Ajunul Crăciunului

Este noaptea în care am din adîncul sufletului speranţa că oamenii sînt buni prin definiţie, decît să trăiesc cu adevărul că sînt nişte fiinţe cumplite. E noaptea în care mă gîndesc la străbunica mea cea aprigă, care fuma tutun învelit în ziar şi ne alunga cu mătura prin curte şi care mi-a făcut mie, pentru că am rugat-o pe bunica cu lacrimi în ochi, şi nu a vrut, dar străbunica s-a îndurat de mine - un colăcel mic împletit, printre alţi colaci mari şi ritualici. În podul străbunicii mele am găsit o carte în chirilică şi aşa am învăţat caracterele greco-ruseşti ca să pot citi prezicerile despre vreme, în funcţie de coaja copacilor şi mersul norilor. Noaptea de Ajun e noaptea zăpezilor fantastice în care eu nu eram un copil amărît cu mucii îngheţaţi pîn' la bărbie, ci eram purtată pe umerii lu' tata care se lupta eroic cu troienele ca să mă ducă la bunica, în timp ce fratele meu mai mare era literalmente tîrît, că e băiat mare, prin zăpada mai groasă decît China, către căldură. Normal, cînd intram în curte luam în cap toţi ţurţurii atîrnaţi de streaşini, pentru că tata înalt, eu înaltă, casele mici, deh, viaţa asta crudă. E noaptea în care îmi amintesc că mă copleşea statura Moşului - muuuuuuuuult prea înalt - dar că îmi făceam curaj să îi recit poezii şi el mi-a dat din sac o păpuşică negresă!!!! - vorbim de anii '74, da? - şi mă holbam la ea fără să ştiu exact cum se manevrează culoarea pielii, dar am iubit-o ca la patru ani, că aşa era de altceva şi era a mea. Îmi mai aduc aminte că stăteam la bunici "pe deal" şi mi-am confecţionat mănuşi din şosete ca să mă dau cu sania, evident, "de pe deal" şi cînd am ajuns acasă a trebuit să suport frecatul cu zăpadă, că îmi degeraseră picioarele şi dacă le lipeam de sobă mă mîncau de nu mai puteam şi în ce hal mai boceam cînd a adus bunicul un lighean de zăpadă de-afară. Şi mama a primit un ciorchine de banane verzi şi le-a pus să se coacă sus, pe sobă, şi eu care încă de atunci aveam predilecţie la fructul oprit, m-am strecurat şi am furat una şi într-un asemenea hal mi s-au strepezit dinţii că ani de zile am refuzat să mănînc banane şi străbunicul care priza tutun cu nările tumefiate şi mişcîndu-se încet şi străvechi. Asta e noaptea mea de Ajun. Să fiţi fericiţi, oameni buni.

Cântăreaţa cheală are perucă!

Dialog cotidian: Mama: "Mănânci supă cu rasol de usturoi?", Eu: "Nu", Ea: "De ce?" Eu: paralizie cerebrală subită.
Cam tot aşa duc un soi de dialog exasperant al surzilor în ultima vreme. Foarte rare momente cu sens, senzaţia obositoare că înot în ulei. O prietenă, Doina, care a făcut o campanie împotriva violenţei domestice îmi aduce aminte că, totuşi, am scris o carte pe tema asta. Şi-a făcut un blog care, zic eu, merită văzut, citit, comentat :http://initiativafemina.blogspot.com/ Pe de altă parte, port tot felul de polemici fără rost cu diverşi masculi bine-intenţionaţi care susţin legalizarea prostituţiei. Îngrozitor nu mi se pare că gândesc aşa. Îngrozitor mi se pare că mie, de exemplu, nu mi-ar fi trecut în veci prin cap aşa ceva, îngrozitor mi se pare că ştiu că sărăcia şi nicidecum dorinţa unei desfrânări perpetue le face pe femei să aleagă să-şi vîndă sexul. Ce scârboşenie, ce înjositor pentru orice om să cumpere un organ cu ora! Câtă infinită indulgenţă faţă de otrepele astea ticăloase, care consideră că nu fac nici un rău dacă îşi cumpără şi ei, acolo, un vagin. Aiuritor, mă întreb când şi cum mi-am greşit galaxia.
Noroc cu mine:-))) Am redescoperit "De rândul nunţii" a iubitei mele Irina Nicolau, ediţia bibliofilă din poeziile lui Ion Barbu şi am primit cadou de ziua mea o ediţie bilingvă a poemelor lui Francois Villon, cu note şi cu partea de franceză în franceza veche, în care a scris drăguţul şi şturlubaticul de Villon. Ce uşurare să ştiu că mai am de citit atâtea şi atâtea cărţi, în timp ce alţii se preocupă să facă bani ca să aibă cu ce cumpăra vagine!

