Na, şi motive de iubit

În primul rînd că mă scarpin în cap, că nu am nici un chef de declaraţii, ca să nu mai vorbim de faptul că e de-o mie de ori mai savuros să critici.
Da', na, şi iubesc.
În primul rînd că iubesc România fără nici un motiv. Dacă aş iubi-o cu motiv ar fi de căcat. O iubesc şi nu explic.
Dar, urmează explicaţia.
Aici am iubit, pe oricine ar fi, toată viaţa de pînă acum. Mi se pare firesc să fiu eu legată de mine cu funii, deşi se pare că am 20 de grame de suflet.
Fazele cu natura mă terifiază. Cînd mă culc şi mă, cică, bucur de iarbă şi de natură, simt că gravitaţia îmi suge