Ore, nostalgie

Se risipeşte vara şi simt cum îmi scapă de sub ochi trupul ei de lumină şi somn, se destramă această vară, a anului 2011. Condensat intens, timpul începe să răsufle şi să fugă rapid prin crăpăturile trupului veşnic, prin maşinuţa de lemn, gata, s-a dus peste tot şi nu mai e niciunde. Vara anului 2011 a fost una dintre cele mai frumoase veri, intens generoasă şi nesfîrşită, una dintre verile în care timpului i se face milă şi se dilată, iar soarele stă şi ascultă ce vorbesc veşnicele mele baboane din faţa blocului. Începi să înţelegi, pur şi simplu, cum îşi trăiesc conceptele clipele fulgurante peste maşinuţa de lemn a trupului. Brusc, tîmpenii absurde, ca adevăr şi dreptate, se îmbrăţişează şi se sărută în tăcere pe scară şi cînd, iritat şi stupid, ieşi după ţigări, le ocoleşti în grabă şi le arunci peste umăr un gînd de fericire. Pentru că ştiu să se iubească frumos, îndelung, fără milă sau spaimă. Şi aşteaptă pe scări. Uneori, cînd nu eram o maşinuţă de lemn, dormeam şi eu vălurită pe cîte trei trepte. Mirosea a mulţi paşi, a şoricei şi a fete. Mirosea a chiştoace, sînge şi lapte. Era foarte hotărît un miros inuman.
Vara anului două mii unsprezece mi-a fost, aproape, ca o prietenă. O să-ţi scriu, draga mea.