La Multi Ani...

Puţine sunt lucrurile care mi-au bucurat sufletul în anul care a trecut... Cel mai trist lucru din lume să constaţi că nimeni altcineva nu se bucura de lumină şi nu râde ca un tembel jucăuş când vede ploaia, vântul, norii, soarele, pisicile, câinii, mandarinul meu care a zburat pe geam, răpit întru-totul, mare, mare frumuseţe. O lumină pe care nu o pot împărtăşi, lumina fiecărei bucăţele din dragonul noroc. Lumina din sufletul lumii. Cît mai puţin televizor, cît mai multă singurătate! Asta-i urarea mea. Fiţi fericiţi, oameni buni.

O zi mai libera

Ei, iaca, a trecut si ziua mea si ziua lui frati-meu si, dintr-o zi in alta se face ziua nationala, in care voi lucra, evident si potent. Am primit inele, parfumuri si o foarte politicoasa raceala, cu sensul de a nu mai face atita caz de ziua mea ca doar nu s-a nascut Mesia acum 37 de ani. Pfui, 37, o sa mor intr-o buna zi si nici n-o sa bag de seama. Traduc pentru ziar "Povestea Regelui Maimuta", o versiune pentru copii si am ajuns sa iubesc mai mult decit orice sa fac treaba asta. Din pacate, nu-mi pot gasi cartea originala, "Calatorie spre soare-apune" a lui U Cheng En, sa o reiau pe toata, in schimb, cind o caut dau mereu de Camus si de "Strainul" si "Ciuma" lui, pe care n-am chef sa le recitesc, fix ciuma imi lipseste mie acuma. Am chef de scris..., mult, mult, mult si nu scriu nimic.

Sint speriata

Am un frate, care nu este orice fel de frate. E un frate frumos. inalt, mustacios. Un frate magic, un frate care ma face pe mine sora lui, cu totul. Un frate dupa care lumea ma intreaba daca nu sunt sora lui, atit de bine semanam. Ca Isis si Osiris, o pereche primordiala. Dar nu e cazul sa o dau in cultura lumii. Maine, vineri, fratelui meu ii va fi deschisa burta, pentru ca are ulcer si trebuie reparat. Si sint speriata. Chiar sint. Atita.

Stau si scriu

Am tot stat la calculator, mai toata ziua. M-a inspirat blogul lui Brumaru. Daca am ceva de zis o fac pe cont propriu, nu pe spatiul virtual al altcuiva. Si ma simt datoare sa recunosc ca nu am absolut nici o problema cu singuratatea. Da' nici una. Ba chiar ajung in extrema ailalta, in care ma rog sa ramin singura. O singuratate fertila, pentru a crea lumea nu ai nevoie de altcineva. E de ajuns sa fii cu tine, sa rumegi lumina, sa fii prietena cu un mandarin si un bambus. Oamenii sint plictisitori si repetitivi. Daca ai cunoscut unul i-ai cunoscut pe toti, daca le mai cunosti si cultura, deja tu ii cunosti, iar ei se arata mindri ca te surprind. Ma gindesc ca e un soi de nevoie sa ne aratam muschii, oricare ar fi ei. In acelasi timp ma gindesc ca nu e nici o nevoie. Chiar trebuie sa stie cineva ca eu stiu gramatica lui Panini si imi place de nu mai pot? Timpenii. Daca o fac, o fac pentru ca imi place, de ce as incerca sa trimbitez chestia asta? Pina la urma, cred ca o sa las balta blogul asta. Nu am destul entuziasm si nici nu ma gindesc la altceva. Carti citite: @Lunar Park@, pe buda si mi se pare in continuare, un scenariu slab travestit intr-un roman. Ca o noutate, ma citesc pe mine, ce scriam in urma cu patru ani.

