Insomnii

Eu, cînd am insomnii, nu fac nimic. Nu scriu poezii nemaipomenit de profunde şi de înălţătoare, nu citesc nici Platon, nici Nietzche, nici, mai nou, Wittgenstein, nu beau nimic (că adorm şi insomnia nu-i de dormit). Da. Deci stau. Ascult ce se mai întîmplă prin noapte. Într-o noapte, totuşi, am făcut ceva. Mă exaspera bîrîitul scîrbavnic al unui motor şi, în plus, mucisima ţeavă de eşapament ziceai că-i înfiptă fix în nasul meu. Am coborît cu mintea plină de strigături neaoşe, cînd colo, ce să vezi. Unul beat clampă adormise la volan, cu motorul mergînd. Am deschis uşa, maşina plină de gaz de la ţava de eşapament. "Domnule, domnule - îl zgîlţîi din beţia cataleptică - domnule dragă, vrei să te sinucizi?" "Nem, nem, mivon az, sinucizi?" zice el şi poc, îi fute un cap de volan şi adoarme la loc. I-am oprit motorul şi i-am urat somn uşor. Şi dacă vroia să se sinucidă îi opream motorul, că prea mă deranja, dar recunosc că m-aş fi gîndit un pic. Aşa, nu m-am gîndit.
Azi-noapte, în schimb, am ascultat la lună. Foarte aproape plină şi tăcea şi era plină şi tăcea. Nici un sunet, de nicăieri. Apoi, tocuri grăbite. Linişte. Eu fumez şi fumul se înălţa către lună ca un fuhur. Parcă lumina lunii mă încălzeşte şi mă dezvelesc. Apoi mă răceşte şi mă învelesc. Tăcere. Lumina lunii tace şi parcă niciodată o noapte atît de luminoasă nu a tăcut atît de intens, de parcă era negru absolut. Insomnii, isprăvi ale inimii.