La cimitir, birjar!

Cimitirul reformat e unul dintre cele mai mişto locuri din oraş, cu morminte vechi de zeci de secole şi cu o splendidă cetate fortificată de secol XIV - a fost refăcută de mai multe ori, tătarii au devastat-o, dar, uimitor, s-a păstrat aproape fără greş arhitectura originală, ca şi o parte din boltă, una dintre primele bolţi pe ogive - spre gotic - de la noi. Aici mă plimbam eu cînd eram micuţicuţică, dat fiindă aplecarea mia pretimpurie către "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Pin care trece albă, regina nopţii, moartă". Eiii, dacă-i moartă, hai la cimitir. Tot aici m-am pupat eu pe cadavre cu iubitul din liceu, că e o asemenea pace şi e atît de frumos, ca într-un budoar din Balzac şi o iarbă extraterestru de verde şi ce e mai dulce şi mai inefabil şi mai porno decît să te pupi pe morminte. Da. Şi aici e îngropat tata. Dat fiind că, gata, biletele de avion luate, treburi, hai să-i aprindem o lumină şi să-i zic că plec şi io. Zis şi făcut, înşfăcat gărgăriţa de o aripioară şi hai, hai, hai, hai, că-i departe, la ieşirea din oraş şi, pe deasupra, cetatea şi cimitirul sunt cocoţate, cum e frumos şi bine la medievali, pe un deal.
Locul e la fel de frumos, cavourile prin crăpăturile cărora mă zgîiam eu ca să văd cum e moartea în cavou - mamă, ce coşmar am avut într-o noapte, după asemenea ispravă, m-a lecuit - au fost reparate, Katika Zathurecky veghează încă, aproape intactă, asupra propriului mormînt, cu bobocul de trandafir în mînă, statuia - că-z doară nu era chiar ea, în carne şi oase- e ridicată în 1915, la moartea Katikăi, care a perit la 16 ani, şi e o piesă absolut clasică renascentistă, are în jur de un metru cincizeci, foarte, foarte pură în linii, iar degetele de la picioare... să juri că e sculptată în Renaştere. Degetele alea de la picioare lungi, gracile, la fel de spiritualizate ca şi înclinarea mai degrabă luminoasă şi care împrăştie o tristeţe împăcată, a gîtului.
Maică-mea, cum dă cu nasul de moarte, gata, începe să se vadă şi pe ea în ipostază, cam ca domnişoarele acelea din "Tom Sawyer".
- Cînd o să mor şi eu - zice -, dacă mor toamna sau iarna, să mă-ngropaţi cu costumul ăla albastru care mi-e mare şi nu-mi place. Dacă o să mor vara - stă, se gîndeşte la ce are prin dulap....
- ... te îngropăm în costum de baie - o ajut eu...
- Nuuuu... mă îngropaţi în costumul ăla maro, care nu-ţi place ţie.

După ce am aprins, sau, măcar, ne-am chinuit să aprindem lumînările, că bătea un vîntuleţ foarte farmazon şi jucăuş printre morminte şi după reflecţiile maică-mii că locul cel mai potrivit în care te poţi afla dacă e un cutremur e în cimitir - cred şi eu! - ne-am dus să bem bere.