In principiu, viata ca emigrant e de absolut tot cacatul. Nu prea aveam cum sa am vreun soc lingvistic - desi il asteptasem-, insa a fost chiar ok pe partea asta. Invariabil, interlocutorul meu se minuna de engleza mia si ca cum de vorbesc atit de bine. Dupa ce am explicat de citeva ori ca am un master, in pula mea, back in Romania, m-am plictisit si replica invariabila a devenit: Well, you know, too much TV." (In orice caz, de fiecare data la replica asta in capul meu apare instantaneu scena din "Natural Born Killer", cu ei doi in desert, la indianul cel saman). Nu asta, desi englezii vorbesc cumva dinafara inauntru si e destul de greu sa-i urmaresti. Faza e ca sunt relativ putini englezi :-)). Insa m-au dat gata micile flecustete care fac parte natural din sistem, cum ar fi sa folosesti cardul, Stupu, cind iesi din gara, desi ai platit cind ai intrat, ca altfel you'll be fuckin' double charged. Si, da, trebuie sa butonezi stilpii cind vrei sa traversezi si te uiti in dreapta prima data, nu in stinga, ca altfel te calca autobuzul cel gigantic cu etaj si te claxoneaza scurt, sa mori de inima si mai multe nu. Dupa doo luni de Londra, pe care le voi povesti alta data, am aterizat in Portsmouth, unde catadicsesc sa stau in chirie, cu inca doo familii. Ma rog, aaa..., concubini.
De Craciun, a mai venit o familie. Toti letoni, vorbind ruseste - e o diferenta semnificativa, din cite am inteles, intre rusa si letona - si toate gagicile marisoare ca proportii. Ca la 1,75 si o 100 de kile? Eu am slabit mult - ah, ce ma bucur ca ma potrivesc cu imaginea din capul meu -, ca la vreo 15, ba chiar aproape de 20 de kilisoare, asa, ca nu suport mincarea asta pe baza de muci, deci fac exact ca un copil mic, o bag in gura si instantaneu o scuip afara si-mi curje pe barbie, yammi, ce sa zic, dar nu pot, nu pot, nu pot!!!!, si cintaresc putin, mai ales kilele repartizate pe lungime. Asa... ca nu m-a mai laudat nimeni de mult...
Si se aduna trei familii de letoni, cu trei baieti si trei, patru fete si cu mine cinci si incepe ritualul vodcii. Mincasem bine inainte si, pe de alta parte, sa fim seriosi, am avut maestri la baut vodca. Bre, dara acestia erau de neoprit! Na, davai, ziceau ei, la fiecare cinci minute. Io: "Davai" si, hitz, beam oleaca. Cestialalti goleau paharutele. Io mai ciuguleam un castravecior murat, vorba Irinei, o maslina, mai faceam neste pauze. "Davai", ziceau baietii. Where the fuck we have to davai to?, faceam eu pe niznaiul. Aha, nu prea le au cu engleza, cu rusgleza, poate. Asea... si se fac manga baietii nostri rusi... Si eu o bag pe mineca, deja nu-mi mai convine, ca stiu la ce sa ma astept la gradul asta de betie... Si o sterg in camera mea si pun neste poze pe Facebook... Si apare Davai intiul... Io: "Yes, what happened?" Davai intiul: "I'm sorry, I'm sorry, I'm really sorry". Dispare pe usa ca maturat. Apare si Davai al doilea. Io: "What's up? Do you want to tell me something?" (Stiu, e absolut barbar). Davai al doilea bolboroseste ceva bizar, eu incerc sa ii citesc pe buze, nimic. Si se pune sa se cam dea la mine. Eu o strig scurt si din rarunchi pe nevasta-sa, ceea ce a functionat, numai ca nu a aparut nevasta-sa, ci cea mai buna prietena a nevesti-sii. Care l-a tirit de aripa intr-o camera sa-l abuzeze sexual. Si in timp ce-l abuza a aparut si nevasta, care a stat in usa si i-a privit smotocindu-se vreo cinci minute. Dupa care si-a revendicat sotul si i-a trasnit doo palme de i-a rupt nasul, dupa care Davai al doilea a fugit de-acasa. A sunat-o sa-l recupereze de pe un pod din Portsmouth, unde dormea linistit, dupa care preopinentii nu-si mai vorbesc.
Dom'le, eu rid pina in ziua de azi, ma fac din ce in ce mai mica si astept sa vina sa ma ciupeasca cineva.
marți, 27 decembrie 2011
joi, 15 septembrie 2011
Na, şi motive de iubit
În primul rînd că mă scarpin în cap, că nu am nici un chef de declaraţii, ca să nu mai vorbim de faptul că e de-o mie de ori mai savuros să critici.
Da', na, şi iubesc.
În primul rînd că iubesc România fără nici un motiv. Dacă aş iubi-o cu motiv ar fi de căcat. O iubesc şi nu explic.
Dar, urmează explicaţia.
Aici am iubit, pe oricine ar fi, toată viaţa de pînă acum. Mi se pare firesc să fiu eu legată de mine cu funii, deşi se pare că am 20 de grame de suflet.
Fazele cu natura mă terifiază. Cînd mă culc şi mă, cică, bucur de iarbă şi de natură, simt că gravitaţia îmi suge sufletul. Zţîng! No, io simt gravitaţia dă senzaţia. Tot din motive de mine am simţit că la Bistriţa, pe drum spre bolniţă, pur şi simplu e un spaţiu sărit din timpul cel de care toţi ne văităm. Era lumină şi atît. Nici măcar o albinuţă nu zbura. Nimic. Un vertij luminos şi nepămîntean. Asta e.
Bineînţeles că nu sunt patrioată, însă bineînţeles că limba română e pielea mea. Mai ales aia aşa de catifelată şi irigată de delte albastre.
Îmi place nespus că toţi se supără pe mine că plec. Da' toţi! Mama, în semn de protest, şi-a cumpărat o haină de piele şi nici nu poate să stea cu mine în cameră că, imediat, începe să plîngă. Gărgăriţa miaaaaaaaaaaaaaa
Frati-meu e foc şi pară şi l-a învoit pe copchil de la şcoală să mă ducă amîndoi la aeroport.
Attila mi-a zis că o să vină toţi şase după mine, ca ruşii.
Arena Naţională, aia mirobolantă, în care te fute gazonul în cap, sunt eu.
Tot eu sunt şi funcţionarele cărora le zîmbesc intens şi le rog să se mai uite o dată, şi le susur, ca un şarpe vitriolant, că le compătimesc şi că e greu. Bine, nu-s chiar şarpe, că chiar e greu să lucrezi cu o tonă de oameni - nervoşi - pe zi.
Îmi mai place România că eu cu tata ne-am strecurat cu Dacia printre doo TIR-uri, fără să ne strivească, în claxoane de "futu-ţi mă-ta idiotule care nu ştii să conduci" Dar, eu albă, el alb la faţă, ne-am continuat drumul.
Îmi place România di la ţară din cărţi, că eu sunt a patra generaţie la oraş. Sau a cincea? Nu contează, Irina m-a învăţat "rostul" şi mi-e dor de ea.
Ţara mea are o sfială şi o aroganţă de început de lume. "Da, aşa e, dar eu fac ca mine, că ştiu mai bine". Nu, puişorul meu scump şi iubit, nu ştii mai bine, că tot eu îţi scot pensia de pe card, deşi te-am pus să faci mişcarea în cauză de o mie de ori.
Şi, cel mai şi cel mai motiv de iubire, e că plec. Ca să pot iubi şi mai mult şi mai de tot.
Pînă la urmă, iubirea înseamnă să părăseşti. Cu inima împăcată că fiecare are rostul lui în viaţă. Sau în geopolitică. Şi să iubeşti, în continuare, doar că te bucuri că iubeşti şi nu e right back at you. Poţi forţa ţara să te iubească?
Şi cel mai supărat şi mai copchil şi mai infint de fain, care nici nu mai vrea să vorbească cu mine, zice aşa: "la multi ani, marry christmas, happy journey, i am praying for you for some days now, you have guts so go, and take them, my dear, dear, ridiculous loved one, friens, GO GET THEM!!!!!!!!!!!!"
So, I will.
Da', na, şi iubesc.
În primul rînd că iubesc România fără nici un motiv. Dacă aş iubi-o cu motiv ar fi de căcat. O iubesc şi nu explic.
Dar, urmează explicaţia.
Aici am iubit, pe oricine ar fi, toată viaţa de pînă acum. Mi se pare firesc să fiu eu legată de mine cu funii, deşi se pare că am 20 de grame de suflet.
Fazele cu natura mă terifiază. Cînd mă culc şi mă, cică, bucur de iarbă şi de natură, simt că gravitaţia îmi suge sufletul. Zţîng! No, io simt gravitaţia dă senzaţia. Tot din motive de mine am simţit că la Bistriţa, pe drum spre bolniţă, pur şi simplu e un spaţiu sărit din timpul cel de care toţi ne văităm. Era lumină şi atît. Nici măcar o albinuţă nu zbura. Nimic. Un vertij luminos şi nepămîntean. Asta e.
Bineînţeles că nu sunt patrioată, însă bineînţeles că limba română e pielea mea. Mai ales aia aşa de catifelată şi irigată de delte albastre.
Îmi place nespus că toţi se supără pe mine că plec. Da' toţi! Mama, în semn de protest, şi-a cumpărat o haină de piele şi nici nu poate să stea cu mine în cameră că, imediat, începe să plîngă. Gărgăriţa miaaaaaaaaaaaaaa
Frati-meu e foc şi pară şi l-a învoit pe copchil de la şcoală să mă ducă amîndoi la aeroport.
Attila mi-a zis că o să vină toţi şase după mine, ca ruşii.
Arena Naţională, aia mirobolantă, în care te fute gazonul în cap, sunt eu.
Tot eu sunt şi funcţionarele cărora le zîmbesc intens şi le rog să se mai uite o dată, şi le susur, ca un şarpe vitriolant, că le compătimesc şi că e greu. Bine, nu-s chiar şarpe, că chiar e greu să lucrezi cu o tonă de oameni - nervoşi - pe zi.
Îmi mai place România că eu cu tata ne-am strecurat cu Dacia printre doo TIR-uri, fără să ne strivească, în claxoane de "futu-ţi mă-ta idiotule care nu ştii să conduci" Dar, eu albă, el alb la faţă, ne-am continuat drumul.
Îmi place România di la ţară din cărţi, că eu sunt a patra generaţie la oraş. Sau a cincea? Nu contează, Irina m-a învăţat "rostul" şi mi-e dor de ea.
Ţara mea are o sfială şi o aroganţă de început de lume. "Da, aşa e, dar eu fac ca mine, că ştiu mai bine". Nu, puişorul meu scump şi iubit, nu ştii mai bine, că tot eu îţi scot pensia de pe card, deşi te-am pus să faci mişcarea în cauză de o mie de ori.
Şi, cel mai şi cel mai motiv de iubire, e că plec. Ca să pot iubi şi mai mult şi mai de tot.
Pînă la urmă, iubirea înseamnă să părăseşti. Cu inima împăcată că fiecare are rostul lui în viaţă. Sau în geopolitică. Şi să iubeşti, în continuare, doar că te bucuri că iubeşti şi nu e right back at you. Poţi forţa ţara să te iubească?
Şi cel mai supărat şi mai copchil şi mai infint de fain, care nici nu mai vrea să vorbească cu mine, zice aşa: "la multi ani, marry christmas, happy journey, i am praying for you for some days now, you have guts so go, and take them, my dear, dear, ridiculous loved one, friens, GO GET THEM!!!!!!!!!!!!"
So, I will.
luni, 12 septembrie 2011
Insomnii
Eu, cînd am insomnii, nu fac nimic. Nu scriu poezii nemaipomenit de profunde şi de înălţătoare, nu citesc nici Platon, nici Nietzche, nici, mai nou, Wittgenstein, nu beau nimic (că adorm şi insomnia nu-i de dormit). Da. Deci stau. Ascult ce se mai întîmplă prin noapte. Într-o noapte, totuşi, am făcut ceva. Mă exaspera bîrîitul scîrbavnic al unui motor şi, în plus, mucisima ţeavă de eşapament ziceai că-i înfiptă fix în nasul meu. Am coborît cu mintea plină de strigături neaoşe, cînd colo, ce să vezi. Unul beat clampă adormise la volan, cu motorul mergînd. Am deschis uşa, maşina plină de gaz de la ţava de eşapament. "Domnule, domnule - îl zgîlţîi din beţia cataleptică - domnule dragă, vrei să te sinucizi?" "Nem, nem, mivon az, sinucizi?" zice el şi poc, îi fute un cap de volan şi adoarme la loc. I-am oprit motorul şi i-am urat somn uşor. Şi dacă vroia să se sinucidă îi opream motorul, că prea mă deranja, dar recunosc că m-aş fi gîndit un pic. Aşa, nu m-am gîndit.
Azi-noapte, în schimb, am ascultat la lună. Foarte aproape plină şi tăcea şi era plină şi tăcea. Nici un sunet, de nicăieri. Apoi, tocuri grăbite. Linişte. Eu fumez şi fumul se înălţa către lună ca un fuhur. Parcă lumina lunii mă încălzeşte şi mă dezvelesc. Apoi mă răceşte şi mă învelesc. Tăcere. Lumina lunii tace şi parcă niciodată o noapte atît de luminoasă nu a tăcut atît de intens, de parcă era negru absolut. Insomnii, isprăvi ale inimii.
Azi-noapte, în schimb, am ascultat la lună. Foarte aproape plină şi tăcea şi era plină şi tăcea. Nici un sunet, de nicăieri. Apoi, tocuri grăbite. Linişte. Eu fumez şi fumul se înălţa către lună ca un fuhur. Parcă lumina lunii mă încălzeşte şi mă dezvelesc. Apoi mă răceşte şi mă învelesc. Tăcere. Lumina lunii tace şi parcă niciodată o noapte atît de luminoasă nu a tăcut atît de intens, de parcă era negru absolut. Insomnii, isprăvi ale inimii.
joi, 1 septembrie 2011
La cimitir, birjar!
Cimitirul reformat e unul dintre cele mai mişto locuri din oraş, cu morminte vechi de zeci de secole şi cu o splendidă cetate fortificată de secol XIV - a fost refăcută de mai multe ori, tătarii au devastat-o, dar, uimitor, s-a păstrat aproape fără greş arhitectura originală, ca şi o parte din boltă, una dintre primele bolţi pe ogive - spre gotic - de la noi. Aici mă plimbam eu cînd eram micuţicuţică, dat fiindă aplecarea mia pretimpurie către "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Pin care trece albă, regina nopţii, moartă". Eiii, dacă-i moartă, hai la cimitir. Tot aici m-am pupat eu pe cadavre cu iubitul din liceu, că e o asemenea pace şi e atît de frumos, ca într-un budoar din Balzac şi o iarbă extraterestru de verde şi ce e mai dulce şi mai inefabil şi mai porno decît să te pupi pe morminte. Da. Şi aici e îngropat tata. Dat fiind că, gata, biletele de avion luate, treburi, hai să-i aprindem o lumină şi să-i zic că plec şi io. Zis şi făcut, înşfăcat gărgăriţa de o aripioară şi hai, hai, hai, hai, că-i departe, la ieşirea din oraş şi, pe deasupra, cetatea şi cimitirul sunt cocoţate, cum e frumos şi bine la medievali, pe un deal.
Locul e la fel de frumos, cavourile prin crăpăturile cărora mă zgîiam eu ca să văd cum e moartea în cavou - mamă, ce coşmar am avut într-o noapte, după asemenea ispravă, m-a lecuit - au fost reparate, Katika Zathurecky veghează încă, aproape intactă, asupra propriului mormînt, cu bobocul de trandafir în mînă, statuia - că-z doară nu era chiar ea, în carne şi oase- e ridicată în 1915, la moartea Katikăi, care a perit la 16 ani, şi e o piesă absolut clasică renascentistă, are în jur de un metru cincizeci, foarte, foarte pură în linii, iar degetele de la picioare... să juri că e sculptată în Renaştere. Degetele alea de la picioare lungi, gracile, la fel de spiritualizate ca şi înclinarea mai degrabă luminoasă şi care împrăştie o tristeţe împăcată, a gîtului.
Maică-mea, cum dă cu nasul de moarte, gata, începe să se vadă şi pe ea în ipostază, cam ca domnişoarele acelea din "Tom Sawyer".
- Cînd o să mor şi eu - zice -, dacă mor toamna sau iarna, să mă-ngropaţi cu costumul ăla albastru care mi-e mare şi nu-mi place. Dacă o să mor vara - stă, se gîndeşte la ce are prin dulap....
- ... te îngropăm în costum de baie - o ajut eu...
- Nuuuu... mă îngropaţi în costumul ăla maro, care nu-ţi place ţie.
După ce am aprins, sau, măcar, ne-am chinuit să aprindem lumînările, că bătea un vîntuleţ foarte farmazon şi jucăuş printre morminte şi după reflecţiile maică-mii că locul cel mai potrivit în care te poţi afla dacă e un cutremur e în cimitir - cred şi eu! - ne-am dus să bem bere.
Locul e la fel de frumos, cavourile prin crăpăturile cărora mă zgîiam eu ca să văd cum e moartea în cavou - mamă, ce coşmar am avut într-o noapte, după asemenea ispravă, m-a lecuit - au fost reparate, Katika Zathurecky veghează încă, aproape intactă, asupra propriului mormînt, cu bobocul de trandafir în mînă, statuia - că-z doară nu era chiar ea, în carne şi oase- e ridicată în 1915, la moartea Katikăi, care a perit la 16 ani, şi e o piesă absolut clasică renascentistă, are în jur de un metru cincizeci, foarte, foarte pură în linii, iar degetele de la picioare... să juri că e sculptată în Renaştere. Degetele alea de la picioare lungi, gracile, la fel de spiritualizate ca şi înclinarea mai degrabă luminoasă şi care împrăştie o tristeţe împăcată, a gîtului.
Maică-mea, cum dă cu nasul de moarte, gata, începe să se vadă şi pe ea în ipostază, cam ca domnişoarele acelea din "Tom Sawyer".
- Cînd o să mor şi eu - zice -, dacă mor toamna sau iarna, să mă-ngropaţi cu costumul ăla albastru care mi-e mare şi nu-mi place. Dacă o să mor vara - stă, se gîndeşte la ce are prin dulap....
- ... te îngropăm în costum de baie - o ajut eu...
- Nuuuu... mă îngropaţi în costumul ăla maro, care nu-ţi place ţie.
După ce am aprins, sau, măcar, ne-am chinuit să aprindem lumînările, că bătea un vîntuleţ foarte farmazon şi jucăuş printre morminte şi după reflecţiile maică-mii că locul cel mai potrivit în care te poţi afla dacă e un cutremur e în cimitir - cred şi eu! - ne-am dus să bem bere.
sâmbătă, 20 august 2011
Tehnologii, vieţi alternative
Nu ştiu de ce astăzi m-am trezit cu o îngrozitoare dilemă morală. Mi-am adus aminte de atacurile de pe 11 septembrie 2001. Colaboram la Cosmo şi dimineţile îmi erau, în general, libere. Am deschis televizorul pe CNN, nu mai ţin minte cît era ceasul la noi, însă la ei era în jur de 8.50. Între două guri de cafea urmăream cum arde primul turn şi comentariile calme ale prezentatoarei, care presupunea că e vorba de un accident. Şi cum vorbea ea aşa, în spatele ei, la ora 9.05, a lovit al doilea avion celălalt turn. În direct. Şi mă trezesc că gîndesc cu o cruzime inumană, scelerată, că m-au afectat mai tare atacurile asupra turnurilor decît cei 77 de morţi din Norvegia, pentru că nu am văzut în direct cum îi omora ăla, practic, vînîndu-i, să fie sigur că îi omoară.
Şi, nu ştiu de ce, pînă în ziua de azi trăiesc cu senzaţia că e absolut indecent ce am văzut eu la televizor. Să urmăreşti, dimineaţa, între două guri de cafea, cum sunt ucişi oamenii.
Şi, nu ştiu de ce, pînă în ziua de azi trăiesc cu senzaţia că e absolut indecent ce am văzut eu la televizor. Să urmăreşti, dimineaţa, între două guri de cafea, cum sunt ucişi oamenii.
vineri, 19 august 2011
Ore, nostalgie
Se risipeşte vara şi simt cum îmi scapă de sub ochi trupul ei de lumină şi somn, se destramă această vară, a anului 2011. Condensat intens, timpul începe să răsufle şi să fugă rapid prin crăpăturile trupului veşnic, prin maşinuţa de lemn, gata, s-a dus peste tot şi nu mai e niciunde. Vara anului 2011 a fost una dintre cele mai frumoase veri, intens generoasă şi nesfîrşită, una dintre verile în care timpului i se face milă şi se dilată, iar soarele stă şi ascultă ce vorbesc veşnicele mele baboane din faţa blocului. Începi să înţelegi, pur şi simplu, cum îşi trăiesc conceptele clipele fulgurante peste maşinuţa de lemn a trupului. Brusc, tîmpenii absurde, ca adevăr şi dreptate, se îmbrăţişează şi se sărută în tăcere pe scară şi cînd, iritat şi stupid, ieşi după ţigări, le ocoleşti în grabă şi le arunci peste umăr un gînd de fericire. Pentru că ştiu să se iubească frumos, îndelung, fără milă sau spaimă. Şi aşteaptă pe scări. Uneori, cînd nu eram o maşinuţă de lemn, dormeam şi eu vălurită pe cîte trei trepte. Mirosea a mulţi paşi, a şoricei şi a fete. Mirosea a chiştoace, sînge şi lapte. Era foarte hotărît un miros inuman.
Vara anului două mii unsprezece mi-a fost, aproape, ca o prietenă. O să-ţi scriu, draga mea.
Vara anului două mii unsprezece mi-a fost, aproape, ca o prietenă. O să-ţi scriu, draga mea.
Lucruri
Dom'le, nu mi-am dat jos de la gît lănţişorul de argint cu octogon cu perlă de şase ani. Parcă-i viu.
joi, 18 august 2011
Mămicisme
După ce am rîs cu entorse, lacrimi, junghiuri şi cîrcei şi iar am rîs zvîrcolindu-mă prin lumea sublunară de la faza asta http://dmax.ro/2011/06/doi-moldoveni-dicteaza-un-numar-de-telefon/, mai apare şi mamonul meu indeniabil.
Ea: A fost bună mîncarea?
Eu: (înaltă, încruntată, intelectuală, bad mood now, just don't): Nu. Grbleah. (halisem absolut tot şi chiar, după prostul meu obicei, am lins farfuria).
Ea: Da' ce-are? (vine şi se holbează adînc în farfuriile ce luceau de goale). Aşa eşti tu, mofturoasă.
Ea: A fost bună mîncarea?
Eu: (înaltă, încruntată, intelectuală, bad mood now, just don't): Nu. Grbleah. (halisem absolut tot şi chiar, după prostul meu obicei, am lins farfuria).
Ea: Da' ce-are? (vine şi se holbează adînc în farfuriile ce luceau de goale). Aşa eşti tu, mofturoasă.
miercuri, 17 august 2011
Dildău
Alaltăieri mi-am luat inima în dinţi şi-am întrebat copchilul dacă ştie ce-i aia. Mi-a răspuns că s-a frămîntat mult gîndindu-se cam ce-ar putea fi şi că a ajuns la concluzia că din geanta lui Mo iese un extraterestru. Aşa e, copchil. Ăla e. Cel mai fain e că nici maică-sa, pe care am hotărît să o cooptăm, nu ştie ce-i un dildo. Nici maică-mea. Numa' io sunt fioros de perversă. Vaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiii.
Studiu de caz: doo generaţii de femei şi una de ăăăăăă, copii, nu ştiu ce-i aia un dildău. Lumea asta se îndreaptă către apocalipsă.
P.S. Mie nici nu-mi trece prin cap să întreb un copil ce iese din geantă. Mi-a zis el, direct, că e un căţel extraterestru.
Studiu de caz: doo generaţii de femei şi una de ăăăăăă, copii, nu ştiu ce-i aia un dildău. Lumea asta se îndreaptă către apocalipsă.
P.S. Mie nici nu-mi trece prin cap să întreb un copil ce iese din geantă. Mi-a zis el, direct, că e un căţel extraterestru.
duminică, 14 august 2011
luni, 8 august 2011
duminică, 7 august 2011
Internăuceli
Da, dom'le, din cînd în cînd mă pescuiesc pe net, îmi tastez numele să văz cam ce nu ştiu despre mine. (Asta în condiţiile în care, o tot psalmodiez, nu ne ia mnezău drăguţu' curentu' electric). Nu-i neapărat orgoliu, cît curiozitate, nu de alta, dar aşa am aflat, de-o pildă, că mi se lansează cartea, cu Mona Muscă -chiar, ce mai face? - şi Anca Boagiu - asta ştiu ce face - şi Daniela Nane în rolurile principale, la Crown Plaza. Nda. Mie, ca să vezi, nimeni nu mi-a şoptit o taină de-amor că se petrece sexul. Uatever.