E simbata

E simbata si m-am trezit mai devreme decit ar trebui, pentru o zi de simbata. Am deschis calculatorul, stau si ma uit la lumina de-afara, e ziua mamei, ma gindesc ca toata familia mea e nascuta toamna, deci, logic, am fost conceputi primavara. Intre mine si fratele meu e o diferenta ciudata, un an si trei zile. E cit se poate de clar ca oul mamei noastre a fost fecundat in aceeasi zi, la un an diferenta. Dupa mine, foarte repede, a ramas insarcinata din nou, ar fi trebuit, probabil sa fim trei frati gemeni astrali. Ma gindesc la un milion de lucruri, of. Ma mai gindesc si la faptul ca, probabil, de multe ori sint nerecunoscatoare. Nu prea ma pot ajuta, e greu sa identifici o problema. Tot ce pot face este sa nu vreau sa mor asa de tare. Carti : citesc "Portretul artistului in tinerete", va aduceti aminte de James Joyce?

Nu-s in toane bune

Am un prieten la care ţin foarte tare. Mie îmi place să spun că e singurul om pe care l-am întâlnit fundamental bun, esenţial carevasazică. Este pur şi simplu bun, aşa e sufleţelul lui - sînt maestră la suflete. Si trece printr-o perioadă cumplită şi mie mi-e ruşine să mă duc peste el cu compasiunea mea şi sprijinul meu. Când a murit tata şi i-am scris necrologul am crezut că mor de durere, dar nu sunt genul de om care se vrea înconjurat de prieteni, de compasiune, de vorbe. Nu îmi diluez suferinţa, ea e acolo. NU ştiu cum să mă comport altfel decât sunt şi mă tot întreb, bine, bine, dar ce faci pentru el, cum eşti lângă el??? Nu fac nimic, i-am explicat doar cum sa manevreze cu florile la înmormântare şi i-am trimis un sms. Atât. Mă tot gândesc dacă am făcut bine sau rău. Există un întreg ritual al morţii care mie mi se pare cel puţin bizar şi care mă face să mă gândesc la moarte, nu la viaţă. Eu, din păcate, ştiu ce se întâmplă după moarte, spun din păcate pentru că sunt un soi de Cassandră, care vorbeşte în gol, ca un patefon.
Mi se rupe sufletul, dar nu ştiu să fac mai mult de-atât... Of, viaţă, viaţă..., moartea e.... minunată, of. Asta e.

Nu-i chiar asa

Nu sunt o bloggeriţă autentică, nu povestesc ce mi s-a întâmplat astăzi şi sau ce cărţi am citit pe budă, pe scurt, nu sunt sinceră când mă gândesc că o grămadă de oameni citesc ce scriu. Jurnalul online e o tâmpenie, din punctul meu de vedere, o tâmpenie pentru că mă inhibă monstruos. Am tot timpul senzaţia aia că visez la fel şi că, până la urmă, ca să îţi dai seama că eşti prost ar trebui cât de cât să îţi meargă mintea. Mdaaa,eu imi iubesc complexele si cred ca fara ele as fi diferita in rau... Oricum, nu contează..

eu nu doar stau si vad

O zi din viaţa mea

Banda asta de aventurieri tomnatici, incredibil de decăzută, scîrboasă cu destul exerciţiu de fineţe, încuraja violul pisicilor imature, al pisoiaşilor, al pisicuţelor temătoare în măruntele şi, în fond, deja blazatele încercări de pipăire pisicească a lumii, aveau dopul inocenţei pus la sticla ruşinii aceşti mîrşavi zoopedofili şi nici nu dădeau doi bani pe toate încercările vecinilor oripilaţi care încercau să justifice asemenea practici prin consumul excesiv de ceaiuri chinezeşti, filme indiene şi printr-o prolifică tapetare a drumurilor pînă la servici şi înapoi cu oglinzi prevăzute cu becuri pe bază de senzori, care se aprindeau numai cînd răsuna pasul lor cadenţat, în care se priveau pe jumătate orbi, pe jumătate nebuni, citindu-şi citatele de pe tricouri, îi puteai observa din cînd în cînd strîns lipiţi de cîte un pisoiaş în ochii căruia se citea extenuarea unei nopţi de perversiuni violacee, punkeri neserioşi, dar banda nu ţinea cont de nimic, erau pe ultima sută de metri, pe ultimul metru, pe penultimul centimetru şi se bucurau rînjind în proteze şi în bărbi fumurii, ziua ardea pe foşnetul de nimic al blocurilor, al gangurilor trăsnind a pişat, vedeau aurul lichefiat al somnului de mort, se pipăiau la scrot, lenea numită şi putoare, îşi trăgea ciorapii lungi călărind amiaza pipăită de soare, prelung, prelungind noaptea în orbitoarea mea lumină de sud.

