Sexul Sufletului

Este un text mai vechi; o "ars poetica" pentru o cauza care pare continuu pierduta si regasita; sincera sa fiu, mai mult pierduta. Un rasarit al constiintei de sine care incepe bizar, intr-o inserare. Si mirosea a Regina-Noptii si a menta salbatica...

"Sexul sufletului

Cred că nu există adult care să nu ţină undeva, într-o îndoitură a sufletului, amintirea lungilor călătorii din copilărie în zona din josul pîntecelui. Aburul acelei nesfîrşite senzualităţi, fragmente de stări deopotrivă în logica jocului şi a presimţirilor, concretul a cărui trăsătură fundamentală este evanescenţa. O jucărie de aer, un nor de piatră. Acea stare, mai degrabă această amintire a mea despre acel atunci, este esenţa erosului.
Un soi de mistică a androginului, care-şi lipseşte tocmai pentru că se are prea mult. Uneori, cînd mijesc ochii ca să privesc lumea, regăsesc în goana tramvaiului acelaşi aer toxic şi incredibil de senzual în amurgul înaintînd ca o gură umedă peste oraş.

Cu sexul de mînă

Spre marea mea mirare am fost catalogată drept una care scrie despre sex: neinhibată, neînfricoşată, călare pe Kama-Sutra, vulgară, incitantă. Nu mai vorbesc despre nenumăratele oferte pe care le-am primit pe Internet cum că mă va satisface unul sau altul, în caz de nevoie spargem geamul. Ce să zic... adevăraţi zmei. Rămîne pur şi simplu neliniştea, freamătul pe care îl stîrneşte cuvîntul obscen, greu, carnea dezvirginată de idei.
Dar e dreptul meu să-mi bat joc de voi, să vă provoc, să vă ironizez la nesfîrşit, fără pic de compasiune, fără pic de milă faţă de imaginea pe care o aveţi în cap despre voi înşivă, faţă de prostia care vă aureşte şi vă face o pradă atît de uşoară pentru capcanele mele de cuvinte.
Calitatea de a stîrni polemici a sexului mă pune pe jar: îmi face o uriaşă plăcere să-mi disimulez paradigmele culturale în dosul nevinovatelor cuvinte ca „pula”. Altundeva, în alte straturi ale textului clocesc ouăle otrăvite. În ceea ce mă priveşte am făcut exact ceea ce am vrut să fac, nici o crimă de pe lume n-a fost mai îndelung premeditată. Unele poezii sînt scrise de-a lungul a zece ani, tăiate, fragmentate, reluate, abandonate şi din nou scrise.
Pornografia mă interesează în măsura în care este o dimensiune socială, o pîrghie; nu scriu despre propria mea sexualitate pentru că este un ritm al fiinţei mele pe care nu trebuie să mi-l explic mai mult decît respiraţia (şi, probabil, pentru că sînt conştientă că îmi trebuie mai mult talent, ha!). Undeva, între lumina reclamelor şi blugii mulaţi pe fund e o urmă amuşinată de un cîine.
Cumva, furia mea adolescentină, nu încetează să răbufnească, micul şi personalul meu război cu lumea îmi aduce linişte, confirmări, cuibăreala răsfăţată în pliul călduţ al mulţumirii de sine: „Iată, din nou, am avut dreptate, pot sta liniştită, nu m-am înşelat.”
De altfel, pentru cineva care ştie, de exemplu, pictura lui Holbein, „Ambasadorii”, nu e nici o vrăjeală. Sexul este pur livresc, cultura e biografie.

Sexul orgamizat

Teroarea, imuabilitatea plăcerii. „Cum se cheamă ce au făcut? Dragoste, după doctorul Reich, au îndeplinit sfînta funcţie a orgasmului, au scăpat ca prin urechile acului în ordinea următoare: 1) de nevroză; 2) de cuirasa caracterială; 3) de stază; 4) de fascism; 6) de stalinism; 6) de cancer. De-acum încolo sînt liberi şi mîndri, au învins două mii de ani de represiune sexuală iudeo-creştină”. („Noua dezordine amoroasă”, Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut).
La drept vorbind, e plictisitor să tot vorbeşti despre sex în termeni de revelaţie absolută. Cine a aflat deja că nu s-a născut prin fotosinteză e destul de incredul şi destul de precaut cînd se apropie de un text care „tratează” sexul. Singura scăpare, cît de cît onorabilă, e umorul. Nu ironia. Cînd scriu pentru revistă nu pot să nu mă gîndesc că mi-am pus şi eu problema cum se sărută. Mă simt oarecum prinsă în responsabilitatea pe care nu pot să nu o simt faţă de neliniştea pur operaţională, a faptului că „trăirismul” e paralizant, trebuie să ştii să mînuieşti un corp cu toată chinezăria nervilor care îl animă. E o funcţie pedagogică pe care mi-o asum cu voioşie, o provocare minunată, ca atunci cînd rîdeam tîmp pe sub bancă la orele de biologie.
Nu ştim să vorbim despre organele noastre sexuale – le acoperim pudici în chiloţeii dantelaţi ai sentimentelor, le personalizăm cu propriul nostru caracter. De ce nu ne investim rinichii cu dorinţe? De-abia ce bietul ficat a fost cît de cît ciugulit de vultur şi a ieşit din anonimat... În alte culturi a mînca este cel mai profund act de cunoaştere.
Nu mă încearcă nici o nostalgie, nici o părere de rău, nici un sentiment de vină sau dorinţa de a face mai mult din ceva care este deja ceea ce este. Din nou, plierea pe o realitate dublă, aşa cum este ea în sine şi libertatea de a o gîndi aşa cum sînt eu. Dar nu poţi spune nimic despre ceea ce nu ştii.
Încerc să ies din bălăcirea într-o exterioritate dureros de scîrboasă; nu suport jalnicele încercări de literaturizare de tipul „vulva ei fierbinte aştepta penisul meu tare”. Imediat mi-l imaginez pe Dumnezeu creînd vulve şi penisuri.
Nu te învaţă nimeni ce şi cum să simţi, nici măcar ce şi cum să ştii; dar e un subiect despre care se poate vorbi, se poate scrie, pur şi simplu. Un bun, necesar compromis, între fiziologie şi spirit.

Şi totuşi, scrisul...

Şocul nu a întîrziat foarte mult. Devreme mi s-a spus că mie îmi vine uşor că, oricum, am talent la scris; nici nu contează dacă am şi eu o idee, acolo, importantă e seducţia textului. Cu alte cuvinte, sînt lipsită de conţinut. A fost unul dintre puţinele momente care mi-au stîrnit revolta adevărată, o revoltă mocnită, apăsată, sumbră, un întreg secol al privitului pe sub sprîncene şi al lui „onaniştilor!” Nu pot spune că m-am potolit.


Cam aşa. "