Tot dau de articolele cretine de prin Cosmopolitan. Da, am lucrat doi ani la Cosmo. Să povestesc, carevasăzică. Aveam un iubit care lucra la FHM. Şi, hai şi tu, că ăştia plătesc bine. Hai. Şi...ăăăă, cam atît? Faza era că noi lucram după revista-mamă, aia din America, şi ne veneau DTP-urile, la o lună după ce apăruse în America. Cum ar veni, publicam fragmente din revista originală în România - fragmente! - la o lună după ce aia apăruse în iuăsei. Şi adaptări. Nu erau traduceri mot-a-mot, însă lucram după textul americănesc. Habar nu am de ce lumea se semna pe adaptările astea. Eu aşa am prins şi... traduceam şi mă semnam. Don't blame me, în 2001 aveam 13milioane salariu, nu, nu în lei noi. Oricum adaptările mele erau aşa de personalizate, încît cu greu pot spune că nu era corect. Totuşi, nu erau ideile mele, aşa că tot fraudă se chiamă. Aniuei, măgăria se întîmpla acum zece ani - nu vă faceţi idei greşite despre mine, pliz, că, pe lîngă porcării, am făcut şi chestii bune, violenţa domestică, doi ani la rînd, un număr special cu traficul de persoane, am scris despre cărţi, Chirilovul mi-a cedat frumuşel rubrica, în fine, evident, mai multe, campanii, faze - TOTUŞI! după zece ani îmi găsesc numele pe net mai degrabă legat de toate rahaturile alea de care rîdeam cu lacrimi cînd le scriam în fix 30 de minute, decît de campaniile pe care le-am făcut. Ceea ce e, oarecum, amuzant şi mă simt ca la dietă, di undi sî spuni că a moment on your lips, forever on your hips, nda, nda, că oricum mă simt ca o retardă căreia îi curge mîncarea din gură, cînd văd chestiile alea.
A doua oară îmi văd numele legat de cartea cu violenţa domestică, o carte proastă, totuşi, printre puţinele legate de subject. Şi am zis deja că editura a făcut mega-căcat total- eveniment fără să îmi sufle o vorbă. Lansarea unei cărţi despre violenţa domestică se poate face la Crown Plaza, cu condiţia să inviţi toată APACA. A fost o mizerie infinită, cu care eu nu voi fi în veci de acord. Cre'că de-aia nici nu m-au întrebat.
A treia oară faza cu site-ul "sunt genială". Povestea-i aşa şi se întîmpla tot prin 2000, 1, 2, 3. (între timp mi s-o, relativ, luat). Lucram la "Cotidianul", înainte de Cosmo, înainte de 2000. Pe lîngă faptul că eram, deja, jurnalistă cu state, dom'le, eram o frumuseţe, ce să mai. Înaltă, slabă, nebună, tot ce-ţi poţi dori de la o femee. Ei, şi îi dau lui Liviu Ioan Stoiciu să cetească neşte poezii, aşa, că era colaborator la noi la ziar şi el mai scria editoriale şi mai şi ieşisem la băut. Stoiciu apărea tîrziu să-şi lase marfa, iar noi făceam cu rîndul de serviciu. Şi-mi spune o colegă: "Băi, ce i-ai făcut lu' Stoiciu, că ăla a venit cu nişte hîrtii în mînă şi tot întreba: "Unde-i, unde-i? E nebună, ştii, dar e genială, dar e nebună". Ei, aşa mi s-a relatat. Cînd m-am întîlnit eu cu Stoiciu era mai ponderat. Oricum, eu am percutat instant cu cele 15 minute de celebritate ale Warhol-ului şi mi-a plăcut la nebunie provocarea unui site care să se numească aşa. Era, oricum, începutul demenţei site-urilor, blogului, internetului la noi. Fratele iubitului mieu care lucra la FHM mi-a zis că să-mi facă un site şi cum să se numească. Păi, cum altfel, iaca, sunt genială. A pus de la el "nu-i aşa", io n-aş fi pus, dar Ovidiu avea 19 ani.
Aşa că aşa a apărut şi ăsta pe net.
Io nu zic acuma că nu-i nimic din voinţa me, dar, totuşi, parcă, prea sî bate toba pe neşte chestii care sunt absolut minore în ceea ce am scris şi în ceea ce gîndesc. Ceea ce nu sî mai poati. Păi, sî poati, bre, sî mî faciţi aşă?
Tot dau de articolele cretine de prin Cosmopolitan. Da, am lucrat doi ani la Cosmo. Să povestesc, carevasăzică. Aveam un iubit care lucra la FHM. Şi, hai şi tu, că ăştia plătesc bine. Hai. Şi...ăăăă, cam atît? Faza era că noi lucram după revista-mamă, aia din America, şi ne veneau DTP-urile, la o lună după ce apăruse în America. Cum ar veni, publicam fragmente din revista originală în România - fragmente! - la o lună după ce aia apăruse în iuăsei. Şi adaptări. Nu erau traduceri mot-a-mot, însă lucram după textul americănesc. Habar nu am de ce lumea se semna pe adaptările astea. Eu aşa am prins şi... traduceam şi mă semnam. Don't blame me, în 2001 aveam 13milioane salariu, nu, nu în lei noi. Oricum adaptările mele erau aşa de personalizate, încît cu greu pot spune că nu era corect. Totuşi, nu erau ideile mele, aşa că tot fraudă se chiamă. Aniuei, măgăria se întîmpla acum zece ani - nu vă faceţi idei greşite despre mine, pliz, că, pe lîngă porcării, am făcut şi chestii bune, violenţa domestică, doi ani la rînd, un număr special cu traficul de persoane, am scris despre cărţi, Chirilovul mi-a cedat frumuşel rubrica, în fine, evident, mai multe, campanii, faze - TOTUŞI! după zece ani îmi găsesc numele pe net mai degrabă legat de toate rahaturile alea de care rîdeam cu lacrimi cînd le scriam în fix 30 de minute, decît de campaniile pe care le-am făcut. Ceea ce e, oarecum, amuzant şi mă simt ca la dietă, di undi sî spuni că a moment on your lips, forever on your hips, nda, nda, că oricum mă simt ca o retardă căreia îi curge mîncarea din gură, cînd văd chestiile alea.
A doua oară îmi văd numele legat de cartea cu violenţa domestică, o carte proastă, totuşi, printre puţinele legate de subject. Şi am zis deja că editura a făcut mega-căcat total- eveniment fără să îmi sufle o vorbă. Lansarea unei cărţi despre violenţa domestică se poate face la Crown Plaza, cu condiţia să inviţi toată APACA. A fost o mizerie infinită, cu care eu nu voi fi în veci de acord. Cre'că de-aia nici nu m-au întrebat.
A treia oară faza cu site-ul "sunt genială". Povestea-i aşa şi se întîmpla tot prin 2000, 1, 2, 3. (între timp mi s-o, relativ, luat). Lucram la "Cotidianul", înainte de Cosmo, înainte de 2000. Pe lîngă faptul că eram, deja, jurnalistă cu state, dom'le, eram o frumuseţe, ce să mai. Înaltă, slabă, nebună, tot ce-ţi poţi dori de la o femee. Ei, şi îi dau lui Liviu Ioan Stoiciu să cetească neşte poezii, aşa, că era colaborator la noi la ziar şi el mai scria editoriale şi mai şi ieşisem la băut. Stoiciu apărea tîrziu să-şi lase marfa, iar noi făceam cu rîndul de serviciu. Şi-mi spune o colegă: "Băi, ce i-ai făcut lu' Stoiciu, că ăla a venit cu nişte hîrtii în mînă şi tot întreba: "Unde-i, unde-i? E nebună, ştii, dar e genială, dar e nebună". Ei, aşa mi s-a relatat. Cînd m-am întîlnit eu cu Stoiciu era mai ponderat. Oricum, eu am percutat instant cu cele 15 minute de celebritate ale Warhol-ului şi mi-a plăcut la nebunie provocarea unui site care să se numească aşa. Era, oricum, începutul demenţei site-urilor, blogului, internetului la noi. Fratele iubitului mieu care lucra la FHM mi-a zis că să-mi facă un site şi cum să se numească. Păi, cum altfel, iaca, sunt genială. A pus de la el "nu-i aşa", io n-aş fi pus, dar Ovidiu avea 19 ani.
Aşa că aşa a apărut şi ăsta pe net.
Io nu zic acuma că nu-i nimic din voinţa me, dar, totuşi, parcă, prea sî bate toba pe neşte chestii care sunt absolut minore în ceea ce am scris şi în ceea ce gîndesc. Ceea ce nu sî mai poati. Păi, sî poati, bre, sî mî faciţi aşă?
joi, 4 august 2011
Şi cele mai familiare mirosuri
Întotdeauna, forever, mirosul de căcat, acela din veşnicile noastre bude din fundul grădinii, laolaltă cu mirosul păianjenilor care îşi găseau mereu o căsuţă a lor acolo. Printr-un proces deloc greu de înţeles păianjenii mi-au devenit intimi. Cred că maximorum am strivit trei păianjeni în viaţa mia, de obicei ne jucăm.
Mirosul de sobă şi de trupuri. Mirosea a lemn şi a căldură umană, poate că mirosul ăsta îl simţeam mai degrabă tactil, că nu mi-e clar a ce mirosea. A vanilie şi scorţişoară? A iarbă proaspăt cosită? A nuci verzi? A vişine şi pere? A cireşe negre şi lăcrămioare? A undiţele lu' bucu, de papură uscată sus în pod - zău că parcă erau din bambus - praf şi lumină? Fascinată de firicelele de praf nu intuiam nimic.
Mirosul de tren, aspru, înecăcios, uscat, murdar, mă dădeam jos din tren cu nările înnegrite, deşi mergea pe curent electric, cu pielea impregnată de cale ferată. Unul dintre cele mai greu de suportat mirosuri, deşi iubesc să călătoresc cu trenul, am io în cap o odisee alchimică şi-mi place feru'.
Mirosul de uliţă pavată cu pietre şi de case care se închid.
Mirosul de mîncare este unul dintre mirosurile pe care nu mi le amintesc. Îmi amintesc mărarul, pătrunjelul, o, supremul leuştean, roşiile, ceapa, dar nu-mi amintesc mirosul de mîncare. Doar colacii şi cozonacii la cuptor. Nici mirosul ciorbei de peşte din care înfulecam ca la balamuc. Nici sarmale, nici friptură. Doar mirosul aromat, rece, ba nu, asta intră la gust.
Mirosul de incredibil de mare vrajă al tutunului pe care străbunicul meu îl trăgea pe nas. (Ştiţi voi, ca ăia care îşi îndesau nările cu tutun. A murit la o sută de ani).
Mirosul de mentă sălbatică în care mă tăvăleam aşa, că era acolo şi la-ndemînă.
Mirosul de ploaie şi de zăpadă şi mirosul luminii prin dudul alb.
Şi cam atît îmi aduc eu aminte mirosuri pînă la şapte ani. Deşi sunt sigură că au fost mai multe.
Mirosul de sobă şi de trupuri. Mirosea a lemn şi a căldură umană, poate că mirosul ăsta îl simţeam mai degrabă tactil, că nu mi-e clar a ce mirosea. A vanilie şi scorţişoară? A iarbă proaspăt cosită? A nuci verzi? A vişine şi pere? A cireşe negre şi lăcrămioare? A undiţele lu' bucu, de papură uscată sus în pod - zău că parcă erau din bambus - praf şi lumină? Fascinată de firicelele de praf nu intuiam nimic.
Mirosul de tren, aspru, înecăcios, uscat, murdar, mă dădeam jos din tren cu nările înnegrite, deşi mergea pe curent electric, cu pielea impregnată de cale ferată. Unul dintre cele mai greu de suportat mirosuri, deşi iubesc să călătoresc cu trenul, am io în cap o odisee alchimică şi-mi place feru'.
Mirosul de uliţă pavată cu pietre şi de case care se închid.
Mirosul de mîncare este unul dintre mirosurile pe care nu mi le amintesc. Îmi amintesc mărarul, pătrunjelul, o, supremul leuştean, roşiile, ceapa, dar nu-mi amintesc mirosul de mîncare. Doar colacii şi cozonacii la cuptor. Nici mirosul ciorbei de peşte din care înfulecam ca la balamuc. Nici sarmale, nici friptură. Doar mirosul aromat, rece, ba nu, asta intră la gust.
Mirosul de incredibil de mare vrajă al tutunului pe care străbunicul meu îl trăgea pe nas. (Ştiţi voi, ca ăia care îşi îndesau nările cu tutun. A murit la o sută de ani).
Mirosul de mentă sălbatică în care mă tăvăleam aşa, că era acolo şi la-ndemînă.
Mirosul de ploaie şi de zăpadă şi mirosul luminii prin dudul alb.
Şi cam atît îmi aduc eu aminte mirosuri pînă la şapte ani. Deşi sunt sigură că au fost mai multe.
Lalalalalaaaaaaaaaaa
A cînta, cîntare. Deci sunt cîte nişte unii de-mi înfioară scăriţa şi ciocănelul, iar trompa lui Eustache face o histerectomie. Îmi aduc aminte de cîntăreţi.
Ara: Începea pe o tonalitate cristalină de oglindă - lalalalaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa- în care ultimii a erau stîlciţi precum unul beat care muşcă paharul, turbat în mînia-i. Motanul Mimu o zbughea fiară din junglă fix la limita balconului, gata să se arunce supremă jertfă, cu groaza întipărită-n mustăţi, cu ghearele scoase, cu ochii galbeni în care se citeşte spaima cea neînvinsă. Eu mă chirceam în fotoliu, implorînd cu lacrimi în ochi, cu părul electrocutat şi cu urechile intrate ireversibil la loc. De ce o imploram să tacă, de atîta cînta mai abitir. Ooooo, piei!
Frati-meu: Care se reclamă moldovean. Îţi plesneşte capul, iar emisferele se rotesc duios una împrejurul celeilalte, pînă dispar pe geam, în supremul infinit cosmos. Obiectele dimprejur migrează în Amazon, iar vecinii sună la Poliţie. Trei străzi au renunţat la somn pentru tot restul vieţii lor.
Laci: Cîntă la acordeon ca un suprem Buddha, impasibil la răcnetele de protest. Burduful e coţăit mai abitir ca o amantă deşucheată, care îţi face bj cu strigături, totul e incredibil de fals, însă acordeonistul stă nemişcat, cu ochii în sus, cu piciorul drept care bate ritmul, cu inspiratul şi expiratul pe burduf ca pe sfintele răsuflări isihaste. Se poate să fie încurajat de spectatori ca mine, care se tăvălesc pe jos de rîs, şi să-l motiveze să perpetueze perpetuu.
Mama: Cîntă bine, dar nu mai ştie cum să cînte.
Eu: Cînt "Mociriţă cu trii foi", pînă îmi tragi un pumn în gît, că nu mai rezişti.
Şi gata, atîta mi-am amintit.
Ara: Începea pe o tonalitate cristalină de oglindă - lalalalaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa- în care ultimii a erau stîlciţi precum unul beat care muşcă paharul, turbat în mînia-i. Motanul Mimu o zbughea fiară din junglă fix la limita balconului, gata să se arunce supremă jertfă, cu groaza întipărită-n mustăţi, cu ghearele scoase, cu ochii galbeni în care se citeşte spaima cea neînvinsă. Eu mă chirceam în fotoliu, implorînd cu lacrimi în ochi, cu părul electrocutat şi cu urechile intrate ireversibil la loc. De ce o imploram să tacă, de atîta cînta mai abitir. Ooooo, piei!
Frati-meu: Care se reclamă moldovean. Îţi plesneşte capul, iar emisferele se rotesc duios una împrejurul celeilalte, pînă dispar pe geam, în supremul infinit cosmos. Obiectele dimprejur migrează în Amazon, iar vecinii sună la Poliţie. Trei străzi au renunţat la somn pentru tot restul vieţii lor.
Laci: Cîntă la acordeon ca un suprem Buddha, impasibil la răcnetele de protest. Burduful e coţăit mai abitir ca o amantă deşucheată, care îţi face bj cu strigături, totul e incredibil de fals, însă acordeonistul stă nemişcat, cu ochii în sus, cu piciorul drept care bate ritmul, cu inspiratul şi expiratul pe burduf ca pe sfintele răsuflări isihaste. Se poate să fie încurajat de spectatori ca mine, care se tăvălesc pe jos de rîs, şi să-l motiveze să perpetueze perpetuu.
Mama: Cîntă bine, dar nu mai ştie cum să cînte.
Eu: Cînt "Mociriţă cu trii foi", pînă îmi tragi un pumn în gît, că nu mai rezişti.
Şi gata, atîta mi-am amintit.
sâmbătă, 30 iulie 2011
Iată şi limba care mie-mi place
1. Nu, Alina Gorghiu nu îşi va lansa nimic, niciodată, sieşi. Din simplul motiv că "a lansa" îi verb tranzitiv şi niciodată reflexiv. Deci, copii, nu scriem niciodată "Alina Gorghiu îşi lansează primul volum". Niciodată!
2. Nu, niciodată, "Cred că e o chestiune de normalitate ca să pui reflectorul pe ceea ce te doare", never ever. Acel "ca", iarăşi, a mia oară, ţine locul unui adverb, care compară două (aproximativ) situaţii diferite. E ca şi cum ai spune: "Cred că e o chestiune de normalitate precum să pui reflectorul". În română, e de o mie de ori mai simplu să spui: "Cred că e o chestiune de normalitate să pui ceva pe altceva, pe altcineva, pe oareşce". Fără "ca"! Din cine ştie ce dorinţă obscură de a evita cacofoniile, se ajunge la aberaţii care se împămîntenesc în detrimentul minunatei limbi pe care noi toţi o iubim şi o slăvim. Ca să fim corect politici. :-))
3. Nu, niciodată, ever, nu se foloseşte "primul-ministru", pentru că nu e primul dintre miniştri, ci o funcţie. Articolul hotărît se aplică "ministrului", gen "Prim-ministrul Boc a inaugurat 12 km de autostradă". Încercaţi să puneţi la plural această aberaţie, de mă dor toate limbile. Cum sună "S-au întîlnit la Bucureşti primii-miniştri din Botswana, Camerun şi Bangladesh"? Ştiu că DEX-ul a aprobat această formă, dar tot incorect rămîne.
4. Cu "i"-urile, deja sunt high.
5. Cu "a crea", la fel.
6. Cu "a fi", rămîne singura variantă de a nu dubla "i", la imperativ negativ. Gen: "Nu fi analfabet! Fii absolvent de patru clase primare!"
7. Voi nu citiţi niciodată chestia asta, superok: http://diacritica.wordpress.com/????
8. Păcat, păcat, de sîngele vărsat.
9. Pentru că mai era şi nouă. Nu spunem în veci: "Omul care l-am întîlnit, cîinele care l-am iubit". Există un caz, numit acuzativ, în limba română, şi care ne obligă să folosim prepoziţia "pe". Cel mai simplu de verificat este să vă întrebaţi dacă pot fi aplicate întrebările "Pe cine? Ce?" "Pe cine am iubit?" pe om, pe cîine, pe mangustă, pe varză, pe barză, pe mînz. Recte omul PE care l-am întîlnit, Visul PE care l-am visat, Varza PE care am mîncat-o. Hai că-i simplu, se numeşte complement direct.
P.S. Azi vă iert cu dativul.
2. Nu, niciodată, "Cred că e o chestiune de normalitate ca să pui reflectorul pe ceea ce te doare", never ever. Acel "ca", iarăşi, a mia oară, ţine locul unui adverb, care compară două (aproximativ) situaţii diferite. E ca şi cum ai spune: "Cred că e o chestiune de normalitate precum să pui reflectorul". În română, e de o mie de ori mai simplu să spui: "Cred că e o chestiune de normalitate să pui ceva pe altceva, pe altcineva, pe oareşce". Fără "ca"! Din cine ştie ce dorinţă obscură de a evita cacofoniile, se ajunge la aberaţii care se împămîntenesc în detrimentul minunatei limbi pe care noi toţi o iubim şi o slăvim. Ca să fim corect politici. :-))
3. Nu, niciodată, ever, nu se foloseşte "primul-ministru", pentru că nu e primul dintre miniştri, ci o funcţie. Articolul hotărît se aplică "ministrului", gen "Prim-ministrul Boc a inaugurat 12 km de autostradă". Încercaţi să puneţi la plural această aberaţie, de mă dor toate limbile. Cum sună "S-au întîlnit la Bucureşti primii-miniştri din Botswana, Camerun şi Bangladesh"? Ştiu că DEX-ul a aprobat această formă, dar tot incorect rămîne.
4. Cu "i"-urile, deja sunt high.
5. Cu "a crea", la fel.
6. Cu "a fi", rămîne singura variantă de a nu dubla "i", la imperativ negativ. Gen: "Nu fi analfabet! Fii absolvent de patru clase primare!"
7. Voi nu citiţi niciodată chestia asta, superok: http://diacritica.wordpress.com/????
8. Păcat, păcat, de sîngele vărsat.
9. Pentru că mai era şi nouă. Nu spunem în veci: "Omul care l-am întîlnit, cîinele care l-am iubit". Există un caz, numit acuzativ, în limba română, şi care ne obligă să folosim prepoziţia "pe". Cel mai simplu de verificat este să vă întrebaţi dacă pot fi aplicate întrebările "Pe cine? Ce?" "Pe cine am iubit?" pe om, pe cîine, pe mangustă, pe varză, pe barză, pe mînz. Recte omul PE care l-am întîlnit, Visul PE care l-am visat, Varza PE care am mîncat-o. Hai că-i simplu, se numeşte complement direct.
P.S. Azi vă iert cu dativul.
vineri, 29 iulie 2011
Măgăria de a fi român. Verde.
Discriminare să fie, dar să ştim şi noi
Directorul Bibliotecii Judeţene „Bod Peter”, Szonda Szabolcs, din Sfântu Gheorghe, a fost nevoit să renunţe la funcţia pe care a avut-o timp de trei ani, datorită faptului că instanţa Tribunalului Braşov a decis că ocuparea postului s-a făcut printr-un concurs considerat discriminatoriu. De ce a decis aşa? La data respectivă, printre condiţiile de participare la concurs, era cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare şi s-a considerat că aceasta era una discriminatorie pentru românii din întreaga ţară, care nu cunosc limba acestei minorităţi. Bineînţeles, Ion Aionului, din Gura Stînii, ar fi dorit să participe la concurs, însă a fost discriminat. Sigur, privit din perspectiva unei numiri politice, această formulare era o chichiţă de care se putea lega orice instanţă. Din perspectiva persoanei şi calificării lui Szonda Szabolcs este o tîmpenie, iar discriminarea, o tîmpenie şi mai gogonată.
Szonda Szabolcs este traducător de literatură contemporană, traduce autori români în limba maghiară. Practic, acest dujman de clasă, strecurat în rîndurile maghiarimii, promovează cultura română, şovinul şi discriminatorul care este el! Szonda Szabolcs a organizat întîlniri cu scriitorii români – i-a adus, la aceeaşi masă, pe Simona Popescu, Mircea Dinescu, Dan Lungu, Filip Florian, Ion-Bogdan Lefter şi acestea sunt doar cîteva nume, care îmi vin acum, pe loc, în cap -, dar şi maghiari, sau personalităţi străine şi a iniţiat dezbateri culturale sau de politică externă – mai rar aşa ceva în spaţiul unei biblioteci publice, dintr-un obscur orăşel din Secuime.
Szonda Szabolcs are o asemenea dragoste de carte, încît a gîndit o şmecherie al naibii de ingenioasă şi de benefică pe termen lung: a iniţiat un program, numit „La drum cu lectura”, destinat copilaşilor de zero luni, adică nou-născuţii. Părinţii bebeluşilor erau invitaţi la bibliotecă unde li se oferea –gratuit- un pachet de cărţi destinat diferitelor vîrste ale copilului, cu poveşti, desene, educative. La o adică, aduna părinţii în spaţiul cărţilor şi crea, încă de la început, familiarizarea copilului cu cartea, ca o constantă care avea să-l însoţească de-a lungul vieţii. Sigur, pachetele cu cărţi au fost concepute şi pentru părinţii români. Teribil ce-i discriminează Szonda Szabolcs pe români.
Din fondul de cărţi al Bibliotecii Judeţene, mai bine de jumătate sunt cărţi în limba maghiară. Cum ar putea cineva care nu cunoaşte limba maghiară să gestioneze acest fond de cărţi? Nu ştiu alţii cum sunt - aici s-ar putea să fie pur şi simplu neştiinţa mea- dar eu, ca româncă, de 38 de ani de cînd trăiesc în Sfântu Gheorghe, pur şi simplu habar nu am de vreun nume al directorilor, de-a lungul anilor, la Biblioteca Judeţeană, dinainte de Szonda Szabolcs. Nu ştiu cine a fost director acolo pînă la el.
