Revin cu o nouă abordare a postului anterior

ailaltă era muuult prea personală, mă mai apucă, uneori, uit că e Internet şi că mă citeşte, de pildă, prefectu'!

De ce îmi detest patria:

1. Nu m-am pupat, de mititică tare, cu familia mea. Stăteam uite-aşa, nepupată, în sînul celulei de bază a societăţii. Pur şi simplu eram altfel, iar în România scumpă şi dragă, un copil altfel, e bătut, înjurat şi ameninţat. Des şi cu talent nativ. Nu cred că a fost "soarta" mea, cred că multor copii li se întîmplă astfel de atrocităţi în România. Şi mai multora azi, decît pe vremea mea şi cînd spun mulţi mă gîndesc la vreo trei sferturi dintre copii şi nu, nu cred că exagerez.
2. Nu-i înţeleg incultura, lăcomia, agresivitatea. Nu, nu mi se pare un semn de vitalitate. Mi se pare o scîrboşenie.
3. În proporţie de 90% îi detest bărbaţii, mereu teleghidaţi de pulă şi de regula: "La femeie trebuie să încerci". Nu, neadhertalianule nevertebrat, lobotomizat, bălos şi plin de păr la cur, nu trebuie să încerci. Încearcă, în schimb, să te speli. Eventual şi pe dinţi. Paranteză: Cînd lucram la "Cotidianul" aveam un coleg absolut teribil, realmente îi săreau gîndacii de pe el, a ţîşnit brusc în mijlocul unei şedinţe de redacţie, de ne-a sărit inima din noi, să omoare un gîndac scurs din blugii-i. L-am sfătuit să se spele, iar tipul a mărturisit a doua zi că s-a băgat în cadă cu blugii pe el şi i-a frecat cu cărămida. Ulterior, a cunoscut pe una pe internet şi şi-a tras-o nevastă să-l spele, nesimţitu'.
4. Am sperat, de cînd mă ştiu, că voi întîlni alţii asemeni mie, oleacă spiritualizaţi, oleacă buni şi drepţi ori nativ, ori că s-au mai cultivat pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Am întîlnit vreo trei, patru bărbaţi şi vreo zece femei, dispersaţi, rareori şezînd în agora noastră de vorbe cu sens. Extrem de rar. Citiţi pe Dilema veche ultimul articol al Pleşului, cu scrisoarea Irinei. De ea şi de rîsul ei incredibil vorbesc când zic de agora cu sens. Draga mea.
5. Îi detest din adeneu României suficienţa şi evoluţia circulară. Nu, ar trebui să fim spirale, precum galaxiile. Suntem doar gregari şi uităm în fiecare zi că trebuie să învăţăm în fiecare zi. Şi despre noi, şi despre unguri, bulgari, chinezi, libieni, francezi, slovaci, nemţi şi italieni. Şi despre alţii. În fiecare zi. Şi să ne reamintim în fiecare zi.
6. Cultura unei civilizaţii este marca ei identitară. Fără ea, nici istoria nu are nici o putere. Ca să nu mai vorbim de bursă. E o mare ruşine ce se întîmplă în România. Şi e o ruşine netemeinică, nu e o ruşine, deocamdată, definitorie. E un soi de, "păi, e mai uşor să mă rîd, dă-mă-n pula mea". Da, e şi mai uşor şi mai frustrant. De parcă oamenii care s-au născut deştepţi învaţă cu o asiduitate transpirantă să devină proşti. Spor la treabă.
7. Îi detest României bovarismul kharmei hinduse.
8. România e o ţară căreia îi place "credinţa cu folos". Nu, credinţa nu foloseşte nimănui, la nimic. E doar un alt fel de a iubi iubirea şi de a sări, un pic, într-un transcendent mereu intuit. Nu, rugăciunea nu te vindecă de cancer, nu-ţi dă bani, nu-ţi lecuieşte bărbatul de mers la femei, nu scoate diavolul. E doar atît: credinţa ta.
9. România nu e ţara mea, nu a fost şi nu va fi. O să pribegesc, o să mă tot mut, o să tot rod pe dinăuntru colţurile unei lumi în care m-aş abandona, pur şi simplu, existenţei. O detest din toate fibrele, de parcă aş iubi-o.