Extazul Sfintei Tereza

Din nou, un text mai vechi, pe care l-aş dedica Gabrielei Creţu dacă nu mi-ar fi teamă de ceva, încă nelămurit, încă în aşteptare. Fac un lucru care nu se face, de obicei, atrag atenţia că "Extazul Sfintei Tereza" este "ceva", aflaţi singuri ce. Peter ştie!!!



"Cea mai mare nenorocire din istoria aviaţiei, aeroplanul defect, fãrã aripi, fãrã motor, fãrã oameni la bord nu s-a prãbuşit, nu s-a prãbuşit, stau rãzgîiat pe sub umbra Creatorului, sînt important, lasã-mã sã te mai strîng o datã în braţe, între sîni, între buric şi umeri, între clitoris şi vagin, trenuleţul tãu plin de încordare în tunelul meu catifelat, în care plouã alb, e de fapt o furtunã albã, convinsã şi elogiatã, "Fute-mã!", ce vulgaritate, ce impertinenţã, ce insolenţã, ce absenţã, ce duioşie, "Hai sã te fut, scumpule", bucurã-te, oceanule, leagãnã-ţi peştişorii, leagã-te la cap cu erotismul nostru social, religios, vai de capul Creatorului nostru cînd îşi defulau asceţii obsesiile dintre picioare în rugi pline de adoraţie, vai de cãlugãrul purificat în spirit cînd simţea cã ar putea ridica un munte cu penisul lui sculat şi încordat, ar trebui inventat un nou tip de rugãciune, "Doamne, iatã-mi organul vertical, plin de forţã, de naturã, priveşte-i energia cu care tinde spre tine, trufia lui mãguleşte puterea ta", ar trebui sã-i ţinã aşa zi şi noapte ca sã înveţe cã numai creaţiunea dumnezeeascã e perfectã, fiindcã e potentã la nesfîrşit, pe cînd lor, dupã o învolburare insignifiantã, li se lasã, mare e mãrinimia ta, Doamne, cã ne îngãdui şi nouã, femeilor, mãcar atît, n-are rost sã ne ruşinãm, ce altceva sînt pãsãrile, dacã nu nişte seminţe care intrã în gaura cerului, ce altceva sînt stelele, care aşteaptã sã le cutremure şi pe ele vreun meteorit, ce altceva e fraza, dacã nu o fecundare cu virgule disperate, repezi, gesticulante, dar sã revenim la aeroplan, dacã are vreun rost, pentru cã nimeni nu poate sã înţeleagã de ce nu s-o fi prãbuşit, asta numai el poate sã ne-o spunã, asta-i soarta noastrã, sã nu ne înţelegem cu aeroplanele, pînã la urmã, dragul meu text, unul dintre noi e nebun."

Sexul Sufletului

Este un text mai vechi; o "ars poetica" pentru o cauza care pare continuu pierduta si regasita; sincera sa fiu, mai mult pierduta. Un rasarit al constiintei de sine care incepe bizar, intr-o inserare. Si mirosea a Regina-Noptii si a menta salbatica...

"Sexul sufletului

Cred că nu există adult care să nu ţină undeva, într-o îndoitură a sufletului, amintirea lungilor călătorii din copilărie în zona din josul pîntecelui. Aburul acelei nesfîrşite senzualităţi, fragmente de stări deopotrivă în logica jocului şi a presimţirilor, concretul a cărui trăsătură fundamentală este evanescenţa. O jucărie de aer, un nor de piatră. Acea stare, mai degrabă această amintire a mea despre acel atunci, este esenţa erosului.
Un soi de mistică a androginului, care-şi lipseşte tocmai pentru că se are prea mult. Uneori, cînd mijesc ochii ca să privesc lumea, regăsesc în goana tramvaiului acelaşi aer toxic şi incredibil de senzual în amurgul înaintînd ca o gură umedă peste oraş.