Abia această sentinţă şi decizia de a fi suspendat Szonda Szabolcs e profund discriminatorie pentru mine ca om de cultură, pentru mine ca locuitor al cetăţii, pentru mine ca român. Este o palmă dureroasă şi ruşinoasă peste obrazul meu gros de majoritară, cînd văd că un astfel de om este pus la colţ şi mazilit pentru că este un perfect umanist maghiar. Este absolut ruşinos pentru mine să văd cum alţii se bucură şi jubilează, pentru că este încurajată prostia, mitocănia, minciuna şi ipocrizia. Szonda Szabolcs va fi repus – sper – pe funcţie, în urma organizării unui nou concurs, în care formula „Cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare”, va fi înlocuită cu formula „Cunoaşterea obligatorie a trei limbi ale Uniunii Europene”. Nu ştiu, însă, dacă acest om minunat nu a fost rănit ireversibil în adîncul sufletului, în tot ceea ce are el deschidere necondiţionată către carte, către frumuseţea din ce în ce mai absconsă şi mai blurată, ca într-o fotografie de epocă, a tihnei şi dichisului cultural. Nu pot decît să-l rog să mă ierte şi să-l asigur că eu, una, îl admir şi îl preţuiesc exact aşa cum este el. Şi să fiu megamîndră că sunt contemporană cu un astfel de maghiar.
E de prisos, cred, să repet că, în astfel de condiţii - şi nu numai- îmi este ruşine să fiu contemporană cu omul, că mi-e ruşine de mine. După ce s-a întîmplat în Norvegia, după toată mizeria de aici, de acasă, îmi doresc să fug în peşteri. Abisul care se holbează la mine e cam mare.
Directorul Bibliotecii Judeţene „Bod Peter”, Szonda Szabolcs, din Sfântu Gheorghe, a fost nevoit să renunţe la funcţia pe care a avut-o timp de trei ani, datorită faptului că instanţa Tribunalului Braşov a decis că ocuparea postului s-a făcut printr-un concurs considerat discriminatoriu. De ce a decis aşa? La data respectivă, printre condiţiile de participare la concurs, era cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare şi s-a considerat că aceasta era una discriminatorie pentru românii din întreaga ţară, care nu cunosc limba acestei minorităţi. Bineînţeles, Ion Aionului, din Gura Stînii, ar fi dorit să participe la concurs, însă a fost discriminat. Sigur, privit din perspectiva unei numiri politice, această formulare era o chichiţă de care se putea lega orice instanţă. Din perspectiva persoanei şi calificării lui Szonda Szabolcs este o tîmpenie, iar discriminarea, o tîmpenie şi mai gogonată.
Szonda Szabolcs este traducător de literatură contemporană, traduce autori români în limba maghiară. Practic, acest dujman de clasă, strecurat în rîndurile maghiarimii, promovează cultura română, şovinul şi discriminatorul care este el! Szonda Szabolcs a organizat întîlniri cu scriitorii români – i-a adus, la aceeaşi masă, pe Simona Popescu, Mircea Dinescu, Dan Lungu, Filip Florian, Ion-Bogdan Lefter şi acestea sunt doar cîteva nume, care îmi vin acum, pe loc, în cap -, dar şi maghiari, sau personalităţi străine şi a iniţiat dezbateri culturale sau de politică externă – mai rar aşa ceva în spaţiul unei biblioteci publice, dintr-un obscur orăşel din Secuime.
Szonda Szabolcs are o asemenea dragoste de carte, încît a gîndit o şmecherie al naibii de ingenioasă şi de benefică pe termen lung: a iniţiat un program, numit „La drum cu lectura”, destinat copilaşilor de zero luni, adică nou-născuţii. Părinţii bebeluşilor erau invitaţi la bibliotecă unde li se oferea –gratuit- un pachet de cărţi destinat diferitelor vîrste ale copilului, cu poveşti, desene, educative. La o adică, aduna părinţii în spaţiul cărţilor şi crea, încă de la început, familiarizarea copilului cu cartea, ca o constantă care avea să-l însoţească de-a lungul vieţii. Sigur, pachetele cu cărţi au fost concepute şi pentru părinţii români. Teribil ce-i discriminează Szonda Szabolcs pe români.
Din fondul de cărţi al Bibliotecii Judeţene, mai bine de jumătate sunt cărţi în limba maghiară. Cum ar putea cineva care nu cunoaşte limba maghiară să gestioneze acest fond de cărţi? Nu ştiu alţii cum sunt - aici s-ar putea să fie pur şi simplu neştiinţa mea- dar eu, ca româncă, de 38 de ani de cînd trăiesc în Sfântu Gheorghe, pur şi simplu habar nu am de vreun nume al directorilor, de-a lungul anilor, la Biblioteca Judeţeană, dinainte de Szonda Szabolcs. Nu ştiu cine a fost director acolo pînă la el.
Abia această sentinţă şi decizia de a fi suspendat Szonda Szabolcs e profund discriminatorie pentru mine ca om de cultură, pentru mine ca locuitor al cetăţii, pentru mine ca român. Este o palmă dureroasă şi ruşinoasă peste obrazul meu gros de majoritară, cînd văd că un astfel de om este pus la colţ şi mazilit pentru că este un perfect umanist maghiar. Este absolut ruşinos pentru mine să văd cum alţii se bucură şi jubilează, pentru că este încurajată prostia, mitocănia, minciuna şi ipocrizia. Szonda Szabolcs va fi repus – sper – pe funcţie, în urma organizării unui nou concurs, în care formula „Cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare”, va fi înlocuită cu formula „Cunoaşterea obligatorie a trei limbi ale Uniunii Europene”. Nu ştiu, însă, dacă acest om minunat nu a fost rănit ireversibil în adîncul sufletului, în tot ceea ce are el deschidere necondiţionată către carte, către frumuseţea din ce în ce mai absconsă şi mai blurată, ca într-o fotografie de epocă, a tihnei şi dichisului cultural. Nu pot decît să-l rog să mă ierte şi să-l asigur că eu, una, îl admir şi îl preţuiesc exact aşa cum este el. Şi să fiu megamîndră că sunt contemporană cu un astfel de maghiar.
E de prisos, cred, să repet că, în astfel de condiţii - şi nu numai- îmi este ruşine să fiu contemporană cu omul, că mi-e ruşine de mine. După ce s-a întîmplat în Norvegia, după toată mizeria de aici, de acasă, îmi doresc să fug în peşteri. Abisul care se holbează la mine e cam mare.
joi, 28 iulie 2011
Money, money, money, must be funny...
Pe scurt, am cea mai proastă relaţie din lume cu banii, ceea ce e necesarmente rău, pentru că banii, ştim noi, sunt o scară pe care poţi urca, sau poţi coborî. În rai, sau în iad. Dacă sui cu liftul care te aruncă în cele patru zări - experienţa m-a potolit cu dimensiunile, deci, da, poţi să cazi în sus, aşa cum poţi să urci în jos -s-ar putea să nu mai fii aşa de necesarmente convins că e musai să ai o relaţie socială cu banul. Dat fiind că pe vremea tinereţii mele mi se plătea absolut tot - nu vă gîndiţi la prostii - eram la şcoală şi la cursul de "Civic Education Project", cu Ann, Budapesta şi Paris şi după aia la NATO în Polonia cu Soros şi după aia în Finlanda, Belgia, uatever pi peste tot - bani de buzunar included -, am dezvoltat cea mai comunistă gîndire ever visavis de bani: mie mi se dau. Ba, chiar, cineva, vreo fundaţie, vreun politician(ă), mă somează să-mi dea bani. Bine.
Bizar este că atunci cînd am muncit pe brînci, circa 10-12 ore pe zi, canci bani. Nimic. Ca şi cum ar fi ştiut balanţa aia monetară că e mai bine să iau bani moca, decît pe bune. Sigur că am plîns în pernă, mi-am jurat răzbunare în barba-mi, dar tot nu am reuşit să-mi limpezesc relaţia perfect anormală cu banii. E drept, averi nu am avut niciodată, dar de ce am bani cînd nu-i fac? Eu, cu mînuţa mea. Faza asta complet aiuritoare cu banii a început încă din copilărie, cînd îmi dădeau ai mei bani şi eu ieşeam pe stradă şi îi împărţeam copiilor. Evident, era mirajul puterii, însă uitam pi loc şi basta, tot din vorbe mă alegeau lider.
Aşadar, ce dracu' să fac cu banii ăştia? Îmi sunt daţi, îmi sunt luaţi, îmi sunt oferiţi, îmi sunt revendicaţi, tre' să plătesc datorii, tre' să fac puşcărie, tre' să sap la cîmp, tre' să frec menta, tre' să scriu, tre' să citesc, tre' să fiu deşteaptă, tre' să nu fiu, tre' să ce? În loc de putere, banii mă infantilizează, mă complexează şi nu mă lasă să-mi văd de cărţi, filme, fete sau băieţi!
Ori sunt tîmpită, ori sunt tîmpită. DE CE am o relaţie perfect albă cu banii?
Bizar este că atunci cînd am muncit pe brînci, circa 10-12 ore pe zi, canci bani. Nimic. Ca şi cum ar fi ştiut balanţa aia monetară că e mai bine să iau bani moca, decît pe bune. Sigur că am plîns în pernă, mi-am jurat răzbunare în barba-mi, dar tot nu am reuşit să-mi limpezesc relaţia perfect anormală cu banii. E drept, averi nu am avut niciodată, dar de ce am bani cînd nu-i fac? Eu, cu mînuţa mea. Faza asta complet aiuritoare cu banii a început încă din copilărie, cînd îmi dădeau ai mei bani şi eu ieşeam pe stradă şi îi împărţeam copiilor. Evident, era mirajul puterii, însă uitam pi loc şi basta, tot din vorbe mă alegeau lider.
Aşadar, ce dracu' să fac cu banii ăştia? Îmi sunt daţi, îmi sunt luaţi, îmi sunt oferiţi, îmi sunt revendicaţi, tre' să plătesc datorii, tre' să fac puşcărie, tre' să sap la cîmp, tre' să frec menta, tre' să scriu, tre' să citesc, tre' să fiu deşteaptă, tre' să nu fiu, tre' să ce? În loc de putere, banii mă infantilizează, mă complexează şi nu mă lasă să-mi văd de cărţi, filme, fete sau băieţi!
Ori sunt tîmpită, ori sunt tîmpită. DE CE am o relaţie perfect albă cu banii?
marți, 26 iulie 2011
Mămicisme
Ea: Văd că ai rămas fără pastile. Mă duc la piaţă, cîte iei de-astea pe zi?
Eu: Zece!
Ea: Bine.
(Vorbeam de pastilele pentru hipertensiune)
Eu: Zece!
Ea: Bine.
(Vorbeam de pastilele pentru hipertensiune)
miercuri, 20 iulie 2011
Distracţie totală şi indivizibilă cu Edi!!!
Ne-am rîs ca demenţii la urşi polari decedaţi ( la cererea copilului e decedaţi) de către pinguini, am mai săpat în mină după aur şi, după aceea, epic, hai să-i dedicăm lui isuciu un post adevărat. (No, pruncul mă întreabă dacă ăla îmi mai face reclamă). Bine, la alegerea lui Eduard către isuciu, un post din inimă de copil. Eu, proasta, am apăsat pe buton.
(Eduard în barba-i "Dobitoci mai sunt")
(Eduard în barba-i "Dobitoci mai sunt")
Zile
Mie - cel puţin acum, la 40 de trandafiri în ghiveciul vieţii, deşi nu văd vreo mare diferenţă de la 20 de primăveri, în acelaşi ghiveci -, nu prea îmi place să o tot întind aşa, cu existenţa, cu alea, alea, copiii, familia, lucrurile mici de iubit, lalalalalala. Sigur, nici deşertul aprig dezmăţat în soarele torid al copacului care cade în pădure fără să-l audă niminea - deşi, ca să zic aşa, ferice de el -, însă trebile astea cu uri faţă de perfect străini, ca şi cu iubiri faţă de aceiaşi perfect "Celălalt", mă termenă. Nu va fi şi iubirea asta minunată a mea de nepot incredibil, perfect străină pentru alţii? Sigur, nu pot să-l iubesc mai puţin, însă nici nu cad în capcana de a-l iubi eu cît pentru toţi şi de a-i crea acest complet fals orizont de aşteptare, să fie iubit toată viaţa, aşa cum îl iubesc io. Ca să zic aşa, dude, io te iubesc de aici şi pînă aici, restul, oricine, te iubeşte cu limita lui.
Aşa că ieri noapte, după ce ne-am hlizit ca proştii la "Robotzi" şi am jucat Conquiztador, el, cică: "Da' pot să dorm cu tine?", "Poţi, dar dacă sforăi sau dai din craci, te arunc pe geam. Şi să nu mă iei în braţe că mă sufoc şi te arunc pe geam. Şi să nu vrei apă sau pipi la 2 noaptea şi să mă trezeşti, că te arunc pe geam. Şi să nu diverse, gen adormim pe desene, că te arunc pe geam". La care el, frămîntat rău de gînduri: "Nuuuuu, o să fiu cuminte. (După o pauză de gîndire şi întins cu mîinile sub cap). Mie mi-e frig, putem să închidem geamul?"
Şi am adormit amîndoi ca doi greieri turbaţi de căldură, cu mine recitîndu-i din Harry Potter cu cea mai persuasivă voce a mea şi cu puişorul meu mort de somn spunînd pe trei sferturi adormit: "Dar cu un degeţel pot să te ating?". Da.
Aşa că ieri noapte, după ce ne-am hlizit ca proştii la "Robotzi" şi am jucat Conquiztador, el, cică: "Da' pot să dorm cu tine?", "Poţi, dar dacă sforăi sau dai din craci, te arunc pe geam. Şi să nu mă iei în braţe că mă sufoc şi te arunc pe geam. Şi să nu vrei apă sau pipi la 2 noaptea şi să mă trezeşti, că te arunc pe geam. Şi să nu diverse, gen adormim pe desene, că te arunc pe geam". La care el, frămîntat rău de gînduri: "Nuuuuu, o să fiu cuminte. (După o pauză de gîndire şi întins cu mîinile sub cap). Mie mi-e frig, putem să închidem geamul?"
Şi am adormit amîndoi ca doi greieri turbaţi de căldură, cu mine recitîndu-i din Harry Potter cu cea mai persuasivă voce a mea şi cu puişorul meu mort de somn spunînd pe trei sferturi adormit: "Dar cu un degeţel pot să te ating?". Da.
marți, 19 iulie 2011
Omagiu lui Dobby
.... cu o scurtă apariţie a lui isuciu în rolul goblinului mincinos şi dinţos Griphook.
luni, 18 iulie 2011
Harry Potter, ultima parte
Sunt fan filmele "Harry Potter", pe atît pe cît nu-mi place cum e scrisă cartea, sau tradusă, e un soi de lectură pentru d-alde retarzi ca mucifelnicul ce insistă să se bage singur în mă-sa, scorchfield pre numele său de zămuitor cu curent electric.
Dar filmele, vai, filmele. Nu ştiu iexact de ce sunt atît de captivată de toată povestea din filme. Pe de o parte, cred, povestea în sine, nudă, scheletul poveştii, pe de altă parte toate gadget-urile demenţiale şi toate poveştile paralele, cu veşnic gentle giant care e Hagrid, un soi de Sfîntul Francisc în varianta de bestiarum - deci am rîs cred că vreo săptămînă cum îi arde barba micul balaur eclozat dintr-un ou pus pe foc :-))-, Dumbledore cel superultra ţesut între toate firele poveştii, Minerva McGonagall cea pisică atoateştiutoare şi păzitoare şi cu un apetit simpatic foc pentru bîrfulete la cîrciumă - scena în care Harry află că naşu-său e Sirius, din "Prizonierul din Azkaban" - şi, evidement, genialul Severus Snape, care e, normal şi indeed, iubit de toată suflarea feminină a lumii. Ah, Severus, dac-ai şti ce ciorbă de fasole cu tarhon ştiu să fac... Anyway, ăăăă, unde eram? Aha.
Deci ultima parte, care mi-a relevat mai mult ca niciodată că Voldemort, ăsta, în pana mea, nu mişcă un pai. Cel mai mare vrăjitor, cel mai coios stăpînitor al relelor di pi lumea aiasta, cît şi oricare, şade şi-o freacă. Nu face nimic interesant. Ba se adapă cu sînge de inorog şi trăieşte la altul în cap, ba Wormtail îşi taie o mînă ca să-l scoată din scutece, ba alţii fac altele. Şi, cînd apare, într-un final, n-are nas. Coate-goale şi maţe-fripte nu e în stare nici măcar să-l bată-n baghetă pe Harry şi, în afară de Avacadavra, nu prea ştie vrăji decente. Ba, piţifelnicul se împarte în şapte Horcrux-uri, şi nu e în stare să se facă pe sine un Horcrux de-ăla ţeapăn, îl face pe Harry, şi-şi mai şi trage un topor în propria-i problemă, că tot vrea să-l killărească pe ăsta mic. Nu porneşte nici o Apocalipsă, se rupe-n fumuri, de-astea. Păi, e frumos, domnule Voldemort? Plus că Nagini e furat din "Cărţile junglei", a lui Kipling. Muhuhuhult mai tare m-au speriat Dementorii ăia (care rimează cu trîntori), ca să nu mai vorbim de Phoenix-ul lui Dumbledore. Aia pasăre, în stare să scoată ochii basiliscului!
În rest, am adormit încercînd să revăd prima parte din The Deathly Hallows şi striga filmul prin casă şi mă trezeam un sfert şi cică închideam calculatorul. Greşit. Iar striga Harry Potter, iar deschideam un ochi şi întindem o mînă. Da, deci am reuşit să închid calculatorul o singură dată de cinci ori.
By the way: Dobby, you'll be forever in my heart.
Dar filmele, vai, filmele. Nu ştiu iexact de ce sunt atît de captivată de toată povestea din filme. Pe de o parte, cred, povestea în sine, nudă, scheletul poveştii, pe de altă parte toate gadget-urile demenţiale şi toate poveştile paralele, cu veşnic gentle giant care e Hagrid, un soi de Sfîntul Francisc în varianta de bestiarum - deci am rîs cred că vreo săptămînă cum îi arde barba micul balaur eclozat dintr-un ou pus pe foc :-))-, Dumbledore cel superultra ţesut între toate firele poveştii, Minerva McGonagall cea pisică atoateştiutoare şi păzitoare şi cu un apetit simpatic foc pentru bîrfulete la cîrciumă - scena în care Harry află că naşu-său e Sirius, din "Prizonierul din Azkaban" - şi, evidement, genialul Severus Snape, care e, normal şi indeed, iubit de toată suflarea feminină a lumii. Ah, Severus, dac-ai şti ce ciorbă de fasole cu tarhon ştiu să fac... Anyway, ăăăă, unde eram? Aha.
Deci ultima parte, care mi-a relevat mai mult ca niciodată că Voldemort, ăsta, în pana mea, nu mişcă un pai. Cel mai mare vrăjitor, cel mai coios stăpînitor al relelor di pi lumea aiasta, cît şi oricare, şade şi-o freacă. Nu face nimic interesant. Ba se adapă cu sînge de inorog şi trăieşte la altul în cap, ba Wormtail îşi taie o mînă ca să-l scoată din scutece, ba alţii fac altele. Şi, cînd apare, într-un final, n-are nas. Coate-goale şi maţe-fripte nu e în stare nici măcar să-l bată-n baghetă pe Harry şi, în afară de Avacadavra, nu prea ştie vrăji decente. Ba, piţifelnicul se împarte în şapte Horcrux-uri, şi nu e în stare să se facă pe sine un Horcrux de-ăla ţeapăn, îl face pe Harry, şi-şi mai şi trage un topor în propria-i problemă, că tot vrea să-l killărească pe ăsta mic. Nu porneşte nici o Apocalipsă, se rupe-n fumuri, de-astea. Păi, e frumos, domnule Voldemort? Plus că Nagini e furat din "Cărţile junglei", a lui Kipling. Muhuhuhult mai tare m-au speriat Dementorii ăia (care rimează cu trîntori), ca să nu mai vorbim de Phoenix-ul lui Dumbledore. Aia pasăre, în stare să scoată ochii basiliscului!
În rest, am adormit încercînd să revăd prima parte din The Deathly Hallows şi striga filmul prin casă şi mă trezeam un sfert şi cică închideam calculatorul. Greşit. Iar striga Harry Potter, iar deschideam un ochi şi întindem o mînă. Da, deci am reuşit să închid calculatorul o singură dată de cinci ori.
By the way: Dobby, you'll be forever in my heart.
duminică, 17 iulie 2011
Cald
Insa nimic la cald. Obraznicii de frustrati aiurea-n tramvai. Nu-s io omul care sa nu aprecieze o frustrare in toata regula, una tapana, adevarata, dar porcariute de astea de "Ziua e lumina si noaptea e intuneric, vai, dar ce-am mai gindit, admirati-ma!"... A se scuti. Merji la gramatica, baietele, merji incet, sa nu te zdruncini.
sâmbătă, 16 iulie 2011
Cum e cald
1. Cum orice televizor dat pe mute e ţipăt.
2. Cum porci.
3. Cum apa se deghizează şi te dor ficaţii de la ea.
4. Cum nervi albi de catifea încinsă negru.
5. Cum frecat întru răcorire.
6. Cum eternele bormaşini tot scobesc găuri în stup, fără rost. Ce urmăreşti să-ţi amenajezi în apartamentul comunist, vreo vilă? Oricum vei auzi cum face pipi ăla de la etajul de sus. Dacă stai între blocuri vei auzi chiar mai multe, gen tot.
7. Cum copiii ies la joacă la Această oră, 21,12.
8. Cum vreau doar să mă bag în frigider, laolaltă cu mazărea şi merele, ouăle, ovarele.
9. Cum degerăm aicea de cald!
10. Cum sictirul devine depresie, bizar, că m-am străduit să fiu depresivă şi interesantă, dar nu mi-a ieşit.
11. Cum mai luaţi, în săptămîna mea astăzi şi mîine, căldura asta de pe mine!
2. Cum porci.
3. Cum apa se deghizează şi te dor ficaţii de la ea.
4. Cum nervi albi de catifea încinsă negru.
5. Cum frecat întru răcorire.
6. Cum eternele bormaşini tot scobesc găuri în stup, fără rost. Ce urmăreşti să-ţi amenajezi în apartamentul comunist, vreo vilă? Oricum vei auzi cum face pipi ăla de la etajul de sus. Dacă stai între blocuri vei auzi chiar mai multe, gen tot.
7. Cum copiii ies la joacă la Această oră, 21,12.
8. Cum vreau doar să mă bag în frigider, laolaltă cu mazărea şi merele, ouăle, ovarele.
9. Cum degerăm aicea de cald!
10. Cum sictirul devine depresie, bizar, că m-am străduit să fiu depresivă şi interesantă, dar nu mi-a ieşit.
11. Cum mai luaţi, în săptămîna mea astăzi şi mîine, căldura asta de pe mine!
luni, 11 iulie 2011
Tropice
Căldură pe cît de insuportabilă, pe atît de insalubră. Căldură umedă, de invazie de lipitori şi urechelniţe, de morţi umflaţi. Este mai mult decît clar că detest acest anotimp, de departe. Iadul e vara perpetuuă, cu tot felul de dezgoliri obscene şi cu aerul că "aşa se face vara, te dezbraci".
Am nostalgia verilor din copilărie, cînd îmi era indiferentă temperatura - oare de ce fac aşa copiii? -, şi nostalgia unei singure veri, cînd săpam pe şantierul de arheologie de la Capidava, îmbrăcată din cap pînă în picioare. Am stat trii ore pe malul Dunării, fără nimic pe cap, şi am ajuns la spitalul din Constanţa - Cernavodă? - a doua zi, cu delir şi febră 41.
Aveam şi eu 20 de ani şi săpam de mi se umpluseră palmele de sînge, dădeam la roabă, dezgropam rămăşiţele unei cine din secolul III. Dunărea curgea la noi invers, din cauza cetăţii care se prăbuşise şi ridica ziduri subacvatice curgerii timpului. Îmi era frică să înot pe Dunăre din pricina poveştilor cu monştrii somni care mîncau copii şi mie mi se zbîrleau sfîrcurile şi dacă credea somnul că-i vreun viermişor?
Adi se răsese în cap, să nu sufere de transpiraţie, şi în doar trei zile ajunsese să fie poreclit "Buzduganul", deci îl haliseră ţînţarii intens, că el dispreţuia şi beutura şi avea neşte pizde pe cap fix ca un buzdugan. Sfat sfătos: ţînţarii de Dunăre nu seamănă cu nimic din ce ştim noi despre ţînţari, te atacă pe bune ca nişte lupi, aveţi de grijă să beţi rom sau vodcă. Berea nu merge, nici vinul. Acu' o vreme am descoperit că merge repelentul, dar trebuie să vă daţi pe orice bucăţică plauzibilă de chele, altfel e moarte curată.
