubire ca-n filme, un ptyx si totul exploda departe, foarte departe, unde nu e absolut, dar absolut nimic de zis, unde iubeşti cu remuşcări şi regrete că ai penisul mic, acolo unde niciodată nu e strâmtă, umedă sau îndeajuns de curată, acolo unde, ca într-o oră a vieţii, m-am cuibărit, dacă nu aş veni de atât de departe, probabil că aş avea un traseu liniştit, motoare şi sex, spumă şi latex, bine că am trăit, să vă spun pe litere: a m m u r i t.

Stau cu nasul în sus şi miros moartea care vine alene, de jos, stau şi aştept ca o literă, stau între ceaţă şi nori, aştept, e ca si cum m-aş interpune între mine şi cer, ca şi cum aş vorbi cu un calculator, cu un soi de sămânţă trăsnită şi îngheţată în foarte marele ger, într-o secundă mi-am anihilat creierul, şi nu am inimă, stau, aştept, de cele mai multe ori pierd complet înţelesul literelor, al cuvintelor, e ca şi cum aş fi pe o buză de flacără, imens umilită în marele verb, cine ar mai scrie ceea ce scriu, cine altcineva, dar sunt atât de paradită în înţelesul lumii cu dumneamea încît aş putea scrie, de exemplu, ca lumea începe şi nu e aşa, dacă şi dacă şi dacă şi dacă nu ar răsări un soare fix dintre degetul meu şi marea de sare, undeva, lumea începe si eu nu sînt în ea, mai fumez o ţigară şi dorm si păstrez ca o bulă de aer ceva.

La mine în casă eram, la mine în casă mirosea repetat un soi de cronică mov, mă-mbia să-i fiu soră sau frate, sau tîmpit în alcov, cu genele sparte, cu călcîiul imens ca-n homer, cu tot felul de graţii de fier, cu tot felul de scîrbe muşcate de verde, cu un fel de balauri de noapte, răsăriţi aşa de frumos din ceea ce sper, la mine în casă apocalipsă de aer.

Nimic, nimic, nimic nu-mi place şi iubesc totul, vorace, ca un dromader mort, ca o pisică tenace, ca şi cum aş putea să expir vreodată ultimul fum din ţigara mea, ca şi cum, toate astea, se vor răscumpăra cîndva, undeva, şi balaurii mov, şi orgasmul imens, arcuit către soare, şezînd pe scaunul altcuiva, şi toată această această stupoare, pe care o înţeleg, va căuta foarte mult un verb, va căuta o culoare, va căuta undeva.

Poate vă place.

Vai, astăzi te-am născut eu mîine!

Mă rog, mâine, 26 noiembrie, da? Să ştie toată lumea, că numa' în perioada asta pică alegerile, de mi-au luat câteva aniversări de la gură.
Cea mai tare a fost mama care, după ce m-a întrebat când e ziua mea - răspuns: poimarţi - mi-a zis: "Vai, astăzi te-am născut eu mîine! Cum au trecut anii... dar să ştii, Bia, că se nimereşte la fix, că te-am născut într-o noapte de miercuri spre joi".
Păi, un Săgetător cumsecade se naşte joia, că aşa îi şade bine. Mi-a cumpărat un trandafir alb şi frumos mirositor de n-am cuvinte ce se înfoaie el pe-aicea extrem de mândru şi vindicativ, cu o zi în avans. Şi m-a mai sunat cineva cu o zi în avans, persoană importantă, nu spun cine.
De fiecare dată m-am simţit teribil de fericită că e ziua mea, habar nu am de ce. Nimic special nu se întîmplă, lumea stă sau merge, treaba ei, dar eu mă simt un omuleţ privilegiat că e ziua mea. Asta e.
Şi ieri mi-am făcut din nou electrocardiograme şi tensiuni şi arată foarte, foarte prost, cică sînt bolnavă de-adevăratelea. Negociem. De vineri încolo. Mîine, în nici un caz!
Şi banc special de ziua mea:
Dear God, so far this year you have taken away my favorite dancer Michael Jackson, my favorite actor Patrick Swayze, my favorite singer Stephen Gately and my favorite actress Farah Fawcett. Just so you know, my favorite politician is Traian Basescu. Regards.

