Maukie - the virtual cat

sâmbătă, 20 august 2011

Tehnologii, vieţi alternative

Nu ştiu de ce astăzi m-am trezit cu o îngrozitoare dilemă morală. Mi-am adus aminte de atacurile de pe 11 septembrie 2001. Colaboram la Cosmo şi dimineţile îmi erau, în general, libere. Am deschis televizorul pe CNN, nu mai ţin minte cît era ceasul la noi, însă la ei era în jur de 8.50. Între două guri de cafea urmăream cum arde primul turn şi comentariile calme ale prezentatoarei, care presupunea că e vorba de un accident. Şi cum vorbea ea aşa, în spatele ei, la ora 9.05, a lovit al doilea avion celălalt turn. În direct. Şi mă trezesc că gîndesc cu o cruzime inumană, scelerată, că m-au afectat mai tare atacurile asupra turnurilor decît cei 77 de morţi din Norvegia, pentru că nu am văzut în direct cum îi omora ăla, practic, vînîndu-i, să fie sigur că îi omoară.
Şi, nu ştiu de ce, pînă în ziua de azi trăiesc cu senzaţia că e absolut indecent ce am văzut eu la televizor. Să urmăreşti, dimineaţa, între două guri de cafea, cum sunt ucişi oamenii.

vineri, 19 august 2011

Ore, nostalgie

Se risipeşte vara şi simt cum îmi scapă de sub ochi trupul ei de lumină şi somn, se destramă această vară, a anului 2011. Condensat intens, timpul începe să răsufle şi să fugă rapid prin crăpăturile trupului veşnic, prin maşinuţa de lemn, gata, s-a dus peste tot şi nu mai e niciunde. Vara anului 2011 a fost una dintre cele mai frumoase veri, intens generoasă şi nesfîrşită, una dintre verile în care timpului i se face milă şi se dilată, iar soarele stă şi ascultă ce vorbesc veşnicele mele baboane din faţa blocului. Începi să înţelegi, pur şi simplu, cum îşi trăiesc conceptele clipele fulgurante peste maşinuţa de lemn a trupului. Brusc, tîmpenii absurde, ca adevăr şi dreptate, se îmbrăţişează şi se sărută în tăcere pe scară şi cînd, iritat şi stupid, ieşi după ţigări, le ocoleşti în grabă şi le arunci peste umăr un gînd de fericire. Pentru că ştiu să se iubească frumos, îndelung, fără milă sau spaimă. Şi aşteaptă pe scări. Uneori, cînd nu eram o maşinuţă de lemn, dormeam şi eu vălurită pe cîte trei trepte. Mirosea a mulţi paşi, a şoricei şi a fete. Mirosea a chiştoace, sînge şi lapte. Era foarte hotărît un miros inuman.
Vara anului două mii unsprezece mi-a fost, aproape, ca o prietenă. O să-ţi scriu, draga mea.

Lucruri

Dom'le, nu mi-am dat jos de la gît lănţişorul de argint cu octogon cu perlă de şase ani. Parcă-i viu.

joi, 18 august 2011

Mămicisme

După ce am rîs cu entorse, lacrimi, junghiuri şi cîrcei şi iar am rîs zvîrcolindu-mă prin lumea sublunară de la faza asta http://dmax.ro/2011/06/doi-moldoveni-dicteaza-un-numar-de-telefon/, mai apare şi mamonul meu indeniabil.

Ea: A fost bună mîncarea?
Eu: (înaltă, încruntată, intelectuală, bad mood now, just don't): Nu. Grbleah. (halisem absolut tot şi chiar, după prostul meu obicei, am lins farfuria).
Ea: Da' ce-are? (vine şi se holbează adînc în farfuriile ce luceau de goale). Aşa eşti tu, mofturoasă.

miercuri, 17 august 2011

Dildău

Alaltăieri mi-am luat inima în dinţi şi-am întrebat copchilul dacă ştie ce-i aia. Mi-a răspuns că s-a frămîntat mult gîndindu-se cam ce-ar putea fi şi că a ajuns la concluzia că din geanta lui Mo iese un extraterestru. Aşa e, copchil. Ăla e. Cel mai fain e că nici maică-sa, pe care am hotărît să o cooptăm, nu ştie ce-i un dildo. Nici maică-mea. Numa' io sunt fioros de perversă. Vaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiii.



Studiu de caz: doo generaţii de femei şi una de ăăăăăă, copii, nu ştiu ce-i aia un dildău. Lumea asta se îndreaptă către apocalipsă.