Era cald, cald şi noi săpam îmbrăcaţi şi norii făceau spirale pe cer, şi scorpionii negri îşi bifurcau cozile în faţa ochilor noştri înspăimîntaţi, abandonaţi sapei vestigiilor. Şi doar un pic mai încolo caii împiedicaţi, înspăimîntător de liberi în linii, ne provocau spleen-ul umanităţii în genere. Nechezau ca nebunii şi se zbăteau, la doar mirosul nostru de tineri humanoizi, probabil la fel de cruzi ca orice fiinţă bipedă.
Şi ne-am dus pe Dunăre în jos cu Adi să ne spălăm genitaliile, cu condiţia să ne întoarcem cu spatele, cînd ne dăm chiloţii jos. Mare chestie, că aveam bude fără uşi şi, no, oricine trecea pe Dunăre cu un binoclu se uita cum te scremi.
Şi Horia care s-a bronzat cu sprîncene, şi Oprescu care s-a bronzat cu şosete şi, da, tot din Oprescu: "Clapacioacele sunt mănuşi de belit pula", şi Georgescu căruia i se cînta "Imnul Căpitanului". Şi mîncam chestii indescriptibil de grosolane, tot felul de ciorbe înecate în ulei, scîrboşenii de cărnuri expirate, mizerii de-alea adevărate. Să nu uităm că anul de graţie era 1991.
Asta-i vara. Altfel, e doar iad. Lichefiere dizgraţioasă în timpul unui timp care nu mai trece, ci se instalează. Bleah.
Am nostalgia verilor din copilărie, cînd îmi era indiferentă temperatura - oare de ce fac aşa copiii? -, şi nostalgia unei singure veri, cînd săpam pe şantierul de arheologie de la Capidava, îmbrăcată din cap pînă în picioare. Am stat trii ore pe malul Dunării, fără nimic pe cap, şi am ajuns la spitalul din Constanţa - Cernavodă? - a doua zi, cu delir şi febră 41.
Aveam şi eu 20 de ani şi săpam de mi se umpluseră palmele de sînge, dădeam la roabă, dezgropam rămăşiţele unei cine din secolul III. Dunărea curgea la noi invers, din cauza cetăţii care se prăbuşise şi ridica ziduri subacvatice curgerii timpului. Îmi era frică să înot pe Dunăre din pricina poveştilor cu monştrii somni care mîncau copii şi mie mi se zbîrleau sfîrcurile şi dacă credea somnul că-i vreun viermişor?
Adi se răsese în cap, să nu sufere de transpiraţie, şi în doar trei zile ajunsese să fie poreclit "Buzduganul", deci îl haliseră ţînţarii intens, că el dispreţuia şi beutura şi avea neşte pizde pe cap fix ca un buzdugan. Sfat sfătos: ţînţarii de Dunăre nu seamănă cu nimic din ce ştim noi despre ţînţari, te atacă pe bune ca nişte lupi, aveţi de grijă să beţi rom sau vodcă. Berea nu merge, nici vinul. Acu' o vreme am descoperit că merge repelentul, dar trebuie să vă daţi pe orice bucăţică plauzibilă de chele, altfel e moarte curată.
Era cald, cald şi noi săpam îmbrăcaţi şi norii făceau spirale pe cer, şi scorpionii negri îşi bifurcau cozile în faţa ochilor noştri înspăimîntaţi, abandonaţi sapei vestigiilor. Şi doar un pic mai încolo caii împiedicaţi, înspăimîntător de liberi în linii, ne provocau spleen-ul umanităţii în genere. Nechezau ca nebunii şi se zbăteau, la doar mirosul nostru de tineri humanoizi, probabil la fel de cruzi ca orice fiinţă bipedă.
Şi ne-am dus pe Dunăre în jos cu Adi să ne spălăm genitaliile, cu condiţia să ne întoarcem cu spatele, cînd ne dăm chiloţii jos. Mare chestie, că aveam bude fără uşi şi, no, oricine trecea pe Dunăre cu un binoclu se uita cum te scremi.
Şi Horia care s-a bronzat cu sprîncene, şi Oprescu care s-a bronzat cu şosete şi, da, tot din Oprescu: "Clapacioacele sunt mănuşi de belit pula", şi Georgescu căruia i se cînta "Imnul Căpitanului". Şi mîncam chestii indescriptibil de grosolane, tot felul de ciorbe înecate în ulei, scîrboşenii de cărnuri expirate, mizerii de-alea adevărate. Să nu uităm că anul de graţie era 1991.
Asta-i vara. Altfel, e doar iad. Lichefiere dizgraţioasă în timpul unui timp care nu mai trece, ci se instalează. Bleah.
vineri, 8 iulie 2011
Tristeţuri, nostalgii, asimptote
Încă mă preocupă, spre a mă bucura, toată faza cu bacalaureatul. Nu am fost a late bloomer, din contră, primii doi ani de facultate i-am trecut cu bursă din ceea ce citisem pînă atunci, era chiar ridicol de uşor Istoria şi Teoria Artei, examenul, în schimb, a fost ucigător. Chefuri, amoruri - citituri, desigur, că altfel nu ne place viaţa -, însă nimic apăsat, nimic din ce să nu fie aşa, un soi de jucat serios de-a cartea. Am început, din anul IV, să lucrez, Bucureştiul e mare haimana, îţi trebe bani. Apoi nu a mai contat, am stat 16 ani în Bucureşti că..., îmi găseam de lucru, îmi găseam gazde, îmi vedeam de-ale mele. Nimeni nu mi-a cerut diploma. Nimeni. Nu ştiu cît e de bine, probbail că nu e, însă, na, se vedea ce fac, era, ca să zic aşa, obvios.
Ei, diploma şi examenul de licenţă mi le-am dat acum trei ani, în februarie. Deja mare, deja absolventă de 13 ani, deja. Am fost în grupă cu încă trei fete, din cele care aveau 21 de ani. E nasol să scriu aşa ceva, dar eu nu le-aş fi trecut nici măcar clasa a VIII-a. Facultatea care, pentru generaţia noastră, era accesul către studiu şi către profesori, se transformase în şcoală de alfabetizare.
Nu ştiu ce s-a întîmplat, sincer, nu-mi dau seama.
Facultatea în care se năşteau şi mureau cu rapiditate energii, în care ideile îţi provocau insomnii, în care se rîdea pe rupte şi se bocea indignat pentru un 8,50 - eu mai luam cîte un şase, la arheologie -, în care era totul nou şi acum, s-a dus. S-a transformat într-un fel de şcoală profesională pentru cei care vor să aibă o diplomă, plus cei doi ani de masterat, care, şi ăia, rahat cu perje.
E o mare bulibăşeală, dar nu atît necunoaştere, ci derută completă. Iar eu nu înţeleg. De ce? Ce îi împiedică pe profesori să fie la fel de exigenţi şi pe elevi la fel de dornici de note bune? Sigur că şi noi copiam, însă copiam, ca să zic aşa, prin rotaţie. La Istoria Religiilor sunt eu mai bună, copiaţi de la mine, la Artă Românească Medievală copiem de la Carmen şi tot aşa. Evident că toţi citeam şi ne pregăteam - bine, am fost zece în anul meu :-) -, dar unul era mai interesat de una, altul de cealaltă, nici nu se poate spune că ne îndesam la copiat, mai degrabă ne completam unii pe alţii.
Nostalgie, tristeţe şi, da, şi o mare milă pentru copilaşi. Of, of, măi, măi. Dacă nu vă place şi nu merge, pe cine încercaţi să păcăliţi? Mă întreb dacă mi-ar fi plăcut să intru la facultate cu diploma de la bac. Sigur nu. Aş fi vrut să nu fie atît de greu, însă, parcă, mă şi simt mai bine că a fost atît de greu.
Ce să mai zici? Multe şi de toate, însă e aproape insuportabil sentimentul că totul moare sub ochii tăi vii.
Ei, diploma şi examenul de licenţă mi le-am dat acum trei ani, în februarie. Deja mare, deja absolventă de 13 ani, deja. Am fost în grupă cu încă trei fete, din cele care aveau 21 de ani. E nasol să scriu aşa ceva, dar eu nu le-aş fi trecut nici măcar clasa a VIII-a. Facultatea care, pentru generaţia noastră, era accesul către studiu şi către profesori, se transformase în şcoală de alfabetizare.
Nu ştiu ce s-a întîmplat, sincer, nu-mi dau seama.
Facultatea în care se năşteau şi mureau cu rapiditate energii, în care ideile îţi provocau insomnii, în care se rîdea pe rupte şi se bocea indignat pentru un 8,50 - eu mai luam cîte un şase, la arheologie -, în care era totul nou şi acum, s-a dus. S-a transformat într-un fel de şcoală profesională pentru cei care vor să aibă o diplomă, plus cei doi ani de masterat, care, şi ăia, rahat cu perje.
E o mare bulibăşeală, dar nu atît necunoaştere, ci derută completă. Iar eu nu înţeleg. De ce? Ce îi împiedică pe profesori să fie la fel de exigenţi şi pe elevi la fel de dornici de note bune? Sigur că şi noi copiam, însă copiam, ca să zic aşa, prin rotaţie. La Istoria Religiilor sunt eu mai bună, copiaţi de la mine, la Artă Românească Medievală copiem de la Carmen şi tot aşa. Evident că toţi citeam şi ne pregăteam - bine, am fost zece în anul meu :-) -, dar unul era mai interesat de una, altul de cealaltă, nici nu se poate spune că ne îndesam la copiat, mai degrabă ne completam unii pe alţii.
Nostalgie, tristeţe şi, da, şi o mare milă pentru copilaşi. Of, of, măi, măi. Dacă nu vă place şi nu merge, pe cine încercaţi să păcăliţi? Mă întreb dacă mi-ar fi plăcut să intru la facultate cu diploma de la bac. Sigur nu. Aş fi vrut să nu fie atît de greu, însă, parcă, mă şi simt mai bine că a fost atît de greu.
Ce să mai zici? Multe şi de toate, însă e aproape insuportabil sentimentul că totul moare sub ochii tăi vii.
luni, 4 iulie 2011
Reclamele care este ceva
să-ţi tragi vreo cinci mii de pumni în cap. Eu, una, mor după reclamele mişto, dar astea de la noi sunt adaptate la IQ-ul de oi, sau care-i faza, că nu mă prind.
1.Pervol. Două fete - din care una niţeluş mai trecută, ghici care - stau la un specatol una lîngă cealaltă, un june descheiat la cămaşă bate din toace şi dansează fix geaba, după cum reiese din dialog. Cică: "Dar cămaşa lui e nouă", "Nu e nouă, e spălată cu Pervol". Şi scoate butoiul cu Pervol din geantă. Femeie, ce pana mea cauţi cu Pervol în geantă la un spectacol de dans şi, în general, all over the world! Pervolul, dacă nu stă lîngă maşina de spălat, stă la magazin. Aberant.
2. Colgate. Sloganu' "Periuţa de dinţi cea mai folosită din lume". Bun aşa. Abia aştept să-mi vină rîndul, poate apuc să mă spăl şi eu pe dinţi în viaţa asta, după ce o folosesc toţi.
3. Tide. "Marea provocare la murdărire". Deci bieţii copchii joacă folbal în şosete, ca să-i demonstreze lu' nenea că detergentul lui face toţi banii. Nu contează că şosetele ălea vor fi, practic, zdrenţe în primele cinci minute. Sunt zdrenţe noi-nouţe de curate.
4. Pamperşi. Un copilaş cu cască e pus să stea în faţa unui ventilator, care-i tremură obrajii, cam ca la o G8, aşa. În josul imaginii : "Nu încercaţi asta acasă, acest copil este un profesionist". Vai, da' ce-am rîs. După care acelaşi copilaş e schimbat de pamperşi. Băi, nu vi se pare că sunteţi cam săriţi în cap? Or fi copiii drăgălaşi şi cu simţul umorului, dar chiar şi pentru ei e jignitor să asociezi faţa cu curul.
5. Coca-Cola. Care se legitimează că există încă din iepoca di aur şi-mi cîntă "S-avem noi mîine, aur şi pîine, noi în anul 2000 cînd nu vom mai fi copii, vom face ce-am văzut cîndva". Nasol. Foarte nasol. Mega-nasol că chiar facem ce-am văzut cîndva. Plus că pe vremea comuniştilor vă dăduserăţi la fund, beam Cico şi Brifcor, nici poveste de Coca-Cola. Ţeapă.
6. Auuuu, deci nu, vă rog, vă implor, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai rezist. Reclamele la cei care se cacă mult şi în şuvoaie, sau la cei care nu se cacă deloc. Băi, deci ne mişcăm aprioric între diaree şi constipaţie. Iar reclamele sunt pe măsură. Ea intră de dimineaţă la baie, iese seara şi se bagă în pat lîngă el. El: Şi, ce-ai făcut azi? Ea (înciudată şi fără chef de futut, evident): Mai nimic. Puahahaha, adică, fără treaba mare, viaţa e pustiu.
7. La şampoane. "Ah, de aceea stau toţi bărbaţii la coadă la tine". Ăăăăă, nu, nu e că s-a spălat pe cap cu şamponul igrec, ci că s-a spălat pe cap. Sau şi-a pus numărul de telefon pe uşa de la pisoar. Ah, da, şi coafura ei rezistă.
8. Deodorante. În general, mă deprimă că cam toate se miros la subraţ. Dacă nu se miros, se pipăie. Îmi aduc aminte de un nene în tren, care se scobea în urechi şi după aia îşi mirosea degetele. Superscîrbos.
Mă întreb ce pana mea se întîmplă, numai la noi or fi oribilităţile astea de reclame, complet fără umor, neinspirate, ilogice, greţoase. Îmi aduc aminte de o parodie la Mastercard, aia cu tatăl care îşi sfătuia fiica să-i facă tipului o felaţie, numai să ia cotul de pe interfon, care mi s-a părut genială. Şi, în general, aia cu "Anumite lucruri sunt nepreţuite, pentru tot restul există Mastercard" Ubercool. Dar restul..., incredibil de penibil.
Da, ştiu, are barbă, dra tot îmi place.
1.Pervol. Două fete - din care una niţeluş mai trecută, ghici care - stau la un specatol una lîngă cealaltă, un june descheiat la cămaşă bate din toace şi dansează fix geaba, după cum reiese din dialog. Cică: "Dar cămaşa lui e nouă", "Nu e nouă, e spălată cu Pervol". Şi scoate butoiul cu Pervol din geantă. Femeie, ce pana mea cauţi cu Pervol în geantă la un spectacol de dans şi, în general, all over the world! Pervolul, dacă nu stă lîngă maşina de spălat, stă la magazin. Aberant.
2. Colgate. Sloganu' "Periuţa de dinţi cea mai folosită din lume". Bun aşa. Abia aştept să-mi vină rîndul, poate apuc să mă spăl şi eu pe dinţi în viaţa asta, după ce o folosesc toţi.
3. Tide. "Marea provocare la murdărire". Deci bieţii copchii joacă folbal în şosete, ca să-i demonstreze lu' nenea că detergentul lui face toţi banii. Nu contează că şosetele ălea vor fi, practic, zdrenţe în primele cinci minute. Sunt zdrenţe noi-nouţe de curate.
4. Pamperşi. Un copilaş cu cască e pus să stea în faţa unui ventilator, care-i tremură obrajii, cam ca la o G8, aşa. În josul imaginii : "Nu încercaţi asta acasă, acest copil este un profesionist". Vai, da' ce-am rîs. După care acelaşi copilaş e schimbat de pamperşi. Băi, nu vi se pare că sunteţi cam săriţi în cap? Or fi copiii drăgălaşi şi cu simţul umorului, dar chiar şi pentru ei e jignitor să asociezi faţa cu curul.
5. Coca-Cola. Care se legitimează că există încă din iepoca di aur şi-mi cîntă "S-avem noi mîine, aur şi pîine, noi în anul 2000 cînd nu vom mai fi copii, vom face ce-am văzut cîndva". Nasol. Foarte nasol. Mega-nasol că chiar facem ce-am văzut cîndva. Plus că pe vremea comuniştilor vă dăduserăţi la fund, beam Cico şi Brifcor, nici poveste de Coca-Cola. Ţeapă.
6. Auuuu, deci nu, vă rog, vă implor, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai rezist. Reclamele la cei care se cacă mult şi în şuvoaie, sau la cei care nu se cacă deloc. Băi, deci ne mişcăm aprioric între diaree şi constipaţie. Iar reclamele sunt pe măsură. Ea intră de dimineaţă la baie, iese seara şi se bagă în pat lîngă el. El: Şi, ce-ai făcut azi? Ea (înciudată şi fără chef de futut, evident): Mai nimic. Puahahaha, adică, fără treaba mare, viaţa e pustiu.
7. La şampoane. "Ah, de aceea stau toţi bărbaţii la coadă la tine". Ăăăăă, nu, nu e că s-a spălat pe cap cu şamponul igrec, ci că s-a spălat pe cap. Sau şi-a pus numărul de telefon pe uşa de la pisoar. Ah, da, şi coafura ei rezistă.
8. Deodorante. În general, mă deprimă că cam toate se miros la subraţ. Dacă nu se miros, se pipăie. Îmi aduc aminte de un nene în tren, care se scobea în urechi şi după aia îşi mirosea degetele. Superscîrbos.
Mă întreb ce pana mea se întîmplă, numai la noi or fi oribilităţile astea de reclame, complet fără umor, neinspirate, ilogice, greţoase. Îmi aduc aminte de o parodie la Mastercard, aia cu tatăl care îşi sfătuia fiica să-i facă tipului o felaţie, numai să ia cotul de pe interfon, care mi s-a părut genială. Şi, în general, aia cu "Anumite lucruri sunt nepreţuite, pentru tot restul există Mastercard" Ubercool. Dar restul..., incredibil de penibil.
Da, ştiu, are barbă, dra tot îmi place.
duminică, 3 iulie 2011
Duminica în familie
Adică eu cu mine. M-am trezit infinit de mahmură - băi, e anormal să visezi atît de mult şi să-ţi aduci aminte tot -, însă relativ bucuroasă că nu-s mahmură din motive de beri sau vodci, aşe mulţi musafiri ca săptămîna trecută, şi toţi cu glanda însetată, n-am mai avut de mult. Şăd, ascult o ploiţă - pfuai, dacă mă prindea diluviul io stăteam la geam şi priveam în zare cum dispare corabia lu' Noe -, am citit de mi-am defectat creierii, am beut, am torrentat filme, ce mai facem, ce mai facem. Şi mă pune ochiul cel veşnic treaz să mă uit în jur. Deci mi s-a făcut rău. Sticle de bere prin colţuri, sticlele de vodcă golite reflectau lumina soarelui ca tot atîtea pietre preţioase -scumpă mai e băutura asta -, aragazul-iadul a sărit pe trambulină şi a nemerit la mine la ţeava de gaz, chiuveta ziceai că e laboratorul din allien, deci mă aşteptam să sară ceva de-acolo să mă devore. Singura care a scăpat miraculos e baia, nu ştiu de ce, probabil pentru că am ameninţat cu moartea pe oricine care nu ridică colacul, sau nu foloseşte peria după anumite acţiuni de din dos sau de din faţă. Apăi, nu-i bine, că-i rău. Cel mai rău că vedeam.
Drept pentru care pielea de pe mîini s-a transformat în ceva care seamănă cu faţa unui buldog, atîta s-a murat. Frecat tot, scăpat de cadavre, rînit ca la balamuc all day long. Între timp, foamea strikes again, aşa că am gătit nişte paste cu sos de roşii şi pui, în care am zvîrlit nişte usturoi inspiraţi, şi o salată de vinete cu maioneză şi ceapă şi roşii de mare talent. Fără să mai las O singură farfurie sau oală nespălată. Totul e lună şi am şi bunătăţi în frigider. Ei, aşa mai merge, nu-mi mai rămîne decît să aştept uremătoarea :-))rundă de musafiri.
Drept pentru care pielea de pe mîini s-a transformat în ceva care seamănă cu faţa unui buldog, atîta s-a murat. Frecat tot, scăpat de cadavre, rînit ca la balamuc all day long. Între timp, foamea strikes again, aşa că am gătit nişte paste cu sos de roşii şi pui, în care am zvîrlit nişte usturoi inspiraţi, şi o salată de vinete cu maioneză şi ceapă şi roşii de mare talent. Fără să mai las O singură farfurie sau oală nespălată. Totul e lună şi am şi bunătăţi în frigider. Ei, aşa mai merge, nu-mi mai rămîne decît să aştept uremătoarea :-))rundă de musafiri.
miercuri, 29 iunie 2011
Nedileme vechi
Booon, deci mă uit la Antena trii, unde fostul meu coleg de la Cotidianul, Radu Tudor, se grăbeşte să mega-ofteze, cum ştie el mai cu pathos, că Andrei Pleşu face şi drege, că, vai ce mare intelectual, dar ce om jalnic, care a pupat în cur puterea pentru sinecuri. Eu, una, am pe undeva aceeaşi părere, şi faţă de Răzvan Theodorescu şi faţă de Daniel Barbu, şi faţă de Manolescu, dar numai pentru că s-au lăsat seduşi prea mult de zona politicului şi, fără a avea formidabilul impact al unui "J'accuse!", s-au, mai degrabă, diluat şi, cumva, vulgarizat ca gînditori în conştiinţa mea. Faza e că nici unul dintre ei nu are a da socoteală faţă de conştiinţa mea, ci numai faţă de a lor. Înţeleg, totuşi, imposibilitatea totală de a gândi, măcar, o alternativă a stîngii, deşi Răzvan Theodorescu a gîndit-o mereu în termenii de "stînga franceză" - ce uşurare, totuşi, că a plecat din PSD -, înţeleg şi nu prea, eu cred că ar fi trebuit să aibă, măcar, puterea de a se ridica deasupra lor înşişi. Ara - ea lucrînd la Europa Liberă -, îmi spunea că vecinul securist - o fi fost o întîmplare, o fi fost intenţionată repartiţia? - îi intra în casă pe balcon, ca s-o suprindă şi s-o îngrozească în lift "Ia spune, curvo, de unde ai tu săpun "Fa", o să vezi tu". Cum ar fi, astăzi, să-ţi spună vecinul tău aşa ceva în lift? Replica ei, cînd am întrebat-o de ce a votat din nou cu Băsescu, a fost că nu putea, pur şi simplu nu putea altfel, dar că e conştientă că, de data asta, răul mai mic ar fi fost Geoană. Eu, avînd experienţe realmente de viaţă şi de moarte pe vremea comunismului - n-am murit, total prin miracol -, am reuşit să nu mai privesc înapoi cu tot atît de nesecată mînie, fără a fi mai puţin de dreapta şi monarhistă as usual şi, totuşi, să păstrez o luciditate aproape nefirească în aceste condiţii. În orice caz, articolul de azi al lui Andrei Pleşu din "Adevărul" mi l-a arătat, din nou, ca fiind extraordinar de egal cu sine în ceea ce crede, nu neapărat desprins, dar nici dispus să mai facă vreo concesie pentru Băsescul cel egolatru, hai să nu-i mai zic dictator. Aceşti oameni realmente NU AU PUTUT să nu-l voteze din nou pe cel care nu părea cine ştie ce, dar avea o calitate fundamentală: nu era fesenist. Pentru asta, au fost dispuşi să închidă nu doi, ci trei ochi.
În aceste condiţii Radu Tudor et company nu ar trebui să uite că Dan Voiculescu este un securist împuţit - am avut ocazia să stau de vorbă face to face - cu nimic mai prejos de Băsescul şi că, practic, sunt angajaţii unuia de fix aceeaşi factură. Mai mult, Antenele au mass-media doar rar, sunt, evident, organ de propagandă de partid, chiar dacă fiecare în parte chiar asta crede. Ar trebui să fii total idiot să nu-ţi dai seama de treaba asta şi e scîrbos. Nu am nevoie să gîndească nimeni în locul meu, cu atît mai puţin să mă manipuleze atît de ordinar. Aşa că nu văd ca ce chestie îndrăznesc ăştia să zică de Pleşu care, în cele din urmă, rămîne consecvent unei logici interioare perfect îndreptăţită şi unui echilibru de un mare, mare bun-simţ. Nu-i vreun monstru sacru, dar nici nu poate fi judecat cu judecăţile de valoare ale unora care, iată, au şi ei o sinecură la Felix the cat.
Şi, da, sunt de acord că atîta îl atacă antenele pe Băsescul şi cu asemenea fervoare cripto-comunistă, că îl transformă în victimă. Faceţi, bă, presă.
P.S. Cît despre Băsescul, cu declaraţiile faţă de MS Regele Mihai I... Hihihi... N-am avut nici o reacţie, mi s-a părut perfect normal ca unul ca el să zică aşa-ceva. Ce, l-a întrebat cineva, vreodată, ce crede el, personal? Dacă îl întrebaţi ce crede el, personal, despre Dictatul de la Viena, o să vă răspundă că e perfect de acord că, atunci, Hitler avea puterea şi că e ok. Ia încercaţi, hihihi.