TEATRUL DE ALALTĂSEARĂ

Aseară am fost, din nou, la teatru. Nu merg chiar aşa de des pe cât ar trebui, dar mă consolez cu gândul că unii merg atât de des pe cât n-ar trebui. Dat fiind că eu am o istorie a mea cu teatrul din Sfântu-Gheorghe, mă mulţumesc să mă întreb dacă piesa lui Caragiale, "D-ale Carnavalului", care este prin excelenţă un qui pro quod, mai avea nevoie de adăugări, deşi, recunosc, asta mi-a plăcut teribil, pentru că reuşeam să confund personajele între ele la modul magistral, adică îi puneam la locul lor! Vreau să spun că regizorul a reuşit să mă facă să caut qui pro quo-ul între actori! Este evident că Florin Vidamski trebuia să fie dom' Nae Girimea, iar Aioanei, Catindatul, este evident că actorii, în principiu, ar fi trebuit să se schimbe între ei. Singurul la care mi-au curs lacrimile de râs este actorul maghiar, căruia îi cer foarte mare iertare, pentru că îmi scapă acum numele lui, iar episodul cu o Mangafa vorbind ungureşte mi s-a părut foarte bun, deşi m-am răsplictisit de "Az a szep", nu s-a plictisit toată lumea? Eu, de exemplu, mai ştiu şi alte cântece ungureşti. În rest, nu am înţeles exact de ce regizorul a făcut mici, foarte mici schimbări la replicile personajelor. Dacă piesa nu este "în interpretarea" lui Traian Şoimu, nu am priceput, de pildă, de ce chelneriţa pe patine cu rotile spune ce avea de spus Catindatul. Să aibă şi ea o replică, acolo? Având în vedere că sunt, probabil, printre puţinii muritori care ştiu pe de rost piesele lui Caragiale - mai puţin "Năpasta" -, tre' să recunosc că m-a nedumerit pentru că nu am înţeles de ce? Ce rost avea? Erau, totuşi, schimbări mult prea mici ca să fie observate de altcineva, care nu e un fanatic al pieselor lui Caragiale. La partea de final e destul de rasolit personajul Ipistatului, şi e sărită celebra replică a lui Iordache, aparte, cu "A murit francul" :-)) Şi rolul Miţei s-a apropiat un pic cam prea periculos de mult :-)) de formele clinice ale isteriei - o şi vedeam făcând "arcul isteric" al lui Charcot, sau prăbuşită într-o criză de epilepsie, cu spume la gură. Miţa e o uşurică, nu are profunzimea Vetei, din "O noapte furtunoasă". Nae Girimea, în ipostaza de un narcisism suprem, mi s-a părut excelent ca viziune, dar actorul nu a avut greutate, sorry, prea slăbuţ, prea finuţ, prea copil. Pe Dom' Năică îl văd ca pe un Trahanache la tinereţe, viclean, încântat de sine şi îndeajuns de abil să prostească două femei şi doi bărbaţi. În fine, una peste alta, m-am distrat şi am râs, dar am plecat acasă tot cu Caragiale al meu. Sorry, băieţi şi fete. Next time.

Pentru că sînt liberă

Pentru că sînt liberă de mai bine de două mii de ani, pentru că iubesc libertatea spiritului, pentru că ştiu că e greu şi nu e uşor, pentru că ştiu cât valorează carnea şi ştiu cât valorează spiritul, pentru că ştiu că totul e foarte la mijloc aici şi acum, măcar aici şi acum să ne uităm la noi înşine! Pentru mine au trecut 2000 de ani de la Revoluţie. Pentru tine câţi ani au trecut?

Campanie, arza-o-ar focul!

