E sîmbătă şi mă răsfăţ cu scrisul

Când stăteam, stăteam, când mă uitam, mă uitam, când între timp, una, alta, pierdeam brusc şirul şi mă resemnam, eram convinsă de atotputernicia magnitudinii mele şi când egoul meu gras se oprea, stăteam chircită şi contemplam urmele trecerii mele solare, numai îngeraşi schizofreni, smintiţi de cap, numai libelule cu barbă şi picioare de porc la proţap, numai banalităţi şi cruci şi răscruci şi atunci fluieram, îmi luam cele două ţâţe destul de voluminoase în mâini şi fugeam ca din puşcă, nu cumva să mă reîncarnez în celebra căpuşă, nu cumva să-mi asum o ceva, un orice, o libelulă imensă, multiplă cu totul şi apuc să mai văd ceva numai când fulguranta mişcare se opreşte un pic şi întrevăd cerul gol ca un cur de copil, iar mişcarea albastră mă iartă şi, din nou, văd cerul numai prin aripa libelulei, iată.

Cel mai bine e atunci când toată lumea e moartă, ucisă de alţii, de ei înşişi, nu importă, cel mai bine e atunci când toţi au crăpat deja, tu ai rămas, unicul, să te bucuri de apă, aer şi soare şi pământ, cel mai mult urăsc copchiii ignari, care ţipă şi zbiară şi urlă şi au senzaţia că universul există ca să ţipe ei în el, îi detest genuin, îi detest de pe acum că vor fi idioţi şi că spiritul uman a inventat atât de mult şi de multe, dar n-a găsit o cale de selecţie pentru prostie, ci numai pentru cei mai tari, cu cele mai bune gene, cu cele mai bune sprâncene, natura învingătoare e hidoasă şi crudă, nu pricep exact de ce mi-ar plăcea ghearele unei pisici, sau colţii unui câine, la naiba cu bestiile, să se bucure de ele în iad cine nu iubeşte mângâierea şoptită, tandreţea sângelui de catifea, cine nu iubeşte pielea abia atinsă de mâini, mai mult o răcoare, mai mult o părere, pentru că eu trăiesc în sufletul meu fierbinte, iar tu trăieşti în sufletul tău fierbinte şi am nevoi foarte simple, nu te apropia prea tare, nu fi foarte departe, ce altceva.