Nu-s in toane bune

Am un prieten la care ţin foarte tare. Mie îmi place să spun că e singurul om pe care l-am întâlnit fundamental bun, esenţial carevasazică. Este pur şi simplu bun, aşa e sufleţelul lui - sînt maestră la suflete. Si trece printr-o perioadă cumplită şi mie mi-e ruşine să mă duc peste el cu compasiunea mea şi sprijinul meu. Când a murit tata şi i-am scris necrologul am crezut că mor de durere, dar nu sunt genul de om care se vrea înconjurat de prieteni, de compasiune, de vorbe. Nu îmi diluez suferinţa, ea e acolo. NU ştiu cum să mă comport altfel decât sunt şi mă tot întreb, bine, bine, dar ce faci pentru el, cum eşti lângă el??? Nu fac nimic, i-am explicat doar cum sa manevreze cu florile la înmormântare şi i-am trimis un sms. Atât. Mă tot gândesc dacă am făcut bine sau rău. Există un întreg ritual al morţii care mie mi se pare cel puţin bizar şi care mă face să mă gândesc la moarte, nu la viaţă. Eu, din păcate, ştiu ce se întâmplă după moarte, spun din păcate pentru că sunt un soi de Cassandră, care vorbeşte în gol, ca un patefon.
Mi se rupe sufletul, dar nu ştiu să fac mai mult de-atât... Of, viaţă, viaţă..., moartea e.... minunată, of. Asta e.