Încep cu veştile bune. Ca pe vremea când eram mică şi îmi ascundeam, vara, banii de cărţi în cizme şi iarna, în pantofi - a, banii de cărţi erau furaţi cu mare frică şi strângere de inimă de la restul pe care îl primeam când mă trimiteau ai mei la cumpărături şi de la suprema mândrie şi fanfaronadă că strângeam castraveţi şi câştigam bani la 12 ani, băi! - azi am cumpărat, pe datorie, două cărţi de la Librăria "Pentru Comunitate" şi nu pentru mine, ci pentru un pupil al meu, ca să zic aşa. Tare mi-s dragi copiii! La Librăria Pentru Comunitate RAO are reducere 15%, cele mai scumpe cărţi se vând ca braga! Mamă, da' ce carte cu piraţi! Şi directorul de la RAO e Ilieş Câmpeanu, fostul meu prof de literatură de la facultate, care mi-a ars un zece cât casa pentru că am citit interpretarea cuvânt cu cuvânt de la "De rerum natura" a lui Lucreţiu! Vreau înapoi la şcoală! Ilieş Câmpeanu ne spunea că fetiţa lui nu se prea îndeasă să citească "Capra cu trei iezi", întrucât bietul prunc de 7 ani s-a crizat definitiv la faza cu capetele iezilor rânjind la fereastră şi păreţii plini de sânge.

Vestea proastă este că au început alegerile şi mie mi se învârte capul, pentru că nu pot pricepe de ce un om raţional, plin de bun-simţ, cu frică de Dumnezeu şi cu pantofi cu şireturi vrea în Parlament. Mă uitam aseară la un documentar cu Hitler pe TVR Cultural şi nu îmi venea să cred. Sunt absolut convinsă că un nou idiot de genul ăsta ar putea fi votat din nou de o gloată de imbecili. Şi mă exclud din gloata de imbecili pentru că ştiu că nu sunt fanatică în ceva, orice. Nu sunt fan decât Elvis Presley, că e mort şi mişcă din şolduri ca un delfin, da' şi de el râd sincer că bagă nişte tremolouri de-mi tremură mustăţile, nu alta. Ce aşteptări şi ce responsabilităţi îşi asumă aceşti oameni? Sigur că e o tâmpenie să gândesc aşa, dar chiar îşi imaginează vreo secundă că deţin puterea? Oamenii ar trebui, într-un viitor nu prea îndepărtat, cred eu, să fie obligaţi să facă politică, pentru că sunt buni şi se pricep. Ar trebui scoşi de prin văgăuni de prietenii lor şi să li spună Du-te la oştire, pentru ţară mori, şi peste opt ani, maxim, promitem că găsim pe altcineva. Şi se va ajunge aici, la ceea ce este statutul de servitor al omului politic. Cu mult mai devreme decât îşi imaginează dinozaurii. Şi mă îngrijorează feseniştii. Se pare că oamenii au uitat baronatele locale. Tare îmi doresc să nu iasă din nou feseneul!

MUZICI SI FAZE

De obicei nu plagiez, dar titlul lui Ovidiu Verdeş, apărut, hăt, pe vremea când eram eu tânără mi s-a părut în regulă. Ascult muzică şi am un milion de faze. Ba ascult "Lust for life", ba citesc Tom Sawer, ba Homer, ba Pink. Ba visez incredibil cum trece marele mamifer aerian şi sparge geamurile Luvrului, în timp ce eu, prinţesa nefericită osândită să doarmă pe un pat de 20 de saltele sub care e ascuns un bob de mazăre, care mă face să mă perpelesc şi să nu dorm toată noaptea. Ba nici vorbă, noaptea următoare visez cum intru eu la Luvru pe 2 euro şi mă prinde Apocalipsa. Chiar se întunecă cerul la 2 metri de pământ şi e negru şi plin de fulgere, iar eu ies ca toanta să casc gura în loc să-mi fie vreo frică. Pe bune, ies afară şi mă holbez cum aleargă norii negri ca negrul la un pas de capul meu şi totul se dărâmă, că aşa e Apocalipsa. Culmea e că eu mă bucur că e extrem de plastic şi de frumos, n-am văzut asemenea culori şi asemenea nori şi trăsnete în viaţa mea. O fi pentru că-s fată de la oraş de vreo cinci generaţii. Cum Doamne, Doamne să te bucuri că vine Apocalipsa, numai pentru că arată bine? Too much TV!!! Aşa după care am stat cuminte vreo câteva zile, pentru că si eu, ca toată lumea, mă gândeam că sunt depozitul marii inconştienţe colective şi că mi-am visat inconştientul colectiv. Din fericire, dacă sfârşitul lumii arată atât de spectaculos, din păcate, oameni buni, io chiar aş dori să particip. Acum.