P.S. Mie nici nu-mi trece prin cap să întreb un copil ce iese din geantă. Mi-a zis el, direct, că e un căţel extraterestru.

duminică, 14 august 2011

Aşa

Cele mai înalte, nesfîrşite dup-amieze sunt duminica. Parcă mori.

duminică, 7 august 2011

Internăuceli

Da, dom'le, din cînd în cînd mă pescuiesc pe net, îmi tastez numele să văz cam ce nu ştiu despre mine. (Asta în condiţiile în care, o tot psalmodiez, nu ne ia mnezău drăguţu' curentu' electric). Nu-i neapărat orgoliu, cît curiozitate, nu de alta, dar aşa am aflat, de-o pildă, că mi se lansează cartea, cu Mona Muscă -chiar, ce mai face? - şi Anca Boagiu - asta ştiu ce face - şi Daniela Nane în rolurile principale, la Crown Plaza. Nda. Mie, ca să vezi, nimeni nu mi-a şoptit o taină de-amor că se petrece sexul. Uatever.
Tot dau de articolele cretine de prin Cosmopolitan. Da, am lucrat doi ani la Cosmo. Să povestesc, carevasăzică. Aveam un iubit care lucra la FHM. Şi, hai şi tu, că ăştia plătesc bine. Hai. Şi...ăăăă, cam atît? Faza era că noi lucram după revista-mamă, aia din America, şi ne veneau DTP-urile, la o lună după ce apăruse în America. Cum ar veni, publicam fragmente din revista originală în România - fragmente! - la o lună după ce aia apăruse în iuăsei. Şi adaptări. Nu erau traduceri mot-a-mot, însă lucram după textul americănesc. Habar nu am de ce lumea se semna pe adaptările astea. Eu aşa am prins şi... traduceam şi mă semnam. Don't blame me, în 2001 aveam 13milioane salariu, nu, nu în lei noi. Oricum adaptările mele erau aşa de personalizate, încît cu greu pot spune că nu era corect. Totuşi, nu erau ideile mele, aşa că tot fraudă se chiamă. Aniuei, măgăria se întîmpla acum zece ani - nu vă faceţi idei greşite despre mine, pliz, că, pe lîngă porcării, am făcut şi chestii bune, violenţa domestică, doi ani la rînd, un număr special cu traficul de persoane, am scris despre cărţi, Chirilovul mi-a cedat frumuşel rubrica, în fine, evident, mai multe, campanii, faze - TOTUŞI! după zece ani îmi găsesc numele pe net mai degrabă legat de toate rahaturile alea de care rîdeam cu lacrimi cînd le scriam în fix 30 de minute, decît de campaniile pe care le-am făcut. Ceea ce e, oarecum, amuzant şi mă simt ca la dietă, di undi sî spuni că a moment on your lips, forever on your hips, nda, nda, că oricum mă simt ca o retardă căreia îi curge mîncarea din gură, cînd văd chestiile alea.

A doua oară îmi văd numele legat de cartea cu violenţa domestică, o carte proastă, totuşi, printre puţinele legate de subject. Şi am zis deja că editura a făcut mega-căcat total- eveniment fără să îmi sufle o vorbă. Lansarea unei cărţi despre violenţa domestică se poate face la Crown Plaza, cu condiţia să inviţi toată APACA. A fost o mizerie infinită, cu care eu nu voi fi în veci de acord. Cre'că de-aia nici nu m-au întrebat.

A treia oară faza cu site-ul "sunt genială". Povestea-i aşa şi se întîmpla tot prin 2000, 1, 2, 3. (între timp mi s-o, relativ, luat). Lucram la "Cotidianul", înainte de Cosmo, înainte de 2000. Pe lîngă faptul că eram, deja, jurnalistă cu state, dom'le, eram o frumuseţe, ce să mai. Înaltă, slabă, nebună, tot ce-ţi poţi dori de la o femee. Ei, şi îi dau lui Liviu Ioan Stoiciu să cetească neşte poezii, aşa, că era colaborator la noi la ziar şi el mai scria editoriale şi mai şi ieşisem la băut. Stoiciu apărea tîrziu să-şi lase marfa, iar noi făceam cu rîndul de serviciu. Şi-mi spune o colegă: "Băi, ce i-ai făcut lu' Stoiciu, că ăla a venit cu nişte hîrtii în mînă şi tot întreba: "Unde-i, unde-i? E nebună, ştii, dar e genială, dar e nebună". Ei, aşa mi s-a relatat. Cînd m-am întîlnit eu cu Stoiciu era mai ponderat. Oricum, eu am percutat instant cu cele 15 minute de celebritate ale Warhol-ului şi mi-a plăcut la nebunie provocarea unui site care să se numească aşa. Era, oricum, începutul demenţei site-urilor, blogului, internetului la noi. Fratele iubitului mieu care lucra la FHM mi-a zis că să-mi facă un site şi cum să se numească. Păi, cum altfel, iaca, sunt genială. A pus de la el "nu-i aşa", io n-aş fi pus, dar Ovidiu avea 19 ani.
Aşa că aşa a apărut şi ăsta pe net.
Io nu zic acuma că nu-i nimic din voinţa me, dar, totuşi, parcă, prea sî bate toba pe neşte chestii care sunt absolut minore în ceea ce am scris şi în ceea ce gîndesc. Ceea ce nu sî mai poati. Păi, sî poati, bre, sî mî faciţi aşă?