În aceste condiţii Radu Tudor et company nu ar trebui să uite că Dan Voiculescu este un securist împuţit - am avut ocazia să stau de vorbă face to face - cu nimic mai prejos de Băsescul şi că, practic, sunt angajaţii unuia de fix aceeaşi factură. Mai mult, Antenele au mass-media doar rar, sunt, evident, organ de propagandă de partid, chiar dacă fiecare în parte chiar asta crede. Ar trebui să fii total idiot să nu-ţi dai seama de treaba asta şi e scîrbos. Nu am nevoie să gîndească nimeni în locul meu, cu atît mai puţin să mă manipuleze atît de ordinar. Aşa că nu văd ca ce chestie îndrăznesc ăştia să zică de Pleşu care, în cele din urmă, rămîne consecvent unei logici interioare perfect îndreptăţită şi unui echilibru de un mare, mare bun-simţ. Nu-i vreun monstru sacru, dar nici nu poate fi judecat cu judecăţile de valoare ale unora care, iată, au şi ei o sinecură la Felix the cat.
Şi, da, sunt de acord că atîta îl atacă antenele pe Băsescul şi cu asemenea fervoare cripto-comunistă, că îl transformă în victimă. Faceţi, bă, presă.
P.S. Cît despre Băsescul, cu declaraţiile faţă de MS Regele Mihai I... Hihihi... N-am avut nici o reacţie, mi s-a părut perfect normal ca unul ca el să zică aşa-ceva. Ce, l-a întrebat cineva, vreodată, ce crede el, personal? Dacă îl întrebaţi ce crede el, personal, despre Dictatul de la Viena, o să vă răspundă că e perfect de acord că, atunci, Hitler avea puterea şi că e ok. Ia încercaţi, hihihi.
luni, 27 iunie 2011
Prostii di cetăţiean
Deci, Băsescu şi-a reglat scurt şi la obiect tirul: da, o vreţi pe aia cu legea minorităţilor, ei, superfain, cu condiţia să ne împărţim pi opt regiuni. Sigur că vă dau şi două jiudeţe separate, că dă de la mă-sa din curte, dar, nu se poate altfel. UDMR s-a căcat di tot în izmene, că asta-i una dintre cele mai sărace zone din ţară şi Kelemen a scos-o pe aia cu renunţatu' că atmosfera e antimaghiară. Pulică, data aviatoare cînd vrei să-ţi aperi bucile di pi scaun nu mai vorbi în numele meu. Hai sictir la amîndoi.
sâmbătă, 25 iunie 2011
Scurtcircuite
Mi-i somn, atîta o tunat şi o fulgerat astă-noapte, încît mi-am adus aminte de proful de fizică din clasa a cincea. Zăceam în toată lungimea mea de şopîrlă în întuneric şi flash-kaboom, şi "ce e la început tunetul sau fulgerul?" "Zgomotul", zic eu, cu urechile mele rănite de otite şi urlete. "Ba nu, lumina", zice dezamăgit proful de fizică şi uite aşa ştiu pînă în ziua de azi că lumina călătoreşte mai repede decît sunetul, deşi, pentru mine, zgomotul călătoreşte infinit mai rapid.
Şi, în ajunul furtunii de ieri, discuţie cu Ara, că, "Băi, fenomenal, trece un nene cu bicicleta şi are o coasă pe şa", ea vroia să emphasize moartea pe bicicletă, eu, cu gîndirea mea materialistă, "Aham, reţeta sigură să-l trăznească fix în coasă" şi rîdem. Şi iar tună şi iar fulgeră, şi stau cu ochii deschişi să văd fulgerul şi îi închid să aud tunetul. Şi mă trezesc la 7,45 pe ploaie, pe comentarii anonime (vorba vine, că ştiu perfect cine scrie cu puncte de suspensie între cuvinte, măi, măi) şi fug dup ţigări la fîntînă, că am fumat tot pi ploaie.
Şi "Pulp Fiction" şi "Black Swan" şi ca să şterg gustul de lebădă, iar pulp, ieri. Văleu, prost film mai e lebăda asta neagră. Şi, nu, domnule regizor, complexul lui Oedip de-aia e complexul lui Oedip, că eşti băiat şi vrei să-ţi ucizi tatăl şi să aşa şi pe dincolo cu maică-ta, la fete se numeşte complexu' lu' Electra şi nu, n-are treabă cu masturbatu' în prezenţa mamei, mai ales în absenţa oricărui tată. Proastă şi cretină şi rănirea finală că, gata, a ieşit de sub influenţa nocivă a atracţiei faţă de mamă, s-a maturizat sexual, etcx. Bleah. L-am suportat pînă la sfîrşit că mie-mi plac filmele cu balet. De altfel, mă uit, ca să zic aşa, cu ochii pe ceas la "So you think you can dance". Ndeah, mi-i sooooooomnnnnn.
Şi, în ajunul furtunii de ieri, discuţie cu Ara, că, "Băi, fenomenal, trece un nene cu bicicleta şi are o coasă pe şa", ea vroia să emphasize moartea pe bicicletă, eu, cu gîndirea mea materialistă, "Aham, reţeta sigură să-l trăznească fix în coasă" şi rîdem. Şi iar tună şi iar fulgeră, şi stau cu ochii deschişi să văd fulgerul şi îi închid să aud tunetul. Şi mă trezesc la 7,45 pe ploaie, pe comentarii anonime (vorba vine, că ştiu perfect cine scrie cu puncte de suspensie între cuvinte, măi, măi) şi fug dup ţigări la fîntînă, că am fumat tot pi ploaie.
Şi "Pulp Fiction" şi "Black Swan" şi ca să şterg gustul de lebădă, iar pulp, ieri. Văleu, prost film mai e lebăda asta neagră. Şi, nu, domnule regizor, complexul lui Oedip de-aia e complexul lui Oedip, că eşti băiat şi vrei să-ţi ucizi tatăl şi să aşa şi pe dincolo cu maică-ta, la fete se numeşte complexu' lu' Electra şi nu, n-are treabă cu masturbatu' în prezenţa mamei, mai ales în absenţa oricărui tată. Proastă şi cretină şi rănirea finală că, gata, a ieşit de sub influenţa nocivă a atracţiei faţă de mamă, s-a maturizat sexual, etcx. Bleah. L-am suportat pînă la sfîrşit că mie-mi plac filmele cu balet. De altfel, mă uit, ca să zic aşa, cu ochii pe ceas la "So you think you can dance". Ndeah, mi-i sooooooomnnnnn.
vineri, 24 iunie 2011
Ungurii, personal
Aşe mă deprimă toate măgăriile astea, ce nu pot pentru ca să mă exprim. First of all, am trăit cu unul - ungur - şi a fost unul dintre partenerii mei de viaţă. L-am iubit şi ne-am pupat pe sub castani în uniforme de liceu şi îmi veţi concede că este un superargument (ca să nu mai vorbim de faptul că l-am dezvirginat). Second: am o soră pe jumătate unguroaică, pe care o iubesc foarte tare, că-i pisicoasă şi cu ochi albaştri şi cu tenul nostru, al stupilor verzi de doi metri. Third: Ce-i porcăria asta neo-comunistă via Iliescu să te dai superpatriot dacă loveşti în unguri? Ce-i căcatul ăsta ordinar şi de trei lei cuie să urli ca UDMR că ungurii ies în stradă, sau ca PD, fără L, să spui că, basta, punem mîna pe arme? Ce e idioţenia asta crasă, care reduce totul la raporturi de forţă? Păi, bre, nu vă e ruşine, aşa, deloc? Băgaţi în oala voastră, de politicieni de căcat, îndrăgostiţi, vecine pensionare care-şi iau tensiunea şi se tund unele pe altele, taximetrişti, copii din căsătorii, bunicuţe şi bătrîni futăcioşi, gata, totul se reduce la argumentul "limbă". Nu zic că o limbă la vremea ei este de neglijat, însă prea se face lumea chinez. N-o înghit nici pe aia cu fratele meu ungur - puahahahaha -, măi, dacă un om e de căcat, chiar stau să mă uit ce etnie, sau ce naţionalitate are? Păi, îl bag direct în mă-sa pe englezoiul care îmi ciripeşte mie la Prima TV că el aduce bani în casă şi se cuvine să nu mai facă nimic, ca şi pe primarele care nu are pic de obraz cînd are în conferinţa de presă români pe care îi dispreţuieşte. Este exemplul tipic, pe de o parte, de condescendenţa celor care se simt majoritari - vai, dar vă iubim -, ca şi de încăpăţînarea minoritară - vai, dar noi suntem speciali -. Iaca, nu mai poate moartea şi iubirea de toate tîmpeniile astea. Întotdeauna mi s-a părut belicoasă şi stupidă dorinţa mai marilor minori ai vremii de a face istorie pe spinarea celor care nu au încotro, dar îşi văd de viaţa lor, versus această naturaleţe care transcende puterea, se împreunează şi se perpetuează cu cine-i cade bine, sau cu cine-i cade la îndemînă.
Este pur şi simplu o stupizenie de luptă pentru putere a unor persoane, pe care şi ungurii, şi românii, le înţeleg perfect şi nu se sinchisesc. Oţi vrea voi să fiţi viaţa şi istoria, dar nu sunteţi decît nişte pule oarecare.
P.S. Ce mă enervează cu osebire este politica asta a doi paşi înainte şi cinci înapoi şi care se traduce printr-un amar şi deprimant, cum spuneam, gust al zădărniciei. Am avut, de foarte curînd, Zilele oraşului Sfîntu Gheorghe, în care am avut ocazia să văd excelenţe maghiare, cu expoziţia lui Jovanovics Gyorgy, nemaipomenita soprană Miklosa Erika, sau montarea "Othello" a lui Măniuţiu, cu trupa maghiară, spectacol subtitrat în limba română. Şi astea sunt doar cîteva, extrem de puţine, din toate cîte au fost în săptămîna aia, a venit şi Fanfara din Zece Prăjini, şi Johny Răducanu cu Caramitru şi cîte şi mai cîte. Astea de ce nu se văd, despre astea de ce nu vorbim şi nu le luăm drept modele şi repere de viaţă interculturală? Ajunge să iasă doi proşti ca păduchii în frunte şi cu Băsescu trei, ca să se ducă pulii de suflet şi Miklosa Erika şi Mihai Măniuţiu, băga-mi-aş.
Este pur şi simplu o stupizenie de luptă pentru putere a unor persoane, pe care şi ungurii, şi românii, le înţeleg perfect şi nu se sinchisesc. Oţi vrea voi să fiţi viaţa şi istoria, dar nu sunteţi decît nişte pule oarecare.
P.S. Ce mă enervează cu osebire este politica asta a doi paşi înainte şi cinci înapoi şi care se traduce printr-un amar şi deprimant, cum spuneam, gust al zădărniciei. Am avut, de foarte curînd, Zilele oraşului Sfîntu Gheorghe, în care am avut ocazia să văd excelenţe maghiare, cu expoziţia lui Jovanovics Gyorgy, nemaipomenita soprană Miklosa Erika, sau montarea "Othello" a lui Măniuţiu, cu trupa maghiară, spectacol subtitrat în limba română. Şi astea sunt doar cîteva, extrem de puţine, din toate cîte au fost în săptămîna aia, a venit şi Fanfara din Zece Prăjini, şi Johny Răducanu cu Caramitru şi cîte şi mai cîte. Astea de ce nu se văd, despre astea de ce nu vorbim şi nu le luăm drept modele şi repere de viaţă interculturală? Ajunge să iasă doi proşti ca păduchii în frunte şi cu Băsescu trei, ca să se ducă pulii de suflet şi Miklosa Erika şi Mihai Măniuţiu, băga-mi-aş.
joi, 23 iunie 2011
Dualismul, nihilismul, tare mă provoacă
Via Madelin, via Zaza, via Scolasticul, deci nu se poate aşa ceva... Deci mă tăvălesc în chinuri de rîs, deci înţeleg plăcerile durerii... Enjoy, da' mereti si pe iutiube si ascultati si restul...
luni, 20 iunie 2011
Şomerul timpului liber
M-au turbat ăştia de la şomaj şi mai multe nu. Ba că nu ştiu ce adeverinţă nu e completată suficient, mă duc, o schimb, mi se spune că de ce e completată aşa de mult - în gândul meu, "lovi-te-ar jigodia, potaia dracului", e din "Bubico", iar Caragiale, mon amour -, ba că "vai, data trecută cînd aţi fost nu v-am dat formularul ăsta, care trebuie şi el completat?", "Nu", zic eu cu dinţii încleştaţi şi ferindu-mă să o privesc, de teamă că o transform în scrum, iar funcţionara mă priveşte suspicios, adică mint eu şi ea mi-a dat hîrtia, sunt o netrebnică fiindcă încerc să o scot pe ea vinovată, deci mă enervez de o lună încoace, circa cu aproximaţie de cinci ori pe minut. M-am certat cu fosta şefă de mi-au mers fulgii că nu-mi eliberează adeverinţa, ca să stau acum o veşnicie după funcţionărimea de la şomaj. Că "De ce scrie pe adeverinţa de la medic că am HTA sub tratament şi sunt aptă de muncă? A, nu se poate aşa, trebuie să mergeţi la medicina muncii şi să îmi aduceţi de acolo că sunteţi aptă de muncă, că de fapt aveţi o boală". "Cucoană! Deci să nu mă scoţi din minţi că mintenaş te bag în pizda mă-tii! Scrie acolo că sunt aptă de muncă, ce căcat mai vrei????" Deci, aşa ceva... De unde mă bucurasem că am dosarul completat, sula şi căciula, o frec de o lună cu hîrtiile. Între timp, după ce muncesc de-mi sare pulsul la 150 pe secundă la şomaj, mă mai cert şi cu cei cu care lucrez la album, că au pus texte de-ale mele în expoziţie, sub formă de mici comentarii, iar pe mine nici măcar nu m-au invitat la expoziţie, necum să mă întrebe cineva dacă sunt de acord. Dacă-i pe măgării nu mai vreau nici un album, scoteţi-mă de pe peste tot şi mereţi voi cu ceata voastră şi faceţi ce aveţi de făcut, fără mine. Mă cert cu toată lumea, doar-doar rup toate punţile şi nu mai stau cu cracii pe pereţi, ci mi-i iau la spinare. Să înnebuneşti de tot, nu altceva.
Torrentez în draci "Harry Potter" şi toate desenele animate din Univers, plus "Quake", poate aşa mă mai înseninez şi nu-mi pierd complet uzul raţiunii.
Cînd mă învîrteam prin tîrg, să-mi rup piciorul şi gata. M-au înşurubat greşit, am gleznele prea subţiri şi le-au înfiletat la laba greşită. Mă vezi că merg lîngă tine şi odată mă nărui ca un mal din picioare, fără nici cel mai mic motiv aparent. Exul rîdea cu lacrimi cînd o luam paralel cu drumul. Astăzi, la fel, am căzut ca un megabolovan şi mi-am zdrelit ambii genunchi şi ambele glezne. Ia să mă vezi ce bine-mi şade umblînd prin tîrg după şomaj cu ambii genunchi zdreliţi, de parcă am opt ani. Cuconetul autohton mă asasinează că mă mărit. Poate cu pisica de la etajul unu, care a fătat astă-noapte cinci pisicuţi şi a lăsat-o porcul ăla să-i crească singură.
Torrentez în draci "Harry Potter" şi toate desenele animate din Univers, plus "Quake", poate aşa mă mai înseninez şi nu-mi pierd complet uzul raţiunii.
Cînd mă învîrteam prin tîrg, să-mi rup piciorul şi gata. M-au înşurubat greşit, am gleznele prea subţiri şi le-au înfiletat la laba greşită. Mă vezi că merg lîngă tine şi odată mă nărui ca un mal din picioare, fără nici cel mai mic motiv aparent. Exul rîdea cu lacrimi cînd o luam paralel cu drumul. Astăzi, la fel, am căzut ca un megabolovan şi mi-am zdrelit ambii genunchi şi ambele glezne. Ia să mă vezi ce bine-mi şade umblînd prin tîrg după şomaj cu ambii genunchi zdreliţi, de parcă am opt ani. Cuconetul autohton mă asasinează că mă mărit. Poate cu pisica de la etajul unu, care a fătat astă-noapte cinci pisicuţi şi a lăsat-o porcul ăla să-i crească singură.
sâmbătă, 11 iunie 2011
Mămicisme
Eu: (pe cale să fac o criză de nervi) - De ce îi zici, măi, să vină, cînd tu pleci de-acasă???
Ea: (calmă) - Păi, nu vine, da' zic şi eu...
Ea: (calmă) - Păi, nu vine, da' zic şi eu...
joi, 9 iunie 2011
Roman de şomer
Mi s-a futut monitorul ancestral. Şi, cum oricum mergea la pedală scula tehnologiei recente, am împrumutat un laptop, care ar trebui să-mi fie dat moca, că-s fată deşteaptă şi sălbatică. N-ai să vezi. Între timp, laptopul mi-a rupt spatele, însă scriu un roman numai de dragul de a trebălui la el şi de a auzi pocnetul tastaturii şi de a manevra cu delicateţe screen-touch-ul. Aşa îl cheamă, sau am inventat?
În orice caz, azi, de la atîta şomaj, am scris primele cinci pagini ale unui roman care se numeşte "Tu-ţi dumnezeii mă-tii, madam Vrabie!" Am mai scris un roman, fix la treişpe ani, că îmi plăcea Laurenţiu Fulga. Mă gîndesc să scriu un soi de ceva minor, ca un antonim la "Darul lui Humboldt", pe care îl recitesc ca o dementă de cîteva săptămîni încoace. Absolut onest, la scară judeţeană. Hai să trăim, pa.
În orice caz, azi, de la atîta şomaj, am scris primele cinci pagini ale unui roman care se numeşte "Tu-ţi dumnezeii mă-tii, madam Vrabie!" Am mai scris un roman, fix la treişpe ani, că îmi plăcea Laurenţiu Fulga. Mă gîndesc să scriu un soi de ceva minor, ca un antonim la "Darul lui Humboldt", pe care îl recitesc ca o dementă de cîteva săptămîni încoace. Absolut onest, la scară judeţeană. Hai să trăim, pa.
sâmbătă, 28 mai 2011
Desene, desene, sau dulcea pasăre a copilăriei
Scumpul meu nepoţel a venit astăzi la încruntata lui mătuşă şi, privind-o cu ochişori rotunzi, nespus de rugători, i-a cerut voie să stea un picuţ la calculator. După ce mi-a bulit vreo trei mouse-uri, mi-a blocat calculatorul de cîteva ori, mi-a vărsat Kubick pe tastatură, înclin să nu fiu de acord, însă de data asta mi-a spus că vrea să se uite la desene. Bine, atunci... Ia ascultaţi şi voi desenele astea... Edi are 10 ani, e în clasa a III-a şi cică se uită cu toţii la ele, au un succes nebun... Într-un episod e pomenit şi un dildo. Duamne, măiculiţicuţica me, îndrăznesc să sper că nu ştie ce-i ăla un dildo...
P.S. După toate aparenţele, mi-s old news, as usual. Băieţii şi fata asta fac furori de vreo cîteva luni. Io, ca o împătimită ce sunt după South Park, nu pot decît să constat că Guliţel nu sare departe de trunchi...
vineri, 20 mai 2011
Iaca, scriu
Trecînd peste urmele acelea de toamnă, ale unui copil bolnav şi nebun, nu priveam în urmă cu spaimă, priveam un călcîi, o pasăre, o toană, visul dement de căpcăun, priveam o abia strecurată privire peste umărul stîng, o moarte fugară, abia respirînd, era, de bună seamă ceva mai înalt şi mai apt, însă eu nu ştiu cum, o candoare pe cărţi, pe fum şi pe unghii, un fel de a pleca încontinuu care, desigur, explodează oricînd.
Mă gîndeam să scriem împreună o carte – ca să exorcizăm anumite păcate, un volum bun şi brun, care să se numească „Apartamentul din fum” sau „Paradisul din scrum”, pentru că noi stăteam şi fumam nenumărate ţigări, beam nenumărate sticle de bere şi vin şi ţineam deschis aparatul de aer condiţionat, care ne răcea pleoapele şi nasul şi strănutam absurd, în mijlocul unor declaraţii nemaipomenit de adevărate, ce zici, scriem o ceva, o vorbă bună, una rea, ce zici, ce zici, stăm pe cîte-un cuvânt, cum ar fi „excalibur”, sau pe cîte-un fotoliu, tu arunci cu dopuri de la sticla de vin, eu răcnesc sălbatic să se facă tăcere şi te sperii de moarte în noapte cu oale de lut, ce zici, haide, spune, scriem o carte care să-şi dea singură numele, o carte cu picioare şi coate? Dar spune odată, n-o mai lungi!
Sigur că mă speriam de ziua înaltă, mie-mi plac clipele mici, ca nişte mustăţi de şoarece lipăind printr-un pipi uscat, mie-mi plac ordinea şi disciplina, viaţa cu sfârşit şi început, caietele scrise cursiv, cărţile cu naraţiune şi un epic neepopeic, mie-mi plac ştampilele şi timbrele şi madam Margit, care-mi fute neepopeea comentînd, la nesfîrşit comentînd, cu înd de la futînd, mie îmi place Balthazar Bastian Bux, cel mai nefericit nume ever scris vreodată-ntr-o carte, putem să scriem aşa, decii are şi altă datorie stihul: cuvintele, cele de la sfîrşitul stihului, a doao stihuri să să tocmască într-un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: aţa-viaţa, frunte-munte, lume-spume, i proci, aferim.
Madam Margit este o babă hipertensivă şi teroristă, pune bombe la stat şi are o căţeluşă nebună la cap, care schelălăie cînd o mîngîi şi mă linge slugarnic, de parcă aş fi gata s-o bat, nu, nu mai poţi avea încredere nici în instinctul cîinesc, totul se bulibăşeşte, mai bine plesnesc.
Irina rîde în toate nopţile mele mai de pe urmă. Sigur că nu m-a păcălit niciodată cu nemaipomenitul ei Borges – „Cum?”, mă-ntreba, surprinsă şi cu teamă „Borges n-ai citit? Vocile nopţii, nimic? Dar ce cărţi ţii tu lîngă tine cînd dormi, să nu-ţi fie frică?” „Eu nu ţin cărţi lîngă mine cînd dorm, ţin monştrii aproape, să-i descînt să-i fac om şi mi-e frică continuu, dar asta e, mai beau o palincă”, ziceam eu, iubită foarte de cei doujdeani ai mei absolut neînduplecaţi -, însă mi-e tare dor de rîsul ei gîlgîit, de coada ei lungă şi neagră, de inelele de turcoaz alungate pe degetul ei gras de macedoneană, de firescul ei de om total nealterat, ultima dată era tunsă şi albă şi frumoasă ca un om eviscerat şi n-o să-mi iert niciodată mutra pe care am făcut-o, o proastă egoistă şi înspăimîntată, aşa am driblat.
Ce noapte şi zi încontinuu! Doar sper să nu mă retrag again în indiferenţa mea suverană, gen, mai mereţi în pulă cu voi cu tot, cătotalţii-sdevină.
Mă gîndeam să scriem împreună o carte – ca să exorcizăm anumite păcate, un volum bun şi brun, care să se numească „Apartamentul din fum” sau „Paradisul din scrum”, pentru că noi stăteam şi fumam nenumărate ţigări, beam nenumărate sticle de bere şi vin şi ţineam deschis aparatul de aer condiţionat, care ne răcea pleoapele şi nasul şi strănutam absurd, în mijlocul unor declaraţii nemaipomenit de adevărate, ce zici, scriem o ceva, o vorbă bună, una rea, ce zici, ce zici, stăm pe cîte-un cuvânt, cum ar fi „excalibur”, sau pe cîte-un fotoliu, tu arunci cu dopuri de la sticla de vin, eu răcnesc sălbatic să se facă tăcere şi te sperii de moarte în noapte cu oale de lut, ce zici, haide, spune, scriem o carte care să-şi dea singură numele, o carte cu picioare şi coate? Dar spune odată, n-o mai lungi!
Sigur că mă speriam de ziua înaltă, mie-mi plac clipele mici, ca nişte mustăţi de şoarece lipăind printr-un pipi uscat, mie-mi plac ordinea şi disciplina, viaţa cu sfârşit şi început, caietele scrise cursiv, cărţile cu naraţiune şi un epic neepopeic, mie-mi plac ştampilele şi timbrele şi madam Margit, care-mi fute neepopeea comentînd, la nesfîrşit comentînd, cu înd de la futînd, mie îmi place Balthazar Bastian Bux, cel mai nefericit nume ever scris vreodată-ntr-o carte, putem să scriem aşa, decii are şi altă datorie stihul: cuvintele, cele de la sfîrşitul stihului, a doao stihuri să să tocmască într-un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: aţa-viaţa, frunte-munte, lume-spume, i proci, aferim.