DACĂ MAI SCRIU

De unde vin, încotro mă duc, si, dacă, vreodată, îmi va mai trece prin cap întrebarea cine sunt. La vîrsta mea ignobilă am aflat cine sînt: sînt de unde vin şi încotro mă duc. Sînt prezentul perpetuu. Nu e o noutate că eşti doar în secunda pe care o trăieşti. Nu e noutate că sunt tot trecutul meu şi niciodată un viitor pe care il aproximez în funcţie de parametri bizari. Dacă sînt bună, viitorul e bun? Dacă sînt rea, viitorul e rău? Dacă sînt ieşită din orice fel de norme, viitorul este tot aşa? Dacă eşti foarte frumos, viitorul e la fel? Dacă eşti foarte urât, se pune? Dacă eşti infinit de înalt şi de jos, dacă eşti aproape urât şi aproape frumos, dacă eşti un om ca o pară, dacă eşti ceva, o fi aşa? Dacă eşti doar un cuvânt care nu e scris niciodată? un cuvânt, atâta

Balada de Francois Villon cel Mic lui Francois Villon cel Mare

Tu, ochi de drac, iubit de curve
Mă-nchin azi ţie, abitir,
Că dintre tonţii din tractir
Ne-mperechem ca două bube

Maestru-al scroafelor stătute
şi-al porcilor-nveliţi în foi
Din scîrna cărnilor căzute
Alegem cu dreptate noi:

Să bem până ne-om pierde ciotul
Să împuţim domnia cheală
Cu vorbe ce nu-şi au sorocul
Şi-i fac să strîmbe cu acreală

Din nasul burduhos, de boi
Să râdem de spînzurătoare
Cu ochi năuci la ea cătînd
Şi plini de bube şi putoare
Să-ncălecăm pe câte-un fund.

Închinare:
Francois Villon, coroană tristă
Pe capul umed de calic
De n-aş fi o muiere proastă
Aş crede că sînt tu, un pic.

TEATRU!

Carevasăzică, detest teatrul, sau, mai în spiritul lui Eugen Ionescu, detest teatralitatea. De asta mă duc cu o consecvenţă sado-maso la teatru, să mă conving de fiecare dată că am dreptate, că regizorul e de căcat, că a sacrificat experienţa purei şi simplei comunicări pe altarul băşinilor din capul lui/ei, uatever. De data asta piesa Geaninei Cărbunariu, "Sado-Maso Blues Bar", m-a convins că mai merită. Nu că mi-ar fi plăcut la nebunie jocul în doi al actorilor şi partitura genială a lui Virgil Aioanei, nu că am iubit realmente felul în care cei doi îşi crează decorul, costumele şi lumina, adică ei cu mânuţa lor, nu că muzica m-a făcut să mor de râs, nu că sărutul celor doi m-a făcut să mor de invidie - când pana mea m-am sărutat aşa ultima dată? - nu, nici vorbă de asemenea chestii. Întrucât chiar sunt de modă veche partitura lor actoricească m-a făcut să mă gândesc, cu o nostalgie de brânză mucegăită, ce copios m-aş fi amuzat pe vremea teatrului "The Globe", în care bărbaţii jucau roluri de femei, când li se prăbuşea decorul în cap şi ei îşi continuau recitalul ieşind de prin canavale, când frigul şi păduchii alungau toţi spectatorii din sală. Genial! Realmente, experienţa de aseară a fost una de Shakespeare, m-a făcut să mă gândesc tot timpul la "Visul unei nopţi de vară", "Nevestele vesele din Windsor" şi la "Totul e bine când se termină cu bine". Odată pentru totdeauna mă conving că am dreptate, că arta nu e făcută să-mi placă mie, ci să îmi pun întrebări şi să îmi sondez limitele reale, nu cele adunate cu grebla în capul meu de un ego suprem egoist şi idiot. M-a făcut să îmi dau seama câtă profunzime încape în înţelegere şi cât de simplu e să preferi să nu înţelegi, pentru că "nu te identifici". Degeaba se supără oricine. Prostia omenească e inepuizabilă, deopotrivă cu ideea că am fost făcuţi prin fotosinteză. Io recunosc: mama şi tata s-au futut.