A început de-o oră...

... şi deja mă plictisesc de behăhăhi. Un lucru bun e că are loc, cred că toţi trei merită un soi de admiraţie pentru că au acceptat să se întîlnească. Antonescu e prea agresiv, ceea ce mă enervează, a fost mult mai fain la Cluj, nu prea-l văd eu cînd i-o da camarila la cap să-i numească în diverse funcţii băgînd principiile la înaintare, că i se rupe şi lui guvernu'. Neaşteptat, Geoană, na, o fi demagog, dar are coerenţă, eleganţă şi diplomaţie. Toţi cer să nu fie întrerupţi, Farfuridi, deh, nu degeaba asta e adresa mea de yahoo. Băsescu e de departe cel mai slab, nu ştiu ce naiba are, ori a tras prea multe ţuici ca să aibă curaj, ori chiar e obosit varză. Elena Băsescu se uită la el din public cu nişte ochi umezi de viţică înţărcată -alo, Elena, zău, îţi curge rimelu' - în rest, chiar dacă e superok că se bat cap în cap - ba tu ai făcut, ba tu, ba tu - nu aflăm nimic altceva. A, chiar acum Geoană se dă mare creştin, lecţie învăţată de la tătucul Ilici, sau de la Henric al IV-lea, gen "Parisul merită o liturghie." Hai sictir, ai tu credinţă cîte conturi am eu în bancă.
La întrebarea care este modelul pe care l-aţi drept exemplu de moralitate, Antonescu zice "Tudor Chirilă" şi Petre Roman, din public, "Cine-i ăla? Eu nu-l ştiu!" N-a fost cu sonor, da' eu citesc pe buze. Nici eu nu-l ştiu, un dobitoc.
În sfîrşit, Antonescu îşi revine, eu nu înţeleg ce pula mea îl pun toate televiziunile cu "Crin", are un nume şi merită respectul de a fi numit "domnul Antonescu", nu e "Crin" de la colţ.
Geoană începe să fie teribil de previzibil cu statisticile, vorbeşte numai în procente şi bea multă apă, i se usucă gura. Îmi place că Antonescu e cel mai înalt şi cel mai frumuşel şi cel mai ciudat este că au toţi trei ochi albaştri. Ăăăăă, ăia cu ochi căprui n-au ajuns la Palatul Parlamentului?
Poate revin, dacă nu bag nişte filme.
Peste asta chiar că nu pot să trec: cea mai bună faptă din viaţa lui Băsescu a fost că a creştinat un copil musulman. Deci de mare căcat şi discrimare abjectă. Şi idiot total, el nu respectă, el impune. Asta spune ceea ce ştiam. Un dictator.
Este evident că voi vota cu Antonescu, dar nu pentru că nu am ce să-i reproşez, deja.
Voi vota cu Antonescu tocmai pentru că eu nu-mi pierd speranţa, deşi am ştate vechi cu neîncrederea şi deziluziile. Vai de mizda sufletului meu inocent după ce am plecat la Bucureşti, pe 23 decembrie 1989. Vai de PNŢCDR-ul meu, vai de mitingurile mele prin anii '90,'91,'92. Dar, deşi au trecut 20 de ani eu cred în continuare că democraţia înseamnă să alegi. Că alegerea ta nu seamănă cu a majorităţii, înseamnă că o bucată gîndeşte în avans, că se poate adapta mai repede. Majoritatea se adaptează greu şi schimbă greu.
Dezamăgită sînt, toate au plecat pe valurile vremii :-)) - am senzaţia că am trăit imens -, dar nu voi înceta niciodată, ca viţica, să cred că se poate schimba.