Cu sexul de mînă

Spre marea mea mirare am fost catalogată drept una care scrie despre sex: neinhibată, neînfricoşată, călare pe Kama-Sutra, vulgară, incitantă. Nu mai vorbesc despre nenumăratele oferte pe care le-am primit pe Internet cum că mă va satisface unul sau altul, în caz de nevoie spargem geamul. Ce să zic... adevăraţi zmei. Rămîne pur şi simplu neliniştea, freamătul pe care îl stîrneşte cuvîntul obscen, greu, carnea dezvirginată de idei.
Dar e dreptul meu să-mi bat joc de voi, să vă provoc, să vă ironizez la nesfîrşit, fără pic de compasiune, fără pic de milă faţă de imaginea pe care o aveţi în cap despre voi înşivă, faţă de prostia care vă aureşte şi vă face o pradă atît de uşoară pentru capcanele mele de cuvinte.
Calitatea de a stîrni polemici a sexului mă pune pe jar: îmi face o uriaşă plăcere să-mi disimulez paradigmele culturale în dosul nevinovatelor cuvinte ca „pula”. Altundeva, în alte straturi ale textului clocesc ouăle otrăvite. În ceea ce mă priveşte am făcut exact ceea ce am vrut să fac, nici o crimă de pe lume n-a fost mai îndelung premeditată. Unele poezii sînt scrise de-a lungul a zece ani, tăiate, fragmentate, reluate, abandonate şi din nou scrise.
Pornografia mă interesează în măsura în care este o dimensiune socială, o pîrghie; nu scriu despre propria mea sexualitate pentru că este un ritm al fiinţei mele pe care nu trebuie să mi-l explic mai mult decît respiraţia (şi, probabil, pentru că sînt conştientă că îmi trebuie mai mult talent, ha!). Undeva, între lumina reclamelor şi blugii mulaţi pe fund e o urmă amuşinată de un cîine.
Cumva, furia mea adolescentină, nu încetează să răbufnească, micul şi personalul meu război cu lumea îmi aduce linişte, confirmări, cuibăreala răsfăţată în pliul călduţ al mulţumirii de sine: „Iată, din nou, am avut dreptate, pot sta liniştită, nu m-am înşelat.”
De altfel, pentru cineva care ştie, de exemplu, pictura lui Holbein, „Ambasadorii”, nu e nici o vrăjeală. Sexul este pur livresc, cultura e biografie.

Sexul orgamizat

Teroarea, imuabilitatea plăcerii. „Cum se cheamă ce au făcut? Dragoste, după doctorul Reich, au îndeplinit sfînta funcţie a orgasmului, au scăpat ca prin urechile acului în ordinea următoare: 1) de nevroză; 2) de cuirasa caracterială; 3) de stază; 4) de fascism; 6) de stalinism; 6) de cancer. De-acum încolo sînt liberi şi mîndri, au învins două mii de ani de represiune sexuală iudeo-creştină”. („Noua dezordine amoroasă”, Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut).
La drept vorbind, e plictisitor să tot vorbeşti despre sex în termeni de revelaţie absolută. Cine a aflat deja că nu s-a născut prin fotosinteză e destul de incredul şi destul de precaut cînd se apropie de un text care „tratează” sexul. Singura scăpare, cît de cît onorabilă, e umorul. Nu ironia. Cînd scriu pentru revistă nu pot să nu mă gîndesc că mi-am pus şi eu problema cum se sărută. Mă simt oarecum prinsă în responsabilitatea pe care nu pot să nu o simt faţă de neliniştea pur operaţională, a faptului că „trăirismul” e paralizant, trebuie să ştii să mînuieşti un corp cu toată chinezăria nervilor care îl animă. E o funcţie pedagogică pe care mi-o asum cu voioşie, o provocare minunată, ca atunci cînd rîdeam tîmp pe sub bancă la orele de biologie.
Nu ştim să vorbim despre organele noastre sexuale – le acoperim pudici în chiloţeii dantelaţi ai sentimentelor, le personalizăm cu propriul nostru caracter. De ce nu ne investim rinichii cu dorinţe? De-abia ce bietul ficat a fost cît de cît ciugulit de vultur şi a ieşit din anonimat... În alte culturi a mînca este cel mai profund act de cunoaştere.
Nu mă încearcă nici o nostalgie, nici o părere de rău, nici un sentiment de vină sau dorinţa de a face mai mult din ceva care este deja ceea ce este. Din nou, plierea pe o realitate dublă, aşa cum este ea în sine şi libertatea de a o gîndi aşa cum sînt eu. Dar nu poţi spune nimic despre ceea ce nu ştii.
Încerc să ies din bălăcirea într-o exterioritate dureros de scîrboasă; nu suport jalnicele încercări de literaturizare de tipul „vulva ei fierbinte aştepta penisul meu tare”. Imediat mi-l imaginez pe Dumnezeu creînd vulve şi penisuri.
Nu te învaţă nimeni ce şi cum să simţi, nici măcar ce şi cum să ştii; dar e un subiect despre care se poate vorbi, se poate scrie, pur şi simplu. Un bun, necesar compromis, între fiziologie şi spirit.