joi, 4 august 2011

Şi cele mai familiare mirosuri

Întotdeauna, forever, mirosul de căcat, acela din veşnicile noastre bude din fundul grădinii, laolaltă cu mirosul păianjenilor care îşi găseau mereu o căsuţă a lor acolo. Printr-un proces deloc greu de înţeles păianjenii mi-au devenit intimi. Cred că maximorum am strivit trei păianjeni în viaţa mia, de obicei ne jucăm.
Mirosul de sobă şi de trupuri. Mirosea a lemn şi a căldură umană, poate că mirosul ăsta îl simţeam mai degrabă tactil, că nu mi-e clar a ce mirosea. A vanilie şi scorţişoară? A iarbă proaspăt cosită? A nuci verzi? A vişine şi pere? A cireşe negre şi lăcrămioare? A undiţele lu' bucu, de papură uscată sus în pod - zău că parcă erau din bambus - praf şi lumină? Fascinată de firicelele de praf nu intuiam nimic.
Mirosul de tren, aspru, înecăcios, uscat, murdar, mă dădeam jos din tren cu nările înnegrite, deşi mergea pe curent electric, cu pielea impregnată de cale ferată. Unul dintre cele mai greu de suportat mirosuri, deşi iubesc să călătoresc cu trenul, am io în cap o odisee alchimică şi-mi place feru'.
Mirosul de uliţă pavată cu pietre şi de case care se închid.
Mirosul de mîncare este unul dintre mirosurile pe care nu mi le amintesc. Îmi amintesc mărarul, pătrunjelul, o, supremul leuştean, roşiile, ceapa, dar nu-mi amintesc mirosul de mîncare. Doar colacii şi cozonacii la cuptor. Nici mirosul ciorbei de peşte din care înfulecam ca la balamuc. Nici sarmale, nici friptură. Doar mirosul aromat, rece, ba nu, asta intră la gust.
Mirosul de incredibil de mare vrajă al tutunului pe care străbunicul meu îl trăgea pe nas. (Ştiţi voi, ca ăia care îşi îndesau nările cu tutun. A murit la o sută de ani).
Mirosul de mentă sălbatică în care mă tăvăleam aşa, că era acolo şi la-ndemînă.
Mirosul de ploaie şi de zăpadă şi mirosul luminii prin dudul alb.

Şi cam atît îmi aduc eu aminte mirosuri pînă la şapte ani. Deşi sunt sigură că au fost mai multe.

Lalalalalaaaaaaaaaaa

A cînta, cîntare. Deci sunt cîte nişte unii de-mi înfioară scăriţa şi ciocănelul, iar trompa lui Eustache face o histerectomie. Îmi aduc aminte de cîntăreţi.
Ara: Începea pe o tonalitate cristalină de oglindă - lalalalaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa- în care ultimii a erau stîlciţi precum unul beat care muşcă paharul, turbat în mînia-i. Motanul Mimu o zbughea fiară din junglă fix la limita balconului, gata să se arunce supremă jertfă, cu groaza întipărită-n mustăţi, cu ghearele scoase, cu ochii galbeni în care se citeşte spaima cea neînvinsă. Eu mă chirceam în fotoliu, implorînd cu lacrimi în ochi, cu părul electrocutat şi cu urechile intrate ireversibil la loc. De ce o imploram să tacă, de atîta cînta mai abitir. Ooooo, piei!
Frati-meu: Care se reclamă moldovean. Îţi plesneşte capul, iar emisferele se rotesc duios una împrejurul celeilalte, pînă dispar pe geam, în supremul infinit cosmos. Obiectele dimprejur migrează în Amazon, iar vecinii sună la Poliţie. Trei străzi au renunţat la somn pentru tot restul vieţii lor.
Laci: Cîntă la acordeon ca un suprem Buddha, impasibil la răcnetele de protest. Burduful e coţăit mai abitir ca o amantă deşucheată, care îţi face bj cu strigături, totul e incredibil de fals, însă acordeonistul stă nemişcat, cu ochii în sus, cu piciorul drept care bate ritmul, cu inspiratul şi expiratul pe burduf ca pe sfintele răsuflări isihaste. Se poate să fie încurajat de spectatori ca mine, care se tăvălesc pe jos de rîs, şi să-l motiveze să perpetueze perpetuu.
Mama: Cîntă bine, dar nu mai ştie cum să cînte.
Eu: Cînt "Mociriţă cu trii foi", pînă îmi tragi un pumn în gît, că nu mai rezişti.

Şi gata, atîta mi-am amintit.

De unde mă citesc

free counters

Persoane interesate

Despre mine

N-am cine stie ce de spus, ma cam fascineaza lumea, restul e...literatura