Aparenţă şi esenţă

Aş începe deosebit de scârbos această însemnare, dar de când colegii mei din presă mi-au pus linku' la ei pe bloguri, îmi mai ţin şi eu limbuţa în frâu, că mă ruşinez. Asta nu înseamnă că nu îi f...t în gură cu tunul pe toţi cei care îşi imaginează că presa există ca să le facă lor imagine şi, eventual, că tot circulă impresia că ziariştii sunt artişti rataţi, să le ridicăm şi un monument. În tot cazul, mă apucă groaza, pandaliile şi vertijul, la gândul că sunt contemporană cu o cantitate industrială de avortoni. În calitate de semnatar al articolelor mele fac parte dintr-o categorie extrem de expusă, dar e o expunere asumată, o expunere care implică, în aceeaşi măsură, curaj şi înţelepciune, adică, zic şi eu în magnitudinea mea, un soi de bătut pasul pe loc, care înseamnă echilibru. Nu sunt trubaduru' durerii şi al dreptăţii nimănui, datoria mea este să verific din cel puţin două surse. Eu pornesc de la premisa că nu am cititori tâmpiţi, nu îmi permit altceva. Dar toate bisericuţele, toate rahaturile de vecinătăţuri de compromis, toate porcărioarele stabilite prin bombe insalubre, toate bârfele la o vodcă mică, toate orgoliile inflamate, se trezesc să pună mâna pe telefon, sau să vină în persoană să te atace de parcă lumea începe şi se sfârşeşte la ei şi de ce tu -acum un urmează un ton sfohraitohr- nu i-ai făcut să pară inclusiv Moise, Buddha, Mahomed şi Iisus Hristos. Ca nu sunteţi, băi, de-aia. A, da, şi am verificat din două surse.

APOCALYPSTICK

"Vai, vine sfârşitul lumii", zice maică-mea, speriată, în timp ce eu, proaspăt melancolică, intram pe uşă abia întoarsă de la mare (mă gândeam, pur şi simplu, cât de extraterestru arată marea în lumina filtrată a norilor la începutul lui septembrie şi făceam asocierea cu Solaris a lui Tarkovski şi mă gândeam că ştie ce gândesc şi ce ar fi dacă mi-ar materializa gândurile şi... chestii). Auzisem ceva despre experimentul recreării Big-Bang-ului, şi aveam îndoielile mele - văzusem un film pe chestia asta, too much TV!!!! -, dar când am auzit-o pe maică-mea m-am liniştit pe deplin. De-a lungul timpului mi-am cultivat în aşa măsură neîncrederea în opiniile maică-mii, încât ar veni sfârşitul lumii dacă s-ar adeveri vreuna dintre ele!
În orice caz, după mizeria, mârlănia şi mitocănia adânc scârnavă pe care le-am văzut la mare îi scriam unei amice că, în opinia mea, am murit demult cu toţii şi am ajuns în iad. Ştiu că sună oarecum patetic, dar pur şi simplu mi-a sfâşiat sufletul să văd marea, pe care o iubesc realmente ca pe o fiinţă, pentru că se mişcă şi vorbeşte şi e multă şi e plină de viaţă, atât de batjocorită. Intram în apă cu ochii în patru să nu alunec şi să dau cu fundul de fund din motive de PET-uri de bere, ocazie cu care le uram invariabil băutorilor să le stea în gât şi să moară cu clăbuci de bere ieşindu-le pe urechi, în chinuri cum numai mintea mea de poeta poate imagina; înotam agale şi dădeam cu nasul de... tampoane, fraţilor, tampoane şi mă întrebam cum dracu' le-a alunecat ăla din chiloţi şi le uram posesoarelor să rămână însărcinate toată viaţa, în fiecare an, până la menopauză şi chiar după; nisipul în care îmi îngropam şi eu lăbuţele triste de miriapod veşnic nemulţumit, în încercarea de a găsi oleacă de răcoare, oleacă de mângâiere, mi se umpleau rapid de mucuri de ţigară şi coji de seminţe şi săream câteva sute de secole înapoi şi-l blestemam pe Montezuma şi pe ciracii care au adus tutunul din Lumea Nouă şi pe toţi nesimţiţii şi nesimţitele care nu aveau decenţa să-şi civilizeze urmările viciului, ci numai să-şi cultive nesimţirea de vite încălţate. Eu şi prietena mea, fumătoare împătimite amândouă, am creat o adevărată senzaţie între vecinii de cearceafuri, întrucât ne aruncam mucurile într-o cutie adusă anume în acest scop: o cutie de Pringles, botezată, cu tandreţe, "scrumiera mare".
Aşadar, o gaură neagră ar fi chiar o mângâiere, dacă nu se trezeşte Will Smith, sau Bruce Willis să ne salveze şi de aia. În rest, tre' să recunosc că detest la modul absolut şi fanatic tot ce este entertaiment în interacţiunea mea cu vântul şi cu apa şi cu nisipul şi cu soarele. Pur şi simplu nu vreau să mi se promită o "experienţă de neuitat de jumătate de oră", în călătoria până la epava din Costineşti - o nesimţire monumentală, la scară, să-ţi laşi tonele de metal să ruginească în apă, îmi amintea mereu de un cadavru carbonizat, sinistru - nu vreau să îmi bubuie toată noaptea în cap boxele cu muzică tehno, nu vreau să văd ţaţe bălţate lovind copii şi domni burtoşi cu erecţie. Chiar nu vreau.
M-a spălat marea un pic, m-am dus, ca să zic aşa, o idee mai încolo. Bun venit, gaură neagră!!! Ăăăă, există şi un penis negru??? Nu de alta, dar poate ăştia doi reuşesc să creeze o lume mai bună.

