Hop si eu dintr-un extaz într-altul

Era odată o vară veşnică. O vară în care îţi vedeam zâmbetul răsărind pe după dulap, o vară în care veveriţele îşi făceau de cap, şi alergau în joc şi în sus. Noi stăteam cuminţi si bătrâni, ne ţineam de mâini şi din senin se ivea Asia, sau Africa. Noi ne botezam copiii bătrâni şi mai aveam de aşteptat pisicile solare, care ne botezau calcâiele cu nume de insule lunare, care ne botezau sângele cu nume barbare, de fino-ugri, sau de aşteptat, care ne botezau cu nume complet de neaşteptat, ca şaptezeci, sau o sută de ani, şi ştiam, dar ştiam atât de intens pe cât sângele meu poate să ştie, că era adevărat, aşa că doar mă gândeam că nu e nevoie să faci ceva, că e nevoie să taci, că e un ritm atât de intens, atât de subtil şi de touch, că nu te poţi gândi decât la mamifere mari, balene care cântă în la, sau elefanţi care aud în re sau, în cele din urmă, că iubesc cu mult mai mult decât spune.