Madam Margit este o babă hipertensivă şi teroristă, pune bombe la stat şi are o căţeluşă nebună la cap, care schelălăie cînd o mîngîi şi mă linge slugarnic, de parcă aş fi gata s-o bat, nu, nu mai poţi avea încredere nici în instinctul cîinesc, totul se bulibăşeşte, mai bine plesnesc.
Irina rîde în toate nopţile mele mai de pe urmă. Sigur că nu m-a păcălit niciodată cu nemaipomenitul ei Borges – „Cum?”, mă-ntreba, surprinsă şi cu teamă „Borges n-ai citit? Vocile nopţii, nimic? Dar ce cărţi ţii tu lîngă tine cînd dormi, să nu-ţi fie frică?” „Eu nu ţin cărţi lîngă mine cînd dorm, ţin monştrii aproape, să-i descînt să-i fac om şi mi-e frică continuu, dar asta e, mai beau o palincă”, ziceam eu, iubită foarte de cei doujdeani ai mei absolut neînduplecaţi -, însă mi-e tare dor de rîsul ei gîlgîit, de coada ei lungă şi neagră, de inelele de turcoaz alungate pe degetul ei gras de macedoneană, de firescul ei de om total nealterat, ultima dată era tunsă şi albă şi frumoasă ca un om eviscerat şi n-o să-mi iert niciodată mutra pe care am făcut-o, o proastă egoistă şi înspăimîntată, aşa am driblat.
Ce noapte şi zi încontinuu! Doar sper să nu mă retrag again în indiferenţa mea suverană, gen, mai mereţi în pulă cu voi cu tot, cătotalţii-sdevină.
miercuri, 11 mai 2011
Cred că trebuie să scriu ceva
ăăăă, da? Ce? Că murit Bin-Harud al Rashim al Osama al Bin-Laden, bla, bla, bla. Mi se rupe pula. Nu-i cazul să-mi asum lăcomia sau setea de putere a unora sau altora. Pentru mine, eu, mie, există un singur război: dialogul. Oricum, orice ar face oricine, oamenii - plaga supremă a vieţii, iar eu fac parte din această plagă - se înmulţesc prea mult, prea repede şi prea inutil. Totuşi, recunosc, e un plan bun să ne sufocăm şi să ne ucidem între noi. În sfârşit, omenirea revine la instinct, la mănîncă sau vei fi mîncat.
Mă supără - pe bune - nu diletantismul, nu opinia greşită înflăcărată, nu prostia care geme din adeneul majorităţii, care aruncă anatema pe alţii, fără să vadă o secundă că noi toţi suntem vinovaţi, nu, mă supără un soi de orgoliu care este musai, necesarmente calea cea bună. Faptul că omul - acela, omul, ştim noi - nu se mai priveşte cu vinovăţie şi spaimă că şi-a bătut joc grosolan de seamănul lui, care are acelaşi suflet, că s-a căcat în gura mare pe compasiune şi dreptate, dar chiar se consideră îndreptăţit, şi mai e şi filozof, recte Nietzche, omul acela care nu mai are răbdare să asculte, nici să se privească aşa cum este, omul acela care se situează în propriul buric, omul acela a devenit lumea oamenilor. Mie asta mi se pare o mîrşăvie. Ba sunt oameni demni şi frumoşi pentru care merită să îţi pui la bătaie frumuseţea şi demnitatea. Nu-s mulţi. Dar sunt.
Pentru mine legile lumii sunt inutile, că io-s oricum o creatură singură şi iubesc chestia asta de nu mai pot. Asta e. Însă, atît cît sunt pe lumea asta, am curajul de a spune că am greşit, ceea ce, se pare, e un talent din ce în ce mai abscons.
Iar regalitatea constituţională, pentru o naţie care zice că e 85% de partea instituţiei bisericeşti - oooo, la fel de scîrboasă, total, în opinia mea - este singura formă de guvernare pentru o Românie absolut deşucheată şi care se identifică cu o ţigănime grosolană, complet. Asta e, băi, Romînie, eşti un ţigan!
Mă supără - pe bune - nu diletantismul, nu opinia greşită înflăcărată, nu prostia care geme din adeneul majorităţii, care aruncă anatema pe alţii, fără să vadă o secundă că noi toţi suntem vinovaţi, nu, mă supără un soi de orgoliu care este musai, necesarmente calea cea bună. Faptul că omul - acela, omul, ştim noi - nu se mai priveşte cu vinovăţie şi spaimă că şi-a bătut joc grosolan de seamănul lui, care are acelaşi suflet, că s-a căcat în gura mare pe compasiune şi dreptate, dar chiar se consideră îndreptăţit, şi mai e şi filozof, recte Nietzche, omul acela care nu mai are răbdare să asculte, nici să se privească aşa cum este, omul acela care se situează în propriul buric, omul acela a devenit lumea oamenilor. Mie asta mi se pare o mîrşăvie. Ba sunt oameni demni şi frumoşi pentru care merită să îţi pui la bătaie frumuseţea şi demnitatea. Nu-s mulţi. Dar sunt.
Pentru mine legile lumii sunt inutile, că io-s oricum o creatură singură şi iubesc chestia asta de nu mai pot. Asta e. Însă, atît cît sunt pe lumea asta, am curajul de a spune că am greşit, ceea ce, se pare, e un talent din ce în ce mai abscons.
Iar regalitatea constituţională, pentru o naţie care zice că e 85% de partea instituţiei bisericeşti - oooo, la fel de scîrboasă, total, în opinia mea - este singura formă de guvernare pentru o Românie absolut deşucheată şi care se identifică cu o ţigănime grosolană, complet. Asta e, băi, Romînie, eşti un ţigan!
marți, 26 aprilie 2011
Baasz, sau despre cum îţi răscumperi datoriile şi mîniile
"Altarul fricii
În acest an 1983, plin de încercări și lipsuri, de zbateri dureroase, se naște una din cele mai semnificative serii de lucrări, „Rănile pământului", în care acul de siguranţă va deveni protagonistul principal. „Rănile pământului” par a fi urmarea firească a „Dosarului”, imediat după terminarea facultăţii. Baász a gândit îndelung modalităţile prin care obiectul, decontextualizat şi, implicit, reinvestit cu un sens nou, poate crea răsturnări spectaculoase de paradigmă. Ceea ce e făcut să lege, este legat, ceea ce e făcut să adune, răneşte şi îndepărtează, ceea ce este inofensiv devine ameninţător. „Rănile pământului” sunt ceea ce ameninţă însăşi baza fiinţei, raţiunea ei profundă de a exista. Discursul plastic al lui Baász în aceste lucrări pare să denunţe o triplă ghetoizare: a evreului, a maghiarului, în definitiv, a fiinţei umane. Nu este explicit o critică a sistemului, ci una implicită, profundă care ţine de alienarea fiinţei, rănită în datele ei originare. Fetiţa întoarsă cu spatele, sârma ghimpată, axul cardanic, imaginile tăiate cu un X, şurubul din lemn, sfoara întinsă toate aceste "icons" (unele de origine populară) definesc un univers care funcţionează numai în termeni de interdicţie şi constrângere. (...)
„Obiect votiv sau altarul fricii”, este un triptic format din două lucrări grafice şi un obiect, celebrul ac de siguranţă din „Rănile pământului”. De ce votiv? Cui îi era închinat acul de siguranţă, mărit ameninţător şi legat, o imagine care nu trimitea câtuşi de puţin la ideea de „siguranţă”, ci la o violentă constrângere, la completa răsturnare de valori? În faţa lucrării sunt aprinse lumânări care împrăştie o lumină misterioasă asupra obiectului devenit mai degrabă o reflecţie a răului profund, visceral, a unui rău care, iată, ajunge să fie idolatrizat.
Acțiunea de pe Poiana Primăresei consta în construirea unui instalaţia realizată din conuri mici care se grupează în jurul unui con uriaş, realizat din prăjini de lemn şi acoperit cu fâşii de pânză. Este explicită aici ideea de nomadism, de perisabilitate, de neputinţa de a construi în mod durabil, de existenţă precară şi nesigură. Mai cu seamă că, în final, prin nişte dispozitive ingenios plasate, toată construcţia este incendiată şi este fotografiat modul în care aceasta arde şi dispare.
Aceste lucrări au fost expuse la Brașov în redacția ziarilui Brassoi Lapok, la Odorheiu Secuiesc, la Cristuru Secuiesc și apoi la Târgu Mureș în redacția revistei Új Élet în cursul anilor 1983-1984.
În 1984 execută încă două lucrări importante de serigrafie cu teme care vor fi dezvoltate pe parcursul anilor: lucrarea „Situaţie de forţă majoră (Mitologia)” şi ciclul „Păsărilor”. „Situaţie de forţă majoră” trimite la aceeaşi tramă a constrângerii, a neputinţei: fetiţa legată, coliviile care o înconjoară, intervenţia în tuş care trimite la un subtext al mesajului.
La nivel general, direcţia în arta românească a acestei perioade este surprinsă foarte bine de Magda Cârneci, perioadă pe care criticul de artă o defineşte ca fiind „intermedială” şi care începe odată cu expoziţia „Medium” de la Sfântu Gheorghe, organizată de Baász (...)
În această perioadă Baasz începe să execute lucrări de mail-art dintre care multe vor însoți fiecare din expozițiile sale. În luna august 1984 la invitația lui Vásárhelyi Antal expune la Clubul Tinerilor Artiști (Fiatal Művészek Klubja) din Budapesta lucrarea sa de mail-art „Pe picior de libertate” sau „Step by step” reprezentînd două picioare legate cu o frânghie. Lucrarea are un puternic ecou ăn rândul publicului, iar la căteva zile revista maghiară Élet és Irodalom, una din cele mai citite publicații culturale reproduce lucrarea. Un reprezentant al Ambasadei Române din Budapesta, care a vizionat expoziția și a citit acest număr al revistei, își exprimă protestul față de expunerea lucrării și publicarea reproducerii acesteia în revista amintită, considerând că toate acestea pun într-o lumină defavorabilă imaginea României.
Se pare că acesta este momentul în care s-a considerat de către cei care în mod sistematic urmăreau viața și activitatea artistului că paharul s-a umplut. La 1 octombrie 1984 are loc o percheziție la atelierul și în locuința lui Baasz iar în următoarele zie (3,4,5 ocombrie) este supus unor interogatorii de mai multe ore zilnic la sediul Securității din Sfântu Gheorghe. (...)
8. (Mesajul indescifrabil)
Înanii 1984-1985 artistul concepe un ciclu de lucrări rămas singular în peisajul graficii lui a cărei constantă a fost şi reluarea temelor şi motivelor pe parcursul anilor. Seria „Mesajelor indescifrabile” trimite la o zonă cu totul specială în iconografia graficianului. Este vorba de o relaţie cu totul personală cu divinitatea, cu misterul, împins către o zonă clar veterotestamen-tară, ocultată. Este singurul ciclu de lucrări în care ascendenţa iudaică a lui Baász îşi face simţită prezenţa în mod vizibil. Trama compoziţională a sulurilor legate, aşezate în piramidă este păstrată de-a lungul celor trei lucrări – o fotografie şi două serigrafii – însă a doua, realizată în 1985 este cea mai complexă şi mai misterioasă. În partea din stânga sus a lucrării sulurile sunt dispuse paralel, ca nişte jaloane, pentru a se reflecta piramidal în partea din dreapta jos a lucrării. Între ele, o intervenţie în tuş, ca o scară. Să fie vorba de ilustrarea unui principiu drag alchimiştilor, al doilea din „Tabula Smaragdina”: „2. Ceea ce este jos este aidoma cu ceea ce este sus, iar ceea ce este sus este aidoma cu ceea ce este jos, spre a împlini miracolele unui singur lucru”.? De teoria numelor ascunse ale lui Dumnezeu din Kabbalah, pe care numai limba originară a lui Adam, limba ebraică, putea îndrăzni să încerce să îl cunoască? Sau, mai simplu şi mai plauzibil de a doua încredinţare a poruncilor Vechiului Testament lui Moise? Greu de apreciat, mai cu seamă că, aşa cum spuneam, acest ciclu de lucrări este cu totul singular în grafica lui Baász.
.....................................................
Un fragmenţeeeelllll, miiic, miiic, la ce lucrez acum - mă rog, am lucrat, dar acum am reluat toată treaba împreună cu Kopacz Attila şi Mircea Deak. Am pus mai sus cîteva din elucubraţiile mele de istoric şi critic de artă - de altfel, cît se poate de oneste, nu se poate spune că l-am suprainterpretat -, iar băieţii lucrează la partea de Securitate, care e o adevărată poveste. Va fi un album pe mai multe paliere, biografic, documentare, interpretare, fotografie personală, reproduceri, dosarul de la Securitate. Ce mă gîdilă la modul cel mai plăcut este intervenţia lui Attila, care i-a fost discipol lui Baasz, şi care nu vrea în ruptul capului să mă lase pe mine să idealizeaz ceva.
El: Da, dom'le a participat la Cîntarea României!
Eu: Foarte bine, dă-l în pizda mă-sii şi fă-l trubadurul lu' comunismu'!
El: Ba nu! Că n-a fost!
Eu: Atunci a fost anticomunismu' şi e ca mine!
El: Nu e ca tine! Da' adevăru' trebuie să fie spus!
Eu: Adevărul e că nici nu a fost vreun dizident, dar nici vreunul care să stea să facă ce zice congresul al IX-lea!
Şi tot aşa, însă, pînă la urmă, cartea iese... minunată! Ce mă gîdilă într-un mod şi mai plăcut este că şi Ara lucrează la notiţele lui Cristi Popescu. Da, ACELA. Mă rog, nu-s vreo fană Cristi Popescu, dar, no. Lucrăm fără nici o constrîngere pentru oameni pe care îi admirăm, care ne spun ceva.
Pînă la urmă şi la urmă poate că facem ceva bun.
Sunt pline de greşeli, evident, e varianta row, pentru că nu e manuscrisul meu original. Dar e mai frumos plin de greşeli...
În acest an 1983, plin de încercări și lipsuri, de zbateri dureroase, se naște una din cele mai semnificative serii de lucrări, „Rănile pământului", în care acul de siguranţă va deveni protagonistul principal. „Rănile pământului” par a fi urmarea firească a „Dosarului”, imediat după terminarea facultăţii. Baász a gândit îndelung modalităţile prin care obiectul, decontextualizat şi, implicit, reinvestit cu un sens nou, poate crea răsturnări spectaculoase de paradigmă. Ceea ce e făcut să lege, este legat, ceea ce e făcut să adune, răneşte şi îndepărtează, ceea ce este inofensiv devine ameninţător. „Rănile pământului” sunt ceea ce ameninţă însăşi baza fiinţei, raţiunea ei profundă de a exista. Discursul plastic al lui Baász în aceste lucrări pare să denunţe o triplă ghetoizare: a evreului, a maghiarului, în definitiv, a fiinţei umane. Nu este explicit o critică a sistemului, ci una implicită, profundă care ţine de alienarea fiinţei, rănită în datele ei originare. Fetiţa întoarsă cu spatele, sârma ghimpată, axul cardanic, imaginile tăiate cu un X, şurubul din lemn, sfoara întinsă toate aceste "icons" (unele de origine populară) definesc un univers care funcţionează numai în termeni de interdicţie şi constrângere. (...)
„Obiect votiv sau altarul fricii”, este un triptic format din două lucrări grafice şi un obiect, celebrul ac de siguranţă din „Rănile pământului”. De ce votiv? Cui îi era închinat acul de siguranţă, mărit ameninţător şi legat, o imagine care nu trimitea câtuşi de puţin la ideea de „siguranţă”, ci la o violentă constrângere, la completa răsturnare de valori? În faţa lucrării sunt aprinse lumânări care împrăştie o lumină misterioasă asupra obiectului devenit mai degrabă o reflecţie a răului profund, visceral, a unui rău care, iată, ajunge să fie idolatrizat.
Acțiunea de pe Poiana Primăresei consta în construirea unui instalaţia realizată din conuri mici care se grupează în jurul unui con uriaş, realizat din prăjini de lemn şi acoperit cu fâşii de pânză. Este explicită aici ideea de nomadism, de perisabilitate, de neputinţa de a construi în mod durabil, de existenţă precară şi nesigură. Mai cu seamă că, în final, prin nişte dispozitive ingenios plasate, toată construcţia este incendiată şi este fotografiat modul în care aceasta arde şi dispare.
Aceste lucrări au fost expuse la Brașov în redacția ziarilui Brassoi Lapok, la Odorheiu Secuiesc, la Cristuru Secuiesc și apoi la Târgu Mureș în redacția revistei Új Élet în cursul anilor 1983-1984.
În 1984 execută încă două lucrări importante de serigrafie cu teme care vor fi dezvoltate pe parcursul anilor: lucrarea „Situaţie de forţă majoră (Mitologia)” şi ciclul „Păsărilor”. „Situaţie de forţă majoră” trimite la aceeaşi tramă a constrângerii, a neputinţei: fetiţa legată, coliviile care o înconjoară, intervenţia în tuş care trimite la un subtext al mesajului.
La nivel general, direcţia în arta românească a acestei perioade este surprinsă foarte bine de Magda Cârneci, perioadă pe care criticul de artă o defineşte ca fiind „intermedială” şi care începe odată cu expoziţia „Medium” de la Sfântu Gheorghe, organizată de Baász (...)
În această perioadă Baasz începe să execute lucrări de mail-art dintre care multe vor însoți fiecare din expozițiile sale. În luna august 1984 la invitația lui Vásárhelyi Antal expune la Clubul Tinerilor Artiști (Fiatal Művészek Klubja) din Budapesta lucrarea sa de mail-art „Pe picior de libertate” sau „Step by step” reprezentînd două picioare legate cu o frânghie. Lucrarea are un puternic ecou ăn rândul publicului, iar la căteva zile revista maghiară Élet és Irodalom, una din cele mai citite publicații culturale reproduce lucrarea. Un reprezentant al Ambasadei Române din Budapesta, care a vizionat expoziția și a citit acest număr al revistei, își exprimă protestul față de expunerea lucrării și publicarea reproducerii acesteia în revista amintită, considerând că toate acestea pun într-o lumină defavorabilă imaginea României.
Se pare că acesta este momentul în care s-a considerat de către cei care în mod sistematic urmăreau viața și activitatea artistului că paharul s-a umplut. La 1 octombrie 1984 are loc o percheziție la atelierul și în locuința lui Baasz iar în următoarele zie (3,4,5 ocombrie) este supus unor interogatorii de mai multe ore zilnic la sediul Securității din Sfântu Gheorghe. (...)
8. (Mesajul indescifrabil)
Înanii 1984-1985 artistul concepe un ciclu de lucrări rămas singular în peisajul graficii lui a cărei constantă a fost şi reluarea temelor şi motivelor pe parcursul anilor. Seria „Mesajelor indescifrabile” trimite la o zonă cu totul specială în iconografia graficianului. Este vorba de o relaţie cu totul personală cu divinitatea, cu misterul, împins către o zonă clar veterotestamen-tară, ocultată. Este singurul ciclu de lucrări în care ascendenţa iudaică a lui Baász îşi face simţită prezenţa în mod vizibil. Trama compoziţională a sulurilor legate, aşezate în piramidă este păstrată de-a lungul celor trei lucrări – o fotografie şi două serigrafii – însă a doua, realizată în 1985 este cea mai complexă şi mai misterioasă. În partea din stânga sus a lucrării sulurile sunt dispuse paralel, ca nişte jaloane, pentru a se reflecta piramidal în partea din dreapta jos a lucrării. Între ele, o intervenţie în tuş, ca o scară. Să fie vorba de ilustrarea unui principiu drag alchimiştilor, al doilea din „Tabula Smaragdina”: „2. Ceea ce este jos este aidoma cu ceea ce este sus, iar ceea ce este sus este aidoma cu ceea ce este jos, spre a împlini miracolele unui singur lucru”.? De teoria numelor ascunse ale lui Dumnezeu din Kabbalah, pe care numai limba originară a lui Adam, limba ebraică, putea îndrăzni să încerce să îl cunoască? Sau, mai simplu şi mai plauzibil de a doua încredinţare a poruncilor Vechiului Testament lui Moise? Greu de apreciat, mai cu seamă că, aşa cum spuneam, acest ciclu de lucrări este cu totul singular în grafica lui Baász.
.....................................................
Un fragmenţeeeelllll, miiic, miiic, la ce lucrez acum - mă rog, am lucrat, dar acum am reluat toată treaba împreună cu Kopacz Attila şi Mircea Deak. Am pus mai sus cîteva din elucubraţiile mele de istoric şi critic de artă - de altfel, cît se poate de oneste, nu se poate spune că l-am suprainterpretat -, iar băieţii lucrează la partea de Securitate, care e o adevărată poveste. Va fi un album pe mai multe paliere, biografic, documentare, interpretare, fotografie personală, reproduceri, dosarul de la Securitate. Ce mă gîdilă la modul cel mai plăcut este intervenţia lui Attila, care i-a fost discipol lui Baasz, şi care nu vrea în ruptul capului să mă lase pe mine să idealizeaz ceva.
El: Da, dom'le a participat la Cîntarea României!
Eu: Foarte bine, dă-l în pizda mă-sii şi fă-l trubadurul lu' comunismu'!
El: Ba nu! Că n-a fost!
Eu: Atunci a fost anticomunismu' şi e ca mine!
El: Nu e ca tine! Da' adevăru' trebuie să fie spus!
Eu: Adevărul e că nici nu a fost vreun dizident, dar nici vreunul care să stea să facă ce zice congresul al IX-lea!
Şi tot aşa, însă, pînă la urmă, cartea iese... minunată! Ce mă gîdilă într-un mod şi mai plăcut este că şi Ara lucrează la notiţele lui Cristi Popescu. Da, ACELA. Mă rog, nu-s vreo fană Cristi Popescu, dar, no. Lucrăm fără nici o constrîngere pentru oameni pe care îi admirăm, care ne spun ceva.
Pînă la urmă şi la urmă poate că facem ceva bun.
Sunt pline de greşeli, evident, e varianta row, pentru că nu e manuscrisul meu original. Dar e mai frumos plin de greşeli...
vineri, 22 aprilie 2011
Lumina, aşa cum o vede un om
Să găsiţi lumina în ceea ce sunteţi.
Să fiţi blînzi, însă neiertători, pentru că nu stă în puterea noastră să iertăm, ci doar să pipăim căile dreptăţii.
Să vă iubiţi păianjenii.
Să vă iubiţi ciorapul rupt şi cizma care ia apă.
Să vă fie dulapul un soi de cale.
Să vă iubiţi părinţii cu totul, fără margini, pentru că veţi înţelege, asemeni mie, care i-am renegat total, că e singura iubire necondiţionată. Asemenea iubirii lor şi a cîinilor.
Să vă iubiţi telefonul mobil şi pe acela fix. Aşa am aflat eu că a murit tata.
Să vă gîndiţi la faptul că un om nevinovat a fost omorît şi i s-au bătut cuie în mîini şi în picioare. A murit de tetanos doar pentru că predica iubirea. Nu vă gîndiţi că a fost fiul lui dumnezeu sau că ne-a răscumpărat păcatele. Doar atît: a murit un om fără nici o vină.
Încercaţi să creşteţi, nu să vă micşoraţi.
Iubiţi pînă şi mucii şi scursorile şi duhoarea celor care v-au nedreptăţit. Pînă la urmă, în clipa morţii noastre, măsura iubirii va fi ultima măsură.
Dreptatea nu are voie să existe fără iubire şi compasiune. Eu mă fac vinovată.
Iubiţi fiecare clipire a ochilor voştri, fiecare hîrtiuţă, fiecare zîmbet, fiecare urmă de umanitate.
Eu sunt aproape de Dumnezeu, şi ca mine sunt mulţi. O conştiinţă atît de vie a luminii e dată tuturor, fără nici o pată. Eu, doar, am umilit-o, din orgoliu. Şi nu renunţ, continuu să fac din orgoliu un fel de a fi. NU faceţi ca mine.
Iubiţi ochii pe care vi-i deschideţi noaptea, în catifeaua frumoasă a somnului celor pe care îi iubiţi, chiar dacă nu e nimeni lîngă voi.
Iubiţi-vă, pur şi simplu pentru că sunteţi iubiţi şi frumoşi şi drepţi.
Iubiţi-vă pentru că sunteţi irepetabili, nimeni nu vă va înlocui.
Iubiţi-vă pe voi înşivă ca şi cum aţi fi singuri în spaţiul cosmic, în marea tăcere totală şi în marele gol.
Iubiţi Calea, Adevărul şi Viaţa pentru că e iubire, aşa cum iubirea e ceea ce avem.
