Şi cele mai familiare mirosuri

Întotdeauna, forever, mirosul de căcat, acela din veşnicile noastre bude din fundul grădinii, laolaltă cu mirosul păianjenilor care îşi găseau mereu o căsuţă a lor acolo. Printr-un proces deloc greu de înţeles păianjenii mi-au devenit intimi. Cred că maximorum am strivit trei păianjeni în viaţa mia, de obicei ne jucăm.
Mirosul de sobă şi de trupuri. Mirosea a lemn şi a căldură umană, poate că mirosul ăsta îl simţeam mai degrabă tactil, că nu mi-e clar a ce mirosea. A vanilie şi scorţişoară? A iarbă proaspăt cosită? A nuci verzi? A vişine şi pere? A cireşe negre şi lăcrămioare? A undiţele lu' bucu, de papură uscată sus în pod - zău că parcă erau din bambus - praf şi lumină? Fascinată de firicelele de praf nu intuiam nimic.
Mirosul de tren, aspru, înecăcios, uscat, murdar, mă dădeam jos din tren cu nările înnegrite, deşi mergea pe curent electric, cu pielea impregnată de cale ferată. Unul dintre cele mai greu de suportat mirosuri, deşi iubesc să călătoresc cu trenul, am io în cap o odisee alchimică şi-mi place feru'.
Mirosul de uliţă pavată cu pietre şi de case care se închid.
Mirosul de mîncare este unul dintre mirosurile pe care nu mi le amintesc. Îmi amintesc mărarul, pătrunjelul, o, supremul leuştean, roşiile, ceapa, dar nu-mi amintesc mirosul de mîncare. Doar colacii şi cozonacii la cuptor. Nici mirosul ciorbei de peşte din care înfulecam ca la balamuc. Nici sarmale, nici friptură. Doar mirosul aromat, rece, ba nu, asta intră la gust.
Mirosul de incredibil de mare vrajă al tutunului pe care străbunicul meu îl trăgea pe nas. (Ştiţi voi, ca ăia care îşi îndesau nările cu tutun. A murit la o sută de ani).
Mirosul de mentă sălbatică în care mă tăvăleam aşa, că era acolo şi la-ndemînă.
Mirosul de ploaie şi de zăpadă şi mirosul luminii prin dudul alb.

Şi cam atît îmi aduc eu aminte mirosuri pînă la şapte ani. Deşi sunt sigură că au fost mai multe.