Zile

Mie - cel puţin acum, la 40 de trandafiri în ghiveciul vieţii, deşi nu văd vreo mare diferenţă de la 20 de primăveri, în acelaşi ghiveci -, nu prea îmi place să o tot întind aşa, cu existenţa, cu alea, alea, copiii, familia, lucrurile mici de iubit, lalalalalala. Sigur, nici deşertul aprig dezmăţat în soarele torid al copacului care cade în pădure fără să-l audă niminea - deşi, ca să zic aşa, ferice de el -, însă trebile astea cu uri faţă de perfect străini, ca şi cu iubiri faţă de aceiaşi perfect "Celălalt", mă termenă. Nu va fi şi iubirea asta minunată a mea de nepot incredibil, perfect străină pentru alţii? Sigur, nu pot să-l iubesc mai puţin, însă nici nu cad în capcana de a-l iubi eu cît pentru toţi şi de a-i crea acest complet fals orizont de aşteptare, să fie iubit toată viaţa, aşa cum îl iubesc io. Ca să zic aşa, dude, io te iubesc de aici şi pînă aici, restul, oricine, te iubeşte cu limita lui.
Aşa că ieri noapte, după ce ne-am hlizit ca proştii la "Robotzi" şi am jucat Conquiztador, el, cică: "Da' pot să dorm cu tine?", "Poţi, dar dacă sforăi sau dai din craci, te arunc pe geam. Şi să nu mă iei în braţe că mă sufoc şi te arunc pe geam. Şi să nu vrei apă sau pipi la 2 noaptea şi să mă trezeşti, că te arunc pe geam. Şi să nu diverse, gen adormim pe desene, că te arunc pe geam". La care el, frămîntat rău de gînduri: "Nuuuuu, o să fiu cuminte. (După o pauză de gîndire şi întins cu mîinile sub cap). Mie mi-e frig, putem să închidem geamul?"
Şi am adormit amîndoi ca doi greieri turbaţi de căldură, cu mine recitîndu-i din Harry Potter cu cea mai persuasivă voce a mea şi cu puişorul meu mort de somn spunînd pe trei sferturi adormit: "Dar cu un degeţel pot să te ating?". Da.