Nu mă supăraţi aşa de tare, că văd că e lumină încontinuu şi vă întoarceţi capul. Îi puteţi spune oricum, dar oricum. Totuşi, iubiţi ceea ce, parcă, sunteţi voi înşivă.
Să fiţi blînzi, însă neiertători, pentru că nu stă în puterea noastră să iertăm, ci doar să pipăim căile dreptăţii.
Să vă iubiţi păianjenii.
Să vă iubiţi ciorapul rupt şi cizma care ia apă.
Să vă fie dulapul un soi de cale.
Să vă iubiţi părinţii cu totul, fără margini, pentru că veţi înţelege, asemeni mie, care i-am renegat total, că e singura iubire necondiţionată. Asemenea iubirii lor şi a cîinilor.
Să vă iubiţi telefonul mobil şi pe acela fix. Aşa am aflat eu că a murit tata.
Să vă gîndiţi la faptul că un om nevinovat a fost omorît şi i s-au bătut cuie în mîini şi în picioare. A murit de tetanos doar pentru că predica iubirea. Nu vă gîndiţi că a fost fiul lui dumnezeu sau că ne-a răscumpărat păcatele. Doar atît: a murit un om fără nici o vină.
Încercaţi să creşteţi, nu să vă micşoraţi.
Iubiţi pînă şi mucii şi scursorile şi duhoarea celor care v-au nedreptăţit. Pînă la urmă, în clipa morţii noastre, măsura iubirii va fi ultima măsură.
Dreptatea nu are voie să existe fără iubire şi compasiune. Eu mă fac vinovată.
Iubiţi fiecare clipire a ochilor voştri, fiecare hîrtiuţă, fiecare zîmbet, fiecare urmă de umanitate.
Eu sunt aproape de Dumnezeu, şi ca mine sunt mulţi. O conştiinţă atît de vie a luminii e dată tuturor, fără nici o pată. Eu, doar, am umilit-o, din orgoliu. Şi nu renunţ, continuu să fac din orgoliu un fel de a fi. NU faceţi ca mine.
Iubiţi ochii pe care vi-i deschideţi noaptea, în catifeaua frumoasă a somnului celor pe care îi iubiţi, chiar dacă nu e nimeni lîngă voi.
Iubiţi-vă, pur şi simplu pentru că sunteţi iubiţi şi frumoşi şi drepţi.
Iubiţi-vă pentru că sunteţi irepetabili, nimeni nu vă va înlocui.
Iubiţi-vă pe voi înşivă ca şi cum aţi fi singuri în spaţiul cosmic, în marea tăcere totală şi în marele gol.
Iubiţi Calea, Adevărul şi Viaţa pentru că e iubire, aşa cum iubirea e ceea ce avem.
Nu mă supăraţi aşa de tare, că văd că e lumină încontinuu şi vă întoarceţi capul. Îi puteţi spune oricum, dar oricum. Totuşi, iubiţi ceea ce, parcă, sunteţi voi înşivă.
Să ne canonim şi noi o idee
În primul rînd că mi-am dat demisia, conform articolului 79, alineatul 8 din Codul Muncii, demisie aprobată şi semnată. Sigur, lichidarea trebuia să se facă pe loc, potrivit aceleiaşi legi. Ei, nu s-a făcut, că aşa-s eu, fată bună pînă la capăt. N-are madam Maria Graur bani, o lăsăm, să răsufle, cu promisiunea fermă că mi-i dă înainte de Paşte, cel tîrziu astăzi. Şi uite-aşa am rămas fără nici un leu în buzunar de Sărbători, fără să pot contribui şi eu cu ceva la pensia maică-mii, din care cu onor trăiesc, de cînd cucoana Graur a decis că poate şi trebuie plătit orice, mai puţin angajaţii, care îi fac ziarul. Moise, respectele mele. Adînci.
Madam Graur, în nesimţirea-i, nu numai că lasă oamenii care muncesc fără bani, nici măcar nu catadicseşte să răspundă la telefon. Îndeobşte, aşa face, îl pune pe silence şi se piteşte, ca şi cum nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Angajatorul zilelor noastre care, însă, are nişte pretenţii, ceva incredibil, dar n-a citit 20 de cărţi în viaţa ei, însă ea se impune, discută cu mărimi, e patroană şi vine să-mi spună mie cum să scriu, sau că ce mare brînză am scris, că am copiat ce am înregistrat pe reportofon. Mai rar atîta ticăloşie, însă nu pot spune că mă miră din cale-afară.
Cucoană Graur, de Vinerea Mare, îţi doresc să-ţi dea Dumnezeu fix pe măsura ta. Da' fix. Pe tine să cadă lacrimile şi plînsetele maică-mii şi toată mizeria pe care am înghiţit-o lucrînd cu un asemenea specimen. Că am înţeles, - de iertat, se vede treaba că nu sunt chiar aşa de măreaţă - cum spune la Carte, de şaptezeci de ori cîte şapte şi tot te-ai căcat în capul meu. No, apăi, aşe. Şi scoate-mi numele din rubrica redacţională! Am terminat-o cu afacerea ta infectă, nu te mai folosi de numele meu, că te-ai folosit destul!
Şi încă o chestie, madam, te anunţ că am primit multe felicitări că am avut nerv să rup pisica. Mi-a luat mult, pentru că am sperat că te vei prinde. Eh, cine strică? Eu stric. Sfat pentru începători: deci dacă vreţi să fiţi plătiţi cu cîte 70 de lei, mai apoi, 50 de lei, mai apoi cîte 100 de lei, mai apoi cu cîte iarăşi 100 de lei, mai apoi cu cîte 150 de lei, pînă ajungeţi să vă luaţi minimul pe economie în tranşe, practic, de cîte 40 de lei, mergeţi şi lucraţi pentru Maria Graur şi "Mesagerul de Covasna". Nici măcar munca sezonieră nu e plătită în halul ăsta mizerabil. Nu mai comentez cum eram plătită şi ţineam prima pagină a ziarului, plus alte ştiri. Eh, cum spuneam, să-i dea Ăl de Sus, eu îmi şterg pînă şi praful de pe tălpi. N-oi fi vreun apostol, dar tot mi-l şterg.
Bon, dă-o-n mă-sa, mă voi ocupa de marţi să-mi recuperez banii.
Astăzi, Vinerea Mare, post negru, spălat covoare, frecat covoare, şters praful de pe calculator, de pe picioarele mesei mele din lemn de cireş şi de pe masa de cireş, şters fire şi fire şi multe fire şi praf, şi şters geamuri şi spălat şi... Cărţile nu le-am scos că îmi şi ridicam statuie aici, în faţa blocului. Am muncit cinci ore neîntrerupt şi încă am mai fost şi la piaţă, că mi-a dat mama bani de bere şi de ţigări şi de alune, şi de pui şi de ce mai vroiam eu, nicidecum că aş fi fost plătită pe februarie şi martie şi aprilie, cît ar fi trebuit să fie lichidarea. Nu, deci mama din pensia ei de 645 de lei a scos bani şi mi-a plătit ţigările şi berea şi o umbrelă. Că plouă şi mi se stricase umbrela, dar n-aveam bani de umbrelă. Aşa am ajuns, de fapt, aşa am ajuns de vreo opt luni. Şi mi-a mai cumpărat vopsea de păr, sunt roşie în cap ca un tricou şi lac de unghii şi cremă de pantofi şi o mie de lucruri mici pentru care sunt făcute mamele.
Şi mă gîndesc, de Sărbătorile ACESTEA că de-abia au înflorit copacii pentru că a tras azi noapte o ploiţă şi eu am savurat-o, trezită de răpăiala catifelată, şi am fumat şi am adormit şi m-am trezit şi am citit oleacă de Biblie şi am muncit oleacă şi am visaaaaaatttt, spaţii deschise, pe care desenam cu funinginea unor focuri mai dionisiace şi mai vindicative un pic de copii, un pic de mîini, un pic de trenuri. Şi îmi vine să şterg tot ce am scris înainte, din nou, că răutatea mea e aşa de intens subiectivă şi aşa de intensă îndeobşte, că n-are cum să dureze. Da' nu şterg!
P.S. A venit, pînă la urmă, bărbat'su, cu 150 de lei, cică sunt din banii lui. Am crezut că-i şi rup în două în faţa lui, dacă nu m-aş fi gîndit la maică-mea.
P.S. 2 Toată familia ei a votat cu Băsescu, aşa cum a spus-o de mai multe ori. Nu spun că ar avea vreo legătură însă, dacă e să-şi asume ce a votat, să-şi asume pînă la capăt, să fie ea omul care munceşte pînă îl ia moartea, nu să bage şi pe alţii în borşul ei, recte mama, care nu are chiar nici o vină să mă ţină pe mine la 40 de ani. Votează cu Băsescu şi vrea sacrificii stahanoviste!
Madam Graur, în nesimţirea-i, nu numai că lasă oamenii care muncesc fără bani, nici măcar nu catadicseşte să răspundă la telefon. Îndeobşte, aşa face, îl pune pe silence şi se piteşte, ca şi cum nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Angajatorul zilelor noastre care, însă, are nişte pretenţii, ceva incredibil, dar n-a citit 20 de cărţi în viaţa ei, însă ea se impune, discută cu mărimi, e patroană şi vine să-mi spună mie cum să scriu, sau că ce mare brînză am scris, că am copiat ce am înregistrat pe reportofon. Mai rar atîta ticăloşie, însă nu pot spune că mă miră din cale-afară.
Cucoană Graur, de Vinerea Mare, îţi doresc să-ţi dea Dumnezeu fix pe măsura ta. Da' fix. Pe tine să cadă lacrimile şi plînsetele maică-mii şi toată mizeria pe care am înghiţit-o lucrînd cu un asemenea specimen. Că am înţeles, - de iertat, se vede treaba că nu sunt chiar aşa de măreaţă - cum spune la Carte, de şaptezeci de ori cîte şapte şi tot te-ai căcat în capul meu. No, apăi, aşe. Şi scoate-mi numele din rubrica redacţională! Am terminat-o cu afacerea ta infectă, nu te mai folosi de numele meu, că te-ai folosit destul!
Şi încă o chestie, madam, te anunţ că am primit multe felicitări că am avut nerv să rup pisica. Mi-a luat mult, pentru că am sperat că te vei prinde. Eh, cine strică? Eu stric. Sfat pentru începători: deci dacă vreţi să fiţi plătiţi cu cîte 70 de lei, mai apoi, 50 de lei, mai apoi cîte 100 de lei, mai apoi cu cîte iarăşi 100 de lei, mai apoi cu cîte 150 de lei, pînă ajungeţi să vă luaţi minimul pe economie în tranşe, practic, de cîte 40 de lei, mergeţi şi lucraţi pentru Maria Graur şi "Mesagerul de Covasna". Nici măcar munca sezonieră nu e plătită în halul ăsta mizerabil. Nu mai comentez cum eram plătită şi ţineam prima pagină a ziarului, plus alte ştiri. Eh, cum spuneam, să-i dea Ăl de Sus, eu îmi şterg pînă şi praful de pe tălpi. N-oi fi vreun apostol, dar tot mi-l şterg.
Bon, dă-o-n mă-sa, mă voi ocupa de marţi să-mi recuperez banii.
Astăzi, Vinerea Mare, post negru, spălat covoare, frecat covoare, şters praful de pe calculator, de pe picioarele mesei mele din lemn de cireş şi de pe masa de cireş, şters fire şi fire şi multe fire şi praf, şi şters geamuri şi spălat şi... Cărţile nu le-am scos că îmi şi ridicam statuie aici, în faţa blocului. Am muncit cinci ore neîntrerupt şi încă am mai fost şi la piaţă, că mi-a dat mama bani de bere şi de ţigări şi de alune, şi de pui şi de ce mai vroiam eu, nicidecum că aş fi fost plătită pe februarie şi martie şi aprilie, cît ar fi trebuit să fie lichidarea. Nu, deci mama din pensia ei de 645 de lei a scos bani şi mi-a plătit ţigările şi berea şi o umbrelă. Că plouă şi mi se stricase umbrela, dar n-aveam bani de umbrelă. Aşa am ajuns, de fapt, aşa am ajuns de vreo opt luni. Şi mi-a mai cumpărat vopsea de păr, sunt roşie în cap ca un tricou şi lac de unghii şi cremă de pantofi şi o mie de lucruri mici pentru care sunt făcute mamele.
Şi mă gîndesc, de Sărbătorile ACESTEA că de-abia au înflorit copacii pentru că a tras azi noapte o ploiţă şi eu am savurat-o, trezită de răpăiala catifelată, şi am fumat şi am adormit şi m-am trezit şi am citit oleacă de Biblie şi am muncit oleacă şi am visaaaaaatttt, spaţii deschise, pe care desenam cu funinginea unor focuri mai dionisiace şi mai vindicative un pic de copii, un pic de mîini, un pic de trenuri. Şi îmi vine să şterg tot ce am scris înainte, din nou, că răutatea mea e aşa de intens subiectivă şi aşa de intensă îndeobşte, că n-are cum să dureze. Da' nu şterg!
P.S. A venit, pînă la urmă, bărbat'su, cu 150 de lei, cică sunt din banii lui. Am crezut că-i şi rup în două în faţa lui, dacă nu m-aş fi gîndit la maică-mea.
P.S. 2 Toată familia ei a votat cu Băsescu, aşa cum a spus-o de mai multe ori. Nu spun că ar avea vreo legătură însă, dacă e să-şi asume ce a votat, să-şi asume pînă la capăt, să fie ea omul care munceşte pînă îl ia moartea, nu să bage şi pe alţii în borşul ei, recte mama, care nu are chiar nici o vină să mă ţină pe mine la 40 de ani. Votează cu Băsescu şi vrea sacrificii stahanoviste!
joi, 14 aprilie 2011
Muzici
Chirculescu, vaiiiii, mai puţin momentele Kodak, care pe mine, na, mă oripilează. Nu mai poate omul să tragă un pîrţ de atîta înălţătoare fotografie. În rest, însă... Îmi aduc aminte că am ascultat după Revoluţiunea noastră povestea Chirculescului şi a Teleenciclopediei şi am fost musai răpită întru extaz. Că io-s sensibilă.
http://www.youtube.com/watch?v=WhVO_SR4bOM&feature=player_embedded
http://www.youtube.com/watch?v=WhVO_SR4bOM&feature=player_embedded
miercuri, 13 aprilie 2011
Scenariu pentru un film despre cautarea unui scenariu
Ia uite ce am găsit eu căutînd pe Liternet cîte ceva de citit. Deci băiatul/fata asta geme de atîta incomensurabilă şi insurmontabilă prostie, încît îţi devine instantaneu simpatic. Deci angajatorul nostru - nu ştiu de ce cred cu tărie că e un tipuleţ, care nu a ieşit încă din dulap - mă rog, nu şi-a făcut comming-out-ul, da?-are poveşti de 5-10 pagini şi vrea un colaborator care să le "dezvolte". Bre, colaboratorul ăla care scrie 80-100 de pagini ar putea avea propriile lui poveşti, pe, da, ai ghicit 80-100 de pagini. Angajatorul nostru nu plăteşte un chior pentru colaborare, dar vrea ca colaboratorul - neapărat bărbat! - să nu lucreze nicăieri, că, pula mea, trebuie să fie la dispoziţia tipuleţului. Asta cu "sa aprecieze filmele "americane", in general, sa dispretuiasca filmele "frantuzesti", in special", m-a omorît di tătului tăt, deci nu credeam că se poate rîde în pusee dătătoare de fiori lugubri, gen acu', acu' chiar plesnesc de rîs.
Tovărăşelul nostru mai e dătător şi de fiori melancolici în această noroasă zi de aprilie, întrucît mă loveşte de nişte limite cît se poate de reale în ceea ce priveşte propria mea imaginaţie. Lăsăm la o parte faptul că sunt fată - ah, tată! - însă ştiu, cu certitudine, că nu voi fi niciodată în stare să scriu ceva atît de savuros, cu un asemenea umor involuntar, încît sfînta invidie, pe care o credeam pe veci străină, mă loveşte în sex, plex şi complex. Mă chiar gîndesc să scriu un scenariu de film, plecînd de la un asemenea abracadabrant anunţ, însă renunţ: o fată, cu job, căreia îi plac filmele franţuzeşti, ba şi alea ruseşti...
"Caut colaborator pentru a dezvolta impreuna scenarii cinematografice.
Am cateva povesti pe care le-am scris pe 5-10 pagini si as vrea sa le dezvolt pe 80-100 pagini.
Colaborarea este voluntara dar exista perspectiva unui castig financiar in cazul finantarii proiectului.
EL ar trebui sa aiba cateva calitati:
- sa fie barbat
- sa fie pasionat de film
- poate fi scriitor, scenarist, student la litere sau doar o persoana cu talent la scris
- sa fie inspirat, creativ, original, perfectionist, critic, motivat, serios...
- sa aiba imaginatie vizuala, sa povesteasca in imagini, in detalii...
- sa admire filmele complexe, profunde, memorabile, universale...
- sa dispretuiasca filmele minimaliste, simpliste, banale...
- sa aprecieze filmele "americane", in general, sa dispretuiasca filmele "frantuzesti", in special
- sa adore filmele memorabile ca "The Godfather", "Once upon a time in America"
- sa admire filmele speciale ca "Forrest Gump", "21 grams",
- sa aprecieze filmele sensibile, umane, ca "Crash", "The End of the Affair"
- sa aprecieze filmele cu povesti originale, inovatoare, ca "Matrix", "Inception"
- ar fi de preferat sa nu fie angajat cu program de 8 ore, pentru a fi disponibil si pentru a fi eficient
Daca esti interesat de colaborare si indeplinesti conditiile de mai sus ma poti contacta la"
P.S. M-am răzgîndit, psihologia mea nu face doi bani. E fată, numai o EA, putea să scrie EL. Vai, măi, tu, fată.... Oricum tre să comming out, măi, fată, măi
Tovărăşelul nostru mai e dătător şi de fiori melancolici în această noroasă zi de aprilie, întrucît mă loveşte de nişte limite cît se poate de reale în ceea ce priveşte propria mea imaginaţie. Lăsăm la o parte faptul că sunt fată - ah, tată! - însă ştiu, cu certitudine, că nu voi fi niciodată în stare să scriu ceva atît de savuros, cu un asemenea umor involuntar, încît sfînta invidie, pe care o credeam pe veci străină, mă loveşte în sex, plex şi complex. Mă chiar gîndesc să scriu un scenariu de film, plecînd de la un asemenea abracadabrant anunţ, însă renunţ: o fată, cu job, căreia îi plac filmele franţuzeşti, ba şi alea ruseşti...
"Caut colaborator pentru a dezvolta impreuna scenarii cinematografice.
Am cateva povesti pe care le-am scris pe 5-10 pagini si as vrea sa le dezvolt pe 80-100 pagini.
Colaborarea este voluntara dar exista perspectiva unui castig financiar in cazul finantarii proiectului.
EL ar trebui sa aiba cateva calitati:
- sa fie barbat
- sa fie pasionat de film
- poate fi scriitor, scenarist, student la litere sau doar o persoana cu talent la scris
- sa fie inspirat, creativ, original, perfectionist, critic, motivat, serios...
- sa aiba imaginatie vizuala, sa povesteasca in imagini, in detalii...
- sa admire filmele complexe, profunde, memorabile, universale...
- sa dispretuiasca filmele minimaliste, simpliste, banale...
- sa aprecieze filmele "americane", in general, sa dispretuiasca filmele "frantuzesti", in special
- sa adore filmele memorabile ca "The Godfather", "Once upon a time in America"
- sa admire filmele speciale ca "Forrest Gump", "21 grams",
- sa aprecieze filmele sensibile, umane, ca "Crash", "The End of the Affair"
- sa aprecieze filmele cu povesti originale, inovatoare, ca "Matrix", "Inception"
- ar fi de preferat sa nu fie angajat cu program de 8 ore, pentru a fi disponibil si pentru a fi eficient
Daca esti interesat de colaborare si indeplinesti conditiile de mai sus ma poti contacta la"
P.S. M-am răzgîndit, psihologia mea nu face doi bani. E fată, numai o EA, putea să scrie EL. Vai, măi, tu, fată.... Oricum tre să comming out, măi, fată, măi
sâmbătă, 9 aprilie 2011
E rău
Am căutat toată ziua ceva potrivit. Şi m-am întors tot la puţinătatea mea, care iubeşte şi gata.
Toată ziua a bătut un vînt smulgător de păr şi de acoperişuri. E ALŞ care pleacă, suntem noi, idioţii, care rămânem.
sâmbătă, 26 martie 2011
Metafizică
După cum spuneam, toamna şi primăvara dă duhul feminist în mine - ăla real, în care femeile au sarcini net şi tranşant diferite de ale bărbaţilor, feminism a la Victoria Zidaru - şi mă apuc de croşetat. De astă dată m-am apucat de croşetat cu aţă de cusut. Deci nu vă puteţi imagina cam cît de migălos este şi cam cum îţi fute vederea chestia asta. Şi umerii. O săptămînă de zile am fost convinsă că sunt în pragul atacului de cord, aşa îmi amorţise mîna stîngă. Ei bine, nu, era de la poziţie. Şi am făcut nişte chestii pentru care mi s-a spus de către preşedinta clubului "Mîini dibace", "tot respectul pentru răbdare". Şi azi am mai trîntit un cerculeţ, grăsun, şi alb cu albastru şi splendid. Şi mă năpustesc la maică-mea:
- Uite, uite ce minunăţie fac cu mîinile astea două!
- Foarte frumos. Dar de ce e aşa unduios?
- E unduios pentru că am înmulţit eu prea mult, îmi place să înmulţesc!
- Păi, mai scade, mamă, mai scade!
De unde se vede că less is more. Vai, vai, vai...
P.S. Şi evident că am citit o tonă de Balzac şi de Bulgakov şi de Jack London. Am fost la bal, la teatru, la shopping. Şi de Dodds. Nu ştiu de ce, nu am nici un fel de apetenţă să scriu despre. Am primit, în schimb, gravuri despre cei patru cai ai Apocalipsei, nespus de frumoase. Mai trebuie şi să se tacă îndelung, ndeah?
- Uite, uite ce minunăţie fac cu mîinile astea două!
- Foarte frumos. Dar de ce e aşa unduios?
- E unduios pentru că am înmulţit eu prea mult, îmi place să înmulţesc!
- Păi, mai scade, mamă, mai scade!
De unde se vede că less is more. Vai, vai, vai...
P.S. Şi evident că am citit o tonă de Balzac şi de Bulgakov şi de Jack London. Am fost la bal, la teatru, la shopping. Şi de Dodds. Nu ştiu de ce, nu am nici un fel de apetenţă să scriu despre. Am primit, în schimb, gravuri despre cei patru cai ai Apocalipsei, nespus de frumoase. Mai trebuie şi să se tacă îndelung, ndeah?
marți, 22 martie 2011
Hai, măi, dă-o-n!
Deci eu nu ştiu dacă să-mi rîd toate vieţile anterioare sau să-mi smulg părul din cap. Deci România va participa la războiul din Libia cu O fregată.
Domnu' Băsescu, zău, mai am şi eu nişte cunoştinţe care au bărci cu pînze. Sau nişte pescari din deltă, din ăia de dau la rîme, la rame, pardon,fără să le zvîcnească un muşchi, poate vă întindem o fregată de ajutor. Sau, şi mai bine, plecăm înot, în puii mei, ce să ne mai milogim la pescari. Cînd ajungem în Libia îi luăm pe ăia la păruială, sau îi gîdilăm la tălpi pînă mor.
Incredibili, absolut incredibili suntem! Minunat.
Domnu' Băsescu, zău, mai am şi eu nişte cunoştinţe care au bărci cu pînze. Sau nişte pescari din deltă, din ăia de dau la rîme, la rame, pardon,fără să le zvîcnească un muşchi, poate vă întindem o fregată de ajutor. Sau, şi mai bine, plecăm înot, în puii mei, ce să ne mai milogim la pescari. Cînd ajungem în Libia îi luăm pe ăia la păruială, sau îi gîdilăm la tălpi pînă mor.
Incredibili, absolut incredibili suntem! Minunat.
luni, 21 martie 2011
Revin cu o nouă abordare a postului anterior
ailaltă era muuult prea personală, mă mai apucă, uneori, uit că e Internet şi că mă citeşte, de pildă, prefectu'!
De ce îmi detest patria:
1. Nu m-am pupat, de mititică tare, cu familia mea. Stăteam uite-aşa, nepupată, în sînul celulei de bază a societăţii. Pur şi simplu eram altfel, iar în România scumpă şi dragă, un copil altfel, e bătut, înjurat şi ameninţat. Des şi cu talent nativ. Nu cred că a fost "soarta" mea, cred că multor copii li se întîmplă astfel de atrocităţi în România. Şi mai multora azi, decît pe vremea mea şi cînd spun mulţi mă gîndesc la vreo trei sferturi dintre copii şi nu, nu cred că exagerez.