Stupefiant, nu mi se pare real!

O tipă care are un blog, premiat drept cel mai citit blog din România, a căpătat un job, o rubrică la Prosport, intitulata "Profana". Fata poate fi găsită la www.andressa.ro, unde îşi zice, cu umor, pasiune, şi evidentă autoreferenţialitate, păsurile. Ceea ce m-a umplut, ca să zic aşa, de şoc este felul în care o bună parte dintre masculii noştri cotidieni, îşi dau cu părerea despre ce scrie ea la "Prosport".
Majoritatea acestor autointitulaţi bipezi i-ar da o muie scurtă. Ăăăăă, dacă mi-e permis să întreb, de ce nu lungă? Sau toţi bărbaţii sînt sperminatori şi se abţin ca într-o secretă tantra, ştiută numai de ei?
Iarăşi, mare parte, o trimit la cratiţă că i se arde mâncarea. Alţii sunt deosebit de interesaţi să arate că nu sînt proşti, şi o înjură cu diverşi termeni, termeni rupţi din intelectual, cum ar fi "aberaţii incongruente". Unii sînt înfocaţi şi virili, ar fute-o pe masa din bucătărie, ca Jack Nicholson pe Jessica Lange, alţii sînt paterni şi pedofili, o pupă dulce pe fund. Alţii sunt vindicativi şi revoluţionari, "Sportul e pentru bărbaţi!", de ce nu scrie fata la reviste de modă? Mai sunt şi unii care înjură cu destul de multă imaginaţie, ceea ce mă aruncă într-o confuzie totală asupra imaginarului sexual masculin. "necuvincios mai sunt atunci cand te citesc si chiar nu ma suport atunci cand practic ma expun sadomasochismului impus de abjectiile tale. caile anale ale literaturii tale, ale stilului tau, sunt destul de edulcorate (da, am zis bine, anal, de la anus). sunt un om respectabil si-ti spun ca nu vad nicio similitudine in abjectia ta. pari misandrina, pari disperata, esti o tampita. imi cer scuze ca te suport si tare mult mi-as dori sa te vad atarnata intr-un hall of fame al spasmodicilor. incep sa cred ca ai nevoie de tratament pentru oligofreni. nesimtito!", zice un nene. Sintaxa e corectă, nenea pare a poseda rolul virgulei şi a parantezei, deşi chestia cu "chiar nu mă suport atunci cînd practic" nu e chiar în regulă. Dar căi anale ale literaturii? Cât suferă nenea ăsta că nu se cacă într-un mod sănătos? Misandrină? Se zice misandră, dar e bine că ştie despre ce e vorba. Îşi cere scuze că suportă pe altcineva, evident că face asta ca să-şi ceară scuze că se suportă pe sine. Cel mai tare îmi place chestia cu "Sunt un om respectabil" şi pari, şi pari, dar eşti o tâmpită! :-))
Asta-i fauna stadioanelor? Aşa gândesc bărbaţii în sinea lor? Că mă gândesc că fotbalul adună milioane de bărbaţi. Asemenea cretinoizi votează? Intrati, vă rog, de amuzament şi spaimă, pe http://www.prosport.ro/cautare?q=Andressa Eu, una sînt stupefiată. Prea pare ca şi cum am fi specii diferite. Mi se pare Freud teribil de actual. Doamne-Sfinte!

