Metafizică

După cum spuneam, toamna şi primăvara dă duhul feminist în mine - ăla real, în care femeile au sarcini net şi tranşant diferite de ale bărbaţilor, feminism a la Victoria Zidaru - şi mă apuc de croşetat. De astă dată m-am apucat de croşetat cu aţă de cusut. Deci nu vă puteţi imagina cam cît de migălos este şi cam cum îţi fute vederea chestia asta. Şi umerii. O săptămînă de zile am fost convinsă că sunt în pragul atacului de cord, aşa îmi amorţise mîna stîngă. Ei bine, nu, era de la poziţie. Şi am făcut nişte chestii pentru care mi s-a spus de către preşedinta clubului "Mîini dibace", "tot respectul pentru răbdare". Şi azi am mai trîntit un cerculeţ, grăsun, şi alb cu albastru şi splendid. Şi mă năpustesc la maică-mea:
- Uite, uite ce minunăţie fac cu mîinile astea două!
- Foarte frumos. Dar de ce e aşa unduios?
- E unduios pentru că am înmulţit eu prea mult, îmi place să înmulţesc!
- Păi, mai scade, mamă, mai scade!

De unde se vede că less is more. Vai, vai, vai...

P.S. Şi evident că am citit o tonă de Balzac şi de Bulgakov şi de Jack London. Am fost la bal, la teatru, la shopping. Şi de Dodds. Nu ştiu de ce, nu am nici un fel de apetenţă să scriu despre. Am primit, în schimb, gravuri despre cei patru cai ai Apocalipsei, nespus de frumoase. Mai trebuie şi să se tacă îndelung, ndeah?

Hai, măi, dă-o-n!

Deci eu nu ştiu dacă să-mi rîd toate vieţile anterioare sau să-mi smulg părul din cap. Deci România va participa la războiul din Libia cu O fregată.
Domnu' Băsescu, zău, mai am şi eu nişte cunoştinţe care au bărci cu pînze. Sau nişte pescari din deltă, din ăia de dau la rîme, la rame, pardon,fără să le zvîcnească un muşchi, poate vă întindem o fregată de ajutor. Sau, şi mai bine, plecăm înot, în puii mei, ce să ne mai milogim la pescari. Cînd ajungem în Libia îi luăm pe ăia la păruială, sau îi gîdilăm la tălpi pînă mor.
Incredibili, absolut incredibili suntem! Minunat.

Revin cu o nouă abordare a postului anterior

ailaltă era muuult prea personală, mă mai apucă, uneori, uit că e Internet şi că mă citeşte, de pildă, prefectu'!

De ce îmi detest patria:

1. Nu m-am pupat, de mititică tare, cu familia mea. Stăteam uite-aşa, nepupată, în sînul celulei de bază a societăţii. Pur şi simplu eram altfel, iar în România scumpă şi dragă, un copil altfel, e bătut, înjurat şi ameninţat. Des şi cu talent nativ. Nu cred că a fost "soarta" mea, cred că multor copii li se întîmplă astfel de atrocităţi în România. Şi mai multora azi, decît pe vremea mea şi cînd spun mulţi mă gîndesc la vreo trei sferturi dintre copii şi nu, nu cred că exagerez.
2. Nu-i înţeleg incultura, lăcomia, agresivitatea. Nu, nu mi se pare un semn de vitalitate. Mi se pare o scîrboşenie.
3. În proporţie de 90% îi detest bărbaţii, mereu teleghidaţi de pulă şi de regula: "La femeie trebuie să încerci". Nu, neadhertalianule nevertebrat, lobotomizat, bălos şi plin de păr la cur, nu trebuie să încerci. Încearcă, în schimb, să te speli. Eventual şi pe dinţi. Paranteză: Cînd lucram la "Cotidianul" aveam un coleg absolut teribil, realmente îi săreau gîndacii de pe el, a ţîşnit brusc în mijlocul unei şedinţe de redacţie, de ne-a sărit inima din noi, să omoare un gîndac scurs din blugii-i. L-am sfătuit să se spele, iar tipul a mărturisit a doua zi că s-a băgat în cadă cu blugii pe el şi i-a frecat cu cărămida. Ulterior, a cunoscut pe una pe internet şi şi-a tras-o nevastă să-l spele, nesimţitu'.
4. Am sperat, de cînd mă ştiu, că voi întîlni alţii asemeni mie, oleacă spiritualizaţi, oleacă buni şi drepţi ori nativ, ori că s-au mai cultivat pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Am întîlnit vreo trei, patru bărbaţi şi vreo zece femei, dispersaţi, rareori şezînd în agora noastră de vorbe cu sens. Extrem de rar. Citiţi pe Dilema veche ultimul articol al Pleşului, cu scrisoarea Irinei. De ea şi de rîsul ei incredibil vorbesc când zic de agora cu sens. Draga mea.
5. Îi detest din adeneu României suficienţa şi evoluţia circulară. Nu, ar trebui să fim spirale, precum galaxiile. Suntem doar gregari şi uităm în fiecare zi că trebuie să învăţăm în fiecare zi. Şi despre noi, şi despre unguri, bulgari, chinezi, libieni, francezi, slovaci, nemţi şi italieni. Şi despre alţii. În fiecare zi. Şi să ne reamintim în fiecare zi.
6. Cultura unei civilizaţii este marca ei identitară. Fără ea, nici istoria nu are nici o putere. Ca să nu mai vorbim de bursă. E o mare ruşine ce se întîmplă în România. Şi e o ruşine netemeinică, nu e o ruşine, deocamdată, definitorie. E un soi de, "păi, e mai uşor să mă rîd, dă-mă-n pula mea". Da, e şi mai uşor şi mai frustrant. De parcă oamenii care s-au născut deştepţi învaţă cu o asiduitate transpirantă să devină proşti. Spor la treabă.
7. Îi detest României bovarismul kharmei hinduse.
8. România e o ţară căreia îi place "credinţa cu folos". Nu, credinţa nu foloseşte nimănui, la nimic. E doar un alt fel de a iubi iubirea şi de a sări, un pic, într-un transcendent mereu intuit. Nu, rugăciunea nu te vindecă de cancer, nu-ţi dă bani, nu-ţi lecuieşte bărbatul de mers la femei, nu scoate diavolul. E doar atît: credinţa ta.
9. România nu e ţara mea, nu a fost şi nu va fi. O să pribegesc, o să mă tot mut, o să tot rod pe dinăuntru colţurile unei lumi în care m-aş abandona, pur şi simplu, existenţei. O detest din toate fibrele, de parcă aş iubi-o.

Desţeleniri

Sunt teribil de ofticată că nu mai am acces la Lou Reed. Bine, am fost din secunda doi cînd am văzut că mi s-a tăiat accesul, ceea ce mă face să mă întreb cam cît de mult am crezut în partidul-stat al Internetului. Păi, tu mă tentezi cu vieţuirea virtuală universală şi tot tu îmi tai macaroana? Păi, să nu-mi bag eu pula şi să mă duc să trăiesc liniştită în pădure alături de alte mamifere mari? Gata, v-aţi trezit cu drepturile de autor, sinecura de la idioţii care vă mai ascultă? Sigur, sigur, creaţia e particulară, individuală, şi indivizibilă. Artistul trebuie să trăiască şi el din ceva, cum ar fi din investiţii imobiliare.
Nu ştiu, că, deşi se presupune că ar trebui să ştiu, însă nu, dacă îmi plătesc cablul de net, şi curentul, de pildă, îţi revine şi ţie o mică parte, acolo. Ei bine, nu. Trebuie să ai un impresar care se ocupă de drepturile de autor. Sau o societate întreagă.
PĂi, nu o să plătesc nici un leu, dar nici unul ca să ascult o muzică devenită clasică şi, pe alocuri, stupidă. Refuz să fac parte din gaşca plătitorilor, care vor maneliza absolut tot. Ia, hai pa.
De fapt, mereu am fost perfect uluită de mulţimea de pe stadioane la concerte. Îţi iei albumul, asculţi acasă, în singurătate şi linişte. Am fost şi eu, însă am plecat instant. Dacă vreau să mă fut, dau un telefon. Plătit ca serviciile artiştilor.

"Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai"

Iac-aşa şi eu, ziarizda rebegită de frig, la mitingul oamenilor muncii de jos, la faţa locului de sus, care va să zică. În primul rând că am căscat o gură cât China că au venit sindicaliştii cu patru autocare. Nu mă turba, ma cher, auzi, PATRU! În Sfântu Gheorghe, uni suntem în jur de vreo 60.000 de suflete îngheţate bocnă, şi încă îngheţate în ungureşte! Şi azi a nins drăguţ şi rar, ca într-un vis sindicalist.
Bon, deci mă mir eu aşa, Monique şi-a luat un corn că crăpa de foame, eu aveam chef de mişto-uri şi am zis că îmi arăt şi eu o ţîţă în semn de protest şi Henning, neinspirat, bietul, m-a întrebat cînd mi-o arăt pe-a treia. Ţîţă. Cum eram în formă, i-am zis că pe aia o suge şi am rîs o bucată, pînă să înceapă marşul furnicuţelor. Şi-a pornit coloana, pe un mal în jos, pe un rîu frumos. Deci Primăria a făcut mişto de ei şi le-a schimbat traseul, i-a pus să dovedească un deal şi apoi să se sugrume brusc, ca o viespe decapitată, că trebuia să urce pe nişte scări late cât umerii unui copil de clasa a doua. Nice. Ajung muncitorii miei obidiţi la sediul PD-L, urlă ceva ininteligibil, în cinci minute au tulit-o la UDMR. Eu eram deja roşie-ficat cirotic, cu o tentă spre necroză violet. Frig, în pana mea, m-am căptuşit eu cu slănini la Crăciun, dar pierdeam rezervele rapid şi începeam să am viziuni. Se făcea că muream. Paranteză: deunăzi am avut cel mai inspirat vis lately. Eram o bucată de carne într-o tigaie. Stăteam în uleiul călduţ, la cuptor, şi în jur era o penumbră roşiatică. Era bine şi pace, în afara conştiinţei teribile că voi fi mîncată. Am rezistat cu sentimentele mele de bucată de carne în tigaie, pînă a venit frati.meu, a scos tigaia şi m-a pus la încălzit. Cînd a dat drumul la foc, am leşinat. Aşa. Am închis paranteza.
La UDMR sindicaliştii autocarelor au fost primiţi de senatorul Albert Almos. Sindicaliştii îi cer să iasă, recte UDMR, de la guvernare. La care ăsta dă un răspuns pe care, mark my words, nu-l voi uita în veci. "Rămînem la guvernare ca să salvăm ţara". Hai să-mi bag piciorul drept, încălţat şi înţelept! Ptiu! Şi eu, care credeam că freacă buha prin Senat şi ia fix degeaba o căruţă sindicalistă şi agricultoristă de bani! Băi, ce incredibil de lame şi de idioată sunt. Salvează ţara, băi, frăierimeo sublunară! Ce salvezi tu, mă, Mesia mic şi bărbos şi cu urme di ou pi la mustăţi?
Nu mai vorbim că învăţătonţii naţiei, bravii profesores, au stat şi s-au ascuns pe unde au apucat. Lor le e bine, ei stau în banca lor, au ieşit zece cu tot cu lider la protest. Bun aşa, mai votaţi-l pe Băsescu o tură. Dacă nu mai poate să candideze, nu contează. Faceţi un miting de protest să se prelungească perioada de mandate consecutive. Bine, aici e şi bazin udemerist şi e lamentabil să vezi că oamenii îşi sacrifică demnitatea pentru nimic. Încet, dar foarte sigur, lumea pleacă pentru alţi bani şi altă distracţie. Praful se va alege de secuimea lui peşte prăjit, ca şi de românimea răzeşă, de altfel.
Stau şi mă uit ca năroada pentru ce am ieşit la Rivoluţie, ca Miţa Baston, pentru laşii ăştia apucaţi de streche cînd li se pronunţă un în faţă un cuvînt simplu: demnitate. Faceţi omenirii - aia care mai ştie ce înseamnă cuvîntul ăsta - un bine, şi nu vă mai înmulţiţi.