Aparenţă şi esenţă

Aş începe deosebit de scârbos această însemnare, dar de când colegii mei din presă mi-au pus linku' la ei pe bloguri, îmi mai ţin şi eu limbuţa în frâu, că mă ruşinez. Asta nu înseamnă că nu îi f...t în gură cu tunul pe toţi cei care îşi imaginează că presa există ca să le facă lor imagine şi, eventual, că tot circulă impresia că ziariştii sunt artişti rataţi, să le ridicăm şi un monument. În tot cazul, mă apucă groaza, pandaliile şi vertijul, la gândul că sunt contemporană cu o cantitate industrială de avortoni. În calitate de semnatar al articolelor mele fac parte dintr-o categorie extrem de expusă, dar e o expunere asumată, o expunere care implică, în aceeaşi măsură, curaj şi înţelepciune, adică, zic şi eu în magnitudinea mea, un soi de bătut pasul pe loc, care înseamnă echilibru. Nu sunt trubaduru' durerii şi al dreptăţii nimănui, datoria mea este să verific din cel puţin două surse. Eu pornesc de la premisa că nu am cititori tâmpiţi, nu îmi permit altceva. Dar toate bisericuţele, toate rahaturile de vecinătăţuri de compromis, toate porcărioarele stabilite prin bombe insalubre, toate bârfele la o vodcă mică, toate orgoliile inflamate, se trezesc să pună mâna pe telefon, sau să vină în persoană să te atace de parcă lumea începe şi se sfârşeşte la ei şi de ce tu -acum un urmează un ton sfohraitohr- nu i-ai făcut să pară inclusiv Moise, Buddha, Mahomed şi Iisus Hristos. Ca nu sunteţi, băi, de-aia. A, da, şi am verificat din două surse.