Lejere, nervoase, uatever...

Zile pline, tot felul de amărăciuni, mă pregătesc din seara asta moraliceşte să fac mîine o salată de macrou afumat, madlena unei anumite perioade cu mers la biserică şi promis chestii de genul pînă ce moartea ne va aşa şi pe dincolo. Ei, s-a întîmplat viaţa între timp şi sper să nu lăcrimez mîine peste amărîtul de macrou.
Am mers în ţigănie, mi s-a îndoit şi ultima bucăţică de suflet faţă de mizeria oamenilor ălora, va trebui să am o discuţie serioasă cu ţiganii mei, care mă plac şi se poartă ca nişte copii în preajma mea. Mie mi se par frumoşi şi iremediabil condamnaţi, oricum, mai frumoşi decît o anumită specie de ţăran român cu fruntea aia de pitecantrop şi mîini pînă la genunchi.
Mă agit la noul ziar, încerc să fac o treabă cît mai bună, dincolo complet de stupidele şi cretinoidele conferinţe de presă din care se face orice ştire în presa din judeţul ăsta, încerc. Sînt şi plictisită pe nişte ipocriţi jalnici care, cum îşi văd ameninţat confortul, cum încep să urle ca din gură de şarpe şi care uită, extrem de convenabil, că mai ieri înjurau de zor locul de unde acum îşi iau banii, iar acum, locul ăla a devenit brusc spălat şi ok. Nişte mazete.
Oboseală, zile, medicamente şi tutun. Pînă mor, merge.

Am ştiut...

... că nu va scăpa, pur şi simplu am fost convinsă. Astăzi vestea morţii lui Gheorghe Dinică nu m-a luat prin surprindere, nici nu m-a atins prea tare.
Dar, extrem de acut, de detaliat, inclusiv lumina, inclusiv începutul de iarnă, inclusiv pe cine iubeam eu pe-atunci, a revenit singura dată când l-am văzut viu, la doi paşi de mine. Mi-l aduc aminte foarte clar într-un troleu nocturn, stătea pe un scaun în faţă. Avea un paltonaş gri şi elegant şi celebra lui şapcă, stătea cu faţa întoarsă spre geam să nu fie recunoscut. Un pensionar discret şi uşor aplecat de spate, a întors o clipă capul zâmbind cu ascuţime spre cei trei, patru mormoloci apatici din troleu. Mi-au zvâcnit genunchii să mă ridic şi să mă duc spre el, dar m-am controlat, zâmbind şi eu. Ce aveam eu să-i spun, faţă de cîte îmi spusese el mie deja? A coborât la Eroilor şi l-am privit îndelung, cum se prelingea în distanţa infinită a crepusculului, nocturn şi învăluit şi încă zîmbind.

Căldură mare

E o căldură de final de august, îngrozitor de demoralizantă şi astenizantă. Mă fîţîiam prin tîrg ambetată absolut şi-mi veneau cele mai năstruşnice porniri, de care nu mă credeam capabilă. Îmi venea să scuip pe stradă a sictir, să-mi tîrşîiesc picioarele şi să beau ţuică de pufoaică dimpreună cu alcoolicii lumilor pierdute. E un rău atît de visceral şi de imposibil de controlat cînd, vorba cuiva mort, timpul îşi iese din ţîţîni. Oribil şi m-am răzgândit, acest anotimp nu e un geniu, acest anotimp e un zombi.

Oboseală

Mijloacele de informare în massă sunt o revoluţie în Evul Mediu. Astăzi, mă plictiseşte inclusiv net-ul. Sper că nu urmează telepatia

P.S. Şi văd cât de tare le lipseşte contemporanilor mei "The Plague" a întunecatului ev. E gripă, bre, nu-i antrax! Poţi muri şi de la gripa de sezon, dacă ai ghinionul să o capeţi! Restu's viroze. Ce plictiseală....