2. Nu-i înţeleg incultura, lăcomia, agresivitatea. Nu, nu mi se pare un semn de vitalitate. Mi se pare o scîrboşenie.
3. În proporţie de 90% îi detest bărbaţii, mereu teleghidaţi de pulă şi de regula: "La femeie trebuie să încerci". Nu, neadhertalianule nevertebrat, lobotomizat, bălos şi plin de păr la cur, nu trebuie să încerci. Încearcă, în schimb, să te speli. Eventual şi pe dinţi. Paranteză: Cînd lucram la "Cotidianul" aveam un coleg absolut teribil, realmente îi săreau gîndacii de pe el, a ţîşnit brusc în mijlocul unei şedinţe de redacţie, de ne-a sărit inima din noi, să omoare un gîndac scurs din blugii-i. L-am sfătuit să se spele, iar tipul a mărturisit a doua zi că s-a băgat în cadă cu blugii pe el şi i-a frecat cu cărămida. Ulterior, a cunoscut pe una pe internet şi şi-a tras-o nevastă să-l spele, nesimţitu'.
4. Am sperat, de cînd mă ştiu, că voi întîlni alţii asemeni mie, oleacă spiritualizaţi, oleacă buni şi drepţi ori nativ, ori că s-au mai cultivat pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Am întîlnit vreo trei, patru bărbaţi şi vreo zece femei, dispersaţi, rareori şezînd în agora noastră de vorbe cu sens. Extrem de rar. Citiţi pe Dilema veche ultimul articol al Pleşului, cu scrisoarea Irinei. De ea şi de rîsul ei incredibil vorbesc când zic de agora cu sens. Draga mea.
5. Îi detest din adeneu României suficienţa şi evoluţia circulară. Nu, ar trebui să fim spirale, precum galaxiile. Suntem doar gregari şi uităm în fiecare zi că trebuie să învăţăm în fiecare zi. Şi despre noi, şi despre unguri, bulgari, chinezi, libieni, francezi, slovaci, nemţi şi italieni. Şi despre alţii. În fiecare zi. Şi să ne reamintim în fiecare zi.
6. Cultura unei civilizaţii este marca ei identitară. Fără ea, nici istoria nu are nici o putere. Ca să nu mai vorbim de bursă. E o mare ruşine ce se întîmplă în România. Şi e o ruşine netemeinică, nu e o ruşine, deocamdată, definitorie. E un soi de, "păi, e mai uşor să mă rîd, dă-mă-n pula mea". Da, e şi mai uşor şi mai frustrant. De parcă oamenii care s-au născut deştepţi învaţă cu o asiduitate transpirantă să devină proşti. Spor la treabă.
7. Îi detest României bovarismul kharmei hinduse.
8. România e o ţară căreia îi place "credinţa cu folos". Nu, credinţa nu foloseşte nimănui, la nimic. E doar un alt fel de a iubi iubirea şi de a sări, un pic, într-un transcendent mereu intuit. Nu, rugăciunea nu te vindecă de cancer, nu-ţi dă bani, nu-ţi lecuieşte bărbatul de mers la femei, nu scoate diavolul. E doar atît: credinţa ta.
9. România nu e ţara mea, nu a fost şi nu va fi. O să pribegesc, o să mă tot mut, o să tot rod pe dinăuntru colţurile unei lumi în care m-aş abandona, pur şi simplu, existenţei. O detest din toate fibrele, de parcă aş iubi-o.
De ce îmi detest patria:
1. Nu m-am pupat, de mititică tare, cu familia mea. Stăteam uite-aşa, nepupată, în sînul celulei de bază a societăţii. Pur şi simplu eram altfel, iar în România scumpă şi dragă, un copil altfel, e bătut, înjurat şi ameninţat. Des şi cu talent nativ. Nu cred că a fost "soarta" mea, cred că multor copii li se întîmplă astfel de atrocităţi în România. Şi mai multora azi, decît pe vremea mea şi cînd spun mulţi mă gîndesc la vreo trei sferturi dintre copii şi nu, nu cred că exagerez.
2. Nu-i înţeleg incultura, lăcomia, agresivitatea. Nu, nu mi se pare un semn de vitalitate. Mi se pare o scîrboşenie.
3. În proporţie de 90% îi detest bărbaţii, mereu teleghidaţi de pulă şi de regula: "La femeie trebuie să încerci". Nu, neadhertalianule nevertebrat, lobotomizat, bălos şi plin de păr la cur, nu trebuie să încerci. Încearcă, în schimb, să te speli. Eventual şi pe dinţi. Paranteză: Cînd lucram la "Cotidianul" aveam un coleg absolut teribil, realmente îi săreau gîndacii de pe el, a ţîşnit brusc în mijlocul unei şedinţe de redacţie, de ne-a sărit inima din noi, să omoare un gîndac scurs din blugii-i. L-am sfătuit să se spele, iar tipul a mărturisit a doua zi că s-a băgat în cadă cu blugii pe el şi i-a frecat cu cărămida. Ulterior, a cunoscut pe una pe internet şi şi-a tras-o nevastă să-l spele, nesimţitu'.
4. Am sperat, de cînd mă ştiu, că voi întîlni alţii asemeni mie, oleacă spiritualizaţi, oleacă buni şi drepţi ori nativ, ori că s-au mai cultivat pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Am întîlnit vreo trei, patru bărbaţi şi vreo zece femei, dispersaţi, rareori şezînd în agora noastră de vorbe cu sens. Extrem de rar. Citiţi pe Dilema veche ultimul articol al Pleşului, cu scrisoarea Irinei. De ea şi de rîsul ei incredibil vorbesc când zic de agora cu sens. Draga mea.
5. Îi detest din adeneu României suficienţa şi evoluţia circulară. Nu, ar trebui să fim spirale, precum galaxiile. Suntem doar gregari şi uităm în fiecare zi că trebuie să învăţăm în fiecare zi. Şi despre noi, şi despre unguri, bulgari, chinezi, libieni, francezi, slovaci, nemţi şi italieni. Şi despre alţii. În fiecare zi. Şi să ne reamintim în fiecare zi.
6. Cultura unei civilizaţii este marca ei identitară. Fără ea, nici istoria nu are nici o putere. Ca să nu mai vorbim de bursă. E o mare ruşine ce se întîmplă în România. Şi e o ruşine netemeinică, nu e o ruşine, deocamdată, definitorie. E un soi de, "păi, e mai uşor să mă rîd, dă-mă-n pula mea". Da, e şi mai uşor şi mai frustrant. De parcă oamenii care s-au născut deştepţi învaţă cu o asiduitate transpirantă să devină proşti. Spor la treabă.
7. Îi detest României bovarismul kharmei hinduse.
8. România e o ţară căreia îi place "credinţa cu folos". Nu, credinţa nu foloseşte nimănui, la nimic. E doar un alt fel de a iubi iubirea şi de a sări, un pic, într-un transcendent mereu intuit. Nu, rugăciunea nu te vindecă de cancer, nu-ţi dă bani, nu-ţi lecuieşte bărbatul de mers la femei, nu scoate diavolul. E doar atît: credinţa ta.
9. România nu e ţara mea, nu a fost şi nu va fi. O să pribegesc, o să mă tot mut, o să tot rod pe dinăuntru colţurile unei lumi în care m-aş abandona, pur şi simplu, existenţei. O detest din toate fibrele, de parcă aş iubi-o.
duminică, 13 martie 2011
Desţeleniri
Sunt teribil de ofticată că nu mai am acces la Lou Reed. Bine, am fost din secunda doi cînd am văzut că mi s-a tăiat accesul, ceea ce mă face să mă întreb cam cît de mult am crezut în partidul-stat al Internetului. Păi, tu mă tentezi cu vieţuirea virtuală universală şi tot tu îmi tai macaroana? Păi, să nu-mi bag eu pula şi să mă duc să trăiesc liniştită în pădure alături de alte mamifere mari? Gata, v-aţi trezit cu drepturile de autor, sinecura de la idioţii care vă mai ascultă? Sigur, sigur, creaţia e particulară, individuală, şi indivizibilă. Artistul trebuie să trăiască şi el din ceva, cum ar fi din investiţii imobiliare.
Nu ştiu, că, deşi se presupune că ar trebui să ştiu, însă nu, dacă îmi plătesc cablul de net, şi curentul, de pildă, îţi revine şi ţie o mică parte, acolo. Ei bine, nu. Trebuie să ai un impresar care se ocupă de drepturile de autor. Sau o societate întreagă.
PĂi, nu o să plătesc nici un leu, dar nici unul ca să ascult o muzică devenită clasică şi, pe alocuri, stupidă. Refuz să fac parte din gaşca plătitorilor, care vor maneliza absolut tot. Ia, hai pa.
De fapt, mereu am fost perfect uluită de mulţimea de pe stadioane la concerte. Îţi iei albumul, asculţi acasă, în singurătate şi linişte. Am fost şi eu, însă am plecat instant. Dacă vreau să mă fut, dau un telefon. Plătit ca serviciile artiştilor.
Nu ştiu, că, deşi se presupune că ar trebui să ştiu, însă nu, dacă îmi plătesc cablul de net, şi curentul, de pildă, îţi revine şi ţie o mică parte, acolo. Ei bine, nu. Trebuie să ai un impresar care se ocupă de drepturile de autor. Sau o societate întreagă.
PĂi, nu o să plătesc nici un leu, dar nici unul ca să ascult o muzică devenită clasică şi, pe alocuri, stupidă. Refuz să fac parte din gaşca plătitorilor, care vor maneliza absolut tot. Ia, hai pa.
De fapt, mereu am fost perfect uluită de mulţimea de pe stadioane la concerte. Îţi iei albumul, asculţi acasă, în singurătate şi linişte. Am fost şi eu, însă am plecat instant. Dacă vreau să mă fut, dau un telefon. Plătit ca serviciile artiştilor.
duminică, 6 martie 2011
"Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai"
Iac-aşa şi eu, ziarizda rebegită de frig, la mitingul oamenilor muncii de jos, la faţa locului de sus, care va să zică. În primul rând că am căscat o gură cât China că au venit sindicaliştii cu patru autocare. Nu mă turba, ma cher, auzi, PATRU! În Sfântu Gheorghe, uni suntem în jur de vreo 60.000 de suflete îngheţate bocnă, şi încă îngheţate în ungureşte! Şi azi a nins drăguţ şi rar, ca într-un vis sindicalist.
Bon, deci mă mir eu aşa, Monique şi-a luat un corn că crăpa de foame, eu aveam chef de mişto-uri şi am zis că îmi arăt şi eu o ţîţă în semn de protest şi Henning, neinspirat, bietul, m-a întrebat cînd mi-o arăt pe-a treia. Ţîţă. Cum eram în formă, i-am zis că pe aia o suge şi am rîs o bucată, pînă să înceapă marşul furnicuţelor. Şi-a pornit coloana, pe un mal în jos, pe un rîu frumos. Deci Primăria a făcut mişto de ei şi le-a schimbat traseul, i-a pus să dovedească un deal şi apoi să se sugrume brusc, ca o viespe decapitată, că trebuia să urce pe nişte scări late cât umerii unui copil de clasa a doua. Nice. Ajung muncitorii miei obidiţi la sediul PD-L, urlă ceva ininteligibil, în cinci minute au tulit-o la UDMR. Eu eram deja roşie-ficat cirotic, cu o tentă spre necroză violet. Frig, în pana mea, m-am căptuşit eu cu slănini la Crăciun, dar pierdeam rezervele rapid şi începeam să am viziuni. Se făcea că muream. Paranteză: deunăzi am avut cel mai inspirat vis lately. Eram o bucată de carne într-o tigaie. Stăteam în uleiul călduţ, la cuptor, şi în jur era o penumbră roşiatică. Era bine şi pace, în afara conştiinţei teribile că voi fi mîncată. Am rezistat cu sentimentele mele de bucată de carne în tigaie, pînă a venit frati.meu, a scos tigaia şi m-a pus la încălzit. Cînd a dat drumul la foc, am leşinat. Aşa. Am închis paranteza.
La UDMR sindicaliştii autocarelor au fost primiţi de senatorul Albert Almos. Sindicaliştii îi cer să iasă, recte UDMR, de la guvernare. La care ăsta dă un răspuns pe care, mark my words, nu-l voi uita în veci. "Rămînem la guvernare ca să salvăm ţara". Hai să-mi bag piciorul drept, încălţat şi înţelept! Ptiu! Şi eu, care credeam că freacă buha prin Senat şi ia fix degeaba o căruţă sindicalistă şi agricultoristă de bani! Băi, ce incredibil de lame şi de idioată sunt. Salvează ţara, băi, frăierimeo sublunară! Ce salvezi tu, mă, Mesia mic şi bărbos şi cu urme di ou pi la mustăţi?
Nu mai vorbim că învăţătonţii naţiei, bravii profesores, au stat şi s-au ascuns pe unde au apucat. Lor le e bine, ei stau în banca lor, au ieşit zece cu tot cu lider la protest. Bun aşa, mai votaţi-l pe Băsescu o tură. Dacă nu mai poate să candideze, nu contează. Faceţi un miting de protest să se prelungească perioada de mandate consecutive. Bine, aici e şi bazin udemerist şi e lamentabil să vezi că oamenii îşi sacrifică demnitatea pentru nimic. Încet, dar foarte sigur, lumea pleacă pentru alţi bani şi altă distracţie. Praful se va alege de secuimea lui peşte prăjit, ca şi de românimea răzeşă, de altfel.
Stau şi mă uit ca năroada pentru ce am ieşit la Rivoluţie, ca Miţa Baston, pentru laşii ăştia apucaţi de streche cînd li se pronunţă un în faţă un cuvînt simplu: demnitate. Faceţi omenirii - aia care mai ştie ce înseamnă cuvîntul ăsta - un bine, şi nu vă mai înmulţiţi.
Bon, deci mă mir eu aşa, Monique şi-a luat un corn că crăpa de foame, eu aveam chef de mişto-uri şi am zis că îmi arăt şi eu o ţîţă în semn de protest şi Henning, neinspirat, bietul, m-a întrebat cînd mi-o arăt pe-a treia. Ţîţă. Cum eram în formă, i-am zis că pe aia o suge şi am rîs o bucată, pînă să înceapă marşul furnicuţelor. Şi-a pornit coloana, pe un mal în jos, pe un rîu frumos. Deci Primăria a făcut mişto de ei şi le-a schimbat traseul, i-a pus să dovedească un deal şi apoi să se sugrume brusc, ca o viespe decapitată, că trebuia să urce pe nişte scări late cât umerii unui copil de clasa a doua. Nice. Ajung muncitorii miei obidiţi la sediul PD-L, urlă ceva ininteligibil, în cinci minute au tulit-o la UDMR. Eu eram deja roşie-ficat cirotic, cu o tentă spre necroză violet. Frig, în pana mea, m-am căptuşit eu cu slănini la Crăciun, dar pierdeam rezervele rapid şi începeam să am viziuni. Se făcea că muream. Paranteză: deunăzi am avut cel mai inspirat vis lately. Eram o bucată de carne într-o tigaie. Stăteam în uleiul călduţ, la cuptor, şi în jur era o penumbră roşiatică. Era bine şi pace, în afara conştiinţei teribile că voi fi mîncată. Am rezistat cu sentimentele mele de bucată de carne în tigaie, pînă a venit frati.meu, a scos tigaia şi m-a pus la încălzit. Cînd a dat drumul la foc, am leşinat. Aşa. Am închis paranteza.
La UDMR sindicaliştii autocarelor au fost primiţi de senatorul Albert Almos. Sindicaliştii îi cer să iasă, recte UDMR, de la guvernare. La care ăsta dă un răspuns pe care, mark my words, nu-l voi uita în veci. "Rămînem la guvernare ca să salvăm ţara". Hai să-mi bag piciorul drept, încălţat şi înţelept! Ptiu! Şi eu, care credeam că freacă buha prin Senat şi ia fix degeaba o căruţă sindicalistă şi agricultoristă de bani! Băi, ce incredibil de lame şi de idioată sunt. Salvează ţara, băi, frăierimeo sublunară! Ce salvezi tu, mă, Mesia mic şi bărbos şi cu urme di ou pi la mustăţi?
Nu mai vorbim că învăţătonţii naţiei, bravii profesores, au stat şi s-au ascuns pe unde au apucat. Lor le e bine, ei stau în banca lor, au ieşit zece cu tot cu lider la protest. Bun aşa, mai votaţi-l pe Băsescu o tură. Dacă nu mai poate să candideze, nu contează. Faceţi un miting de protest să se prelungească perioada de mandate consecutive. Bine, aici e şi bazin udemerist şi e lamentabil să vezi că oamenii îşi sacrifică demnitatea pentru nimic. Încet, dar foarte sigur, lumea pleacă pentru alţi bani şi altă distracţie. Praful se va alege de secuimea lui peşte prăjit, ca şi de românimea răzeşă, de altfel.
Stau şi mă uit ca năroada pentru ce am ieşit la Rivoluţie, ca Miţa Baston, pentru laşii ăştia apucaţi de streche cînd li se pronunţă un în faţă un cuvînt simplu: demnitate. Faceţi omenirii - aia care mai ştie ce înseamnă cuvîntul ăsta - un bine, şi nu vă mai înmulţiţi.
vineri, 25 februarie 2011
eh II
Asta e cu dedicaţie, pentru Libia. Cam cînd vă prindeaţi că sînteţi sclavi? Idioţii dracu', las' că pune ăla gazele pe voi... Că pe noi, geaba. Democraţia e în curtea mea, în rest, e sclavagism. Proşti suntem, Mărio şi Ioane, proşti rău de tot.Eh
Păreri
1. Puterea e ca Viagra, toţi boşorogii- indiferent de vîrstă - pretind că nu folosesc. Totuşi, mîndri de erecţia lor, vor să o bage pe gîtul altora. E nediscriminatorie, lucru de-a dreptul democratic pe lumea asta.
2. Partidele sunt viagra mică. Încă nu ai, dar s-ar putea să ajungi acolo, dacă îţi doreşti Viagra mare. Şi, evident, performezi ceva.
3. Există specimene care preferă fără viagra. Cu atît mai rău pentru ele, mai ales că s-a ieftinit.
4. Cei care performează în afara viagrăi, ori sunt prea tineri, ori prea proşti, ori priapici şi fac reclamă viagrăi, biata de ea.
5. Viagra ignoră erecţia clitorisului, deşi nu-i este indiferentă.
6. Pînă şi Viagra este la feminin.
7. Viagra nu este un organ, nu este o funcţie, nu este o însuşire. E un substantiv propriu.
8. În ciuda opiniei larg răspîndite, viagra a existat dintotdeauna, cu acelaşi rezultat: six feet under, nu contează că ai deasupra o piramidă de doi km.
9. Viagra ne place, e dureroasă, făloasă şi foarte devreme acasă, că trebuie să se masturbeze puţin, pînă la atac de cord.
10. Viagra vine cînd nu te aştepţi: brusc, te trezeşti cu ea în mînă. La scurt timp, pretinzi că a fost acolo dintotdeauna. Păcat.
11. Nouă ne place viagra. Vine din latinescul vigorous.
12. Noi credem în viagra, fie că e PSD, PD-L, sau PLM. O iubim şi basta.
2. Partidele sunt viagra mică. Încă nu ai, dar s-ar putea să ajungi acolo, dacă îţi doreşti Viagra mare. Şi, evident, performezi ceva.
3. Există specimene care preferă fără viagra. Cu atît mai rău pentru ele, mai ales că s-a ieftinit.
4. Cei care performează în afara viagrăi, ori sunt prea tineri, ori prea proşti, ori priapici şi fac reclamă viagrăi, biata de ea.
5. Viagra ignoră erecţia clitorisului, deşi nu-i este indiferentă.
6. Pînă şi Viagra este la feminin.
7. Viagra nu este un organ, nu este o funcţie, nu este o însuşire. E un substantiv propriu.
8. În ciuda opiniei larg răspîndite, viagra a existat dintotdeauna, cu acelaşi rezultat: six feet under, nu contează că ai deasupra o piramidă de doi km.
9. Viagra ne place, e dureroasă, făloasă şi foarte devreme acasă, că trebuie să se masturbeze puţin, pînă la atac de cord.
10. Viagra vine cînd nu te aştepţi: brusc, te trezeşti cu ea în mînă. La scurt timp, pretinzi că a fost acolo dintotdeauna. Păcat.
11. Nouă ne place viagra. Vine din latinescul vigorous.
12. Noi credem în viagra, fie că e PSD, PD-L, sau PLM. O iubim şi basta.
luni, 14 februarie 2011
:-))) Că tot detest eu site-urile astea matrimoniale undercover...
Făisbuc la români
Ion is in a relationship with Mărie.
Mărie is now in a relationship with Ion and other 26 people. (Popa Satului and other 24 people like this)
Mărie is attending the event “Mulsul vacii” (Vaca lui Mărie and Ion like this)
[Mărie is not really attending the event "Mulsul vacii". She is actually attending Vasile in the barn. Ion comes to see Mărie
attending the "Mulsul vacii" event and finds out what is she actually attending]
Ion is now single.
Ion was invited to join group “Beţivanii satului”
Ion and other 20 people are attending the event “Beţie la crâşmă”. (Crâşmarul likes this)
Ion set his status to: “supărat sunt doamne, iarăşi supărat”
Ion is now drunk and pissed on Mărie’s Wall
Mărie finished attending Vasile.
Mărie set her status to: “Foarte obosită. Sper să mă pot trezi mâine să merg la biserică”
Vasile commented to Mărie’s status “Eu nici nu cred că vin. Poate duminica viitoare”
[Sunday]
Babele din sat are attending the event “Slujba de duminică” (Popa satului, Părintele Iosif, Cantoru’ and Clopotaru’ like this)
Beţivii satului missed the event “Slujba de duminică” because of it’s interference with the event “Beţia de duminică” (The Devil 666 Satana likes this)
Popa satului and Popa Porno are now friends (The Devil 666 Satana and Clopotaru’ like this)
[Monday]
Mărie set her status to: “La spovedit…”
Ion commented on Mărie’s status: “Ce-i Mărie, te-o prins rusinea?”
Mărie also commented on her status: “Taci , Ioane că eşti prost”
Popa satului also commented on Mărie’s status:” :) )”
Primarul satului likes this..
Vaca lu’ Mărie set her status to “Muuuuuuuuuu…”
Mărie commented to Vaca lu’ Mărie status: “Ioi ce proastă îs, am uitat să te mulg. După spovedit vin şi la tine. Paşte până atunci”
Vaca lu’ Mărie likes this.
Primarul satului added “şpagă” and “corruption” to his activities (Popa satului likes this)
Şefu de Post set his status to: “La primărie, la o vorbă cu primarul”
Primarul satului is now attending “Puşcăria”.(Bebiţă săpunaru’ and all his friends likes this)”
Ion is in a relationship with Mărie.
Mărie is now in a relationship with Ion and other 26 people. (Popa Satului and other 24 people like this)
Mărie is attending the event “Mulsul vacii” (Vaca lui Mărie and Ion like this)
[Mărie is not really attending the event "Mulsul vacii". She is actually attending Vasile in the barn. Ion comes to see Mărie
attending the "Mulsul vacii" event and finds out what is she actually attending]
Ion is now single.
Ion was invited to join group “Beţivanii satului”
Ion and other 20 people are attending the event “Beţie la crâşmă”. (Crâşmarul likes this)
Ion set his status to: “supărat sunt doamne, iarăşi supărat”
Ion is now drunk and pissed on Mărie’s Wall
Mărie finished attending Vasile.
Mărie set her status to: “Foarte obosită. Sper să mă pot trezi mâine să merg la biserică”
Vasile commented to Mărie’s status “Eu nici nu cred că vin. Poate duminica viitoare”
[Sunday]
Babele din sat are attending the event “Slujba de duminică” (Popa satului, Părintele Iosif, Cantoru’ and Clopotaru’ like this)
Beţivii satului missed the event “Slujba de duminică” because of it’s interference with the event “Beţia de duminică” (The Devil 666 Satana likes this)
Popa satului and Popa Porno are now friends (The Devil 666 Satana and Clopotaru’ like this)
[Monday]
Mărie set her status to: “La spovedit…”
Ion commented on Mărie’s status: “Ce-i Mărie, te-o prins rusinea?”
Mărie also commented on her status: “Taci , Ioane că eşti prost”
Popa satului also commented on Mărie’s status:” :) )”
Primarul satului likes this..
Vaca lu’ Mărie set her status to “Muuuuuuuuuu…”
Mărie commented to Vaca lu’ Mărie status: “Ioi ce proastă îs, am uitat să te mulg. După spovedit vin şi la tine. Paşte până atunci”
Vaca lu’ Mărie likes this.
Primarul satului added “şpagă” and “corruption” to his activities (Popa satului likes this)
Şefu de Post set his status to: “La primărie, la o vorbă cu primarul”
Primarul satului is now attending “Puşcăria”.(Bebiţă săpunaru’ and all his friends likes this)”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)