Animale la minut

Pisica la minut se place nespus, se iubeşte cu mumu şi mamama, cu vai ce pisica frumoasăăăăăă, vai ce-mi place. Pisica la minut se ţine în condiţii mizerabilissime şi se scoate la înaintare când vrei să îţi demonstrezi că ai sufletul mare. Animalul rămâne tot animal în intimitate, ori îi fuţi două picioare în cap, ori îl ţii închis, ori îl ignori total, că-z doară e animal. Animalul e mai puţin decât un sclav, că nu l-ai cumpărat, l-ai primit, e mai puţin decât un om, că n-are suflet, şi e mai puţin decât o insectă, că nu-ţi dă miere, ca albina, sau malarie, ca ţânţarul. Acuma, ce e animalul? Animalul e omul care-şi ignoră total condiţia şi care îşi permite atrocităţi de genul a ţine un pui de pisică pe ciment, că se descurcă ea. Şi mai animal e cel/cea care pretinde că îi oferă toate condiţiile şi îşi bate joc de un suflet nevinovat, inocent ca în prima zi a pisicilor celeste, care au mângâiat secole de-a rândul sufletul imundului om care îşi căuta nevoia de lux, răsfăţ şi voluptate. Cine are urechi de auzit să audă.

E sîmbătă şi mă răsfăţ cu scrisul

Când stăteam, stăteam, când mă uitam, mă uitam, când între timp, una, alta, pierdeam brusc şirul şi mă resemnam, eram convinsă de atotputernicia magnitudinii mele şi când egoul meu gras se oprea, stăteam chircită şi contemplam urmele trecerii mele solare, numai îngeraşi schizofreni, smintiţi de cap, numai libelule cu barbă şi picioare de porc la proţap, numai banalităţi şi cruci şi răscruci şi atunci fluieram, îmi luam cele două ţâţe destul de voluminoase în mâini şi fugeam ca din puşcă, nu cumva să mă reîncarnez în celebra căpuşă, nu cumva să-mi asum o ceva, un orice, o libelulă imensă, multiplă cu totul şi apuc să mai văd ceva numai când fulguranta mişcare se opreşte un pic şi întrevăd cerul gol ca un cur de copil, iar mişcarea albastră mă iartă şi, din nou, văd cerul numai prin aripa libelulei, iată.

Cel mai bine e atunci când toată lumea e moartă, ucisă de alţii, de ei înşişi, nu importă, cel mai bine e atunci când toţi au crăpat deja, tu ai rămas, unicul, să te bucuri de apă, aer şi soare şi pământ, cel mai mult urăsc copchiii ignari, care ţipă şi zbiară şi urlă şi au senzaţia că universul există ca să ţipe ei în el, îi detest genuin, îi detest de pe acum că vor fi idioţi şi că spiritul uman a inventat atât de mult şi de multe, dar n-a găsit o cale de selecţie pentru prostie, ci numai pentru cei mai tari, cu cele mai bune gene, cu cele mai bune sprâncene, natura învingătoare e hidoasă şi crudă, nu pricep exact de ce mi-ar plăcea ghearele unei pisici, sau colţii unui câine, la naiba cu bestiile, să se bucure de ele în iad cine nu iubeşte mângâierea şoptită, tandreţea sângelui de catifea, cine nu iubeşte pielea abia atinsă de mâini, mai mult o răcoare, mai mult o părere, pentru că eu trăiesc în sufletul meu fierbinte, iar tu trăieşti în sufletul tău fierbinte şi am nevoi foarte simple, nu te apropia prea tare, nu fi foarte departe, ce altceva.