Şi totuşi, scrisul...

Şocul nu a întîrziat foarte mult. Devreme mi s-a spus că mie îmi vine uşor că, oricum, am talent la scris; nici nu contează dacă am şi eu o idee, acolo, importantă e seducţia textului. Cu alte cuvinte, sînt lipsită de conţinut. A fost unul dintre puţinele momente care mi-au stîrnit revolta adevărată, o revoltă mocnită, apăsată, sumbră, un întreg secol al privitului pe sub sprîncene şi al lui „onaniştilor!” Nu pot spune că m-am potolit.


Cam aşa. "

Uneori, cind ploua

Uneori, cind ploua, imi aduc aminte de un dialog din "O suta de ani de singuratate" a lui Marquez. Nu era chiar un dialog, cei doi comunicau prin intermediul telegrafului. Colonelul Aureliano Buendia si Gerineldo vorbeau despre razboi, inaintari de trupe, strategiile unui razboi in care colonelul avusese parte numai de infringeri. La sfirsitul conversatiei Gerineldo ii transmite ca ploua acolo unde e el, iar Aureliano Buendia raspunde: "Nu fi poltron, Gerineldo, e firesc sa ploua in august" Nu mai tin minte daca era chiar in august, cel mai probabil, nu. In orice caz, raspunsul colonelului vorbeste despre singuratate si despre o inima care nu a cunoscut niciodata iubirea.
"Un veac de singuratate" e o carte buna de care sa-ti aduci aminte cind ploua. Frumoasa Remedios care se ridica la ceruri in filfiit de cearcefuri la orele patru ale dupa-amiezii invaluita in parfumul begoniilor si un copil mincat de furnici la sfirsitul unui secol intreg in care oamenii se cauta si nu se mai pot gasi. In fond, cine stie daca au vrut vreodata sa fie gasiti? E mai bine sa nu te gindesti.

Daca voi nu ma vreti, eu va vreu!

Poftim, am tinut cu tot dinadinsul sa fiu prezenta in zona internautilor si acum habar nu am ce sa scriu, cu ce sa incep. Nici macar titlul nu e inspirat, a fost atit de folosit, incit...
In principiu, ideea este ca acest blog sa fie unul care se adreseaza tuturor celor care citesc/scriu/creeaza mai mult sau mai putin inspirat. Feministelor - care-mi sint dragi, desi mai draga-mi este dreptatea - misoginilor, de la care astept, daca nu respect, macar decenta in postari - ca altfel va rad! - politicieni, politiciene, prieteni si toti cei care cred ca merita sa-si toceasca degetele pentru a scrie aici.
Astept sa vad/aflu despre carti noi, idei noi, motivele pentru care ne plingem ca sintem inculti, ca nu mai citeste nimeni, ca nu avem valori. Vreau sa stiu de ce citeste cine citeste si de ce nu citeste cine nu citeste.
Deocamdata, atit... Mai departe, vazind si facind...