Hop si eu dintr-un extaz într-altul

Era odată o vară veşnică. O vară în care îţi vedeam zâmbetul răsărind pe după dulap, o vară în care veveriţele îşi făceau de cap, şi alergau în joc şi în sus. Noi stăteam cuminţi si bătrâni, ne ţineam de mâini şi din senin se ivea Asia, sau Africa. Noi ne botezam copiii bătrâni şi mai aveam de aşteptat pisicile solare, care ne botezau calcâiele cu nume de insule lunare, care ne botezau sângele cu nume barbare, de fino-ugri, sau de aşteptat, care ne botezau cu nume complet de neaşteptat, ca şaptezeci, sau o sută de ani, şi ştiam, dar ştiam atât de intens pe cât sângele meu poate să ştie, că era adevărat, aşa că doar mă gândeam că nu e nevoie să faci ceva, că e nevoie să taci, că e un ritm atât de intens, atât de subtil şi de touch, că nu te poţi gândi decât la mamifere mari, balene care cântă în la, sau elefanţi care aud în re sau, în cele din urmă, că iubesc cu mult mai mult decât spune.

AM REUŞIT!!!

Habar nu am câţi dintre voi le-aţi ţinut pumnii acelor oameni, dar pot să vă spun că am reuşit! Am schimbat un primar vechi de 27 de ani, am reuşit să aducem revoluţia la Întorsura Buzăului după 18 ani!!! Imens de mult timp pierdut pentru localnici, o bucurie intensă că vor fi accesate programele care le permit oamenilor să intre în civilizaţie, să nu se mai spele la lighean, în apa încălzită la butelie iarna, când sunt -35 de grade. Am reuşit să scăpăm de un tiran crescut la şcoala securiştilor. Bucuraţi-vă pentru oamenii de acolo! Nu îşi vor găsi drumul dintr-o dată, dar măcar încep să îl caute. Echipa a fost formidabilă şi s-a văzut, dar, mai presus de orice, oamenii au fost formidabili, au ales pentru ei înşişi. Cine ştie? Poate chiar lipsea un pic de adrenalină în Zona Buzaielor.

Ţineţi-le pumnii!!!!!

M-am implicat foarte tare afectiv în campanie. Nu mai am nici un chef ca oamenii să piardă pentru că nu au curaj. Nu neg importanta instinctului de conservare, dar tocmai din acest motiv aş dori să înţeleagă că vor muri, dacă nu aleg să schimbe ceva. Ţineţi-le pumnii!!! E o zonă iubită de Dumnezeu şi dispreţuită de oameni care aleg avantajul puterii în schimbul a nimic. Ţine-le pumnii!!!

Începe anul şi la mine

Pentru că m-a rugat Doina să mai scriu şi mă întreabă de ce "am secat". Am secat, oare? Uneori mă întreb, dar rar de tot, pentru că mi-e frică de gîndul ăsta. Nu mă simt încă în stare să sec şi, de fapt, cu tot livrescul şi orgoliul pe care îl presupune o asemenea afirmaţie, nu cred că un poet poate seca. Lupta cu cuvintele a fost înlocuită de lupta cu îngerul, pentru că în îndelunga mea torpoare - n-am mai scris versuri de mult - visez uriaş şi stau zile întregi lipită de câte un vis care-mi umple aerul. Nu contează ce fac, că scriu la ziar sau ca particip la un concurs de cârnaţi, sînt ca o pupă a visului dintr-o noapte oarecare. Sînt fascinată de lumină, mă uit încontinuu cum se schimbă culorile din acest motiv, chiar în mijlocul unei conversaţii care ar putea ajuta viaţa cuiva.
Exemplu: am un nene de care mă mai interesez şi care zace în mizerie. Înainte de Paşti m-am dus să-i duc nişte bani. Când am intrat în camera lui, din cauza fumului de ţigară, lumina se filtra difuz, brusc am avut senzaţia că sînt sub apa respiraţiei lui. Înotam în respiraţie şi ochii lui mi se păreau extraordinar de poruncitori. Ce avea acest nene să îmi poruncească mie? Nimic, doar că erau singurul reper în acel abur şi vocea care suna ireal de aproape. Lumina era prezentă, el nu. La concursul de cârnaţi era un abur uman vizibil, încărcat de frustrări care pocneau, poc! şi de îndelunga lene a stomacurilor care anticipau îmbuibarea, maţele răsucindu-se în aer şi creierul care pleacă într-o călătorie discretă, cu paşi mici de tâlhar.
Ce am eu cu toate astea? Ce au ele cu mine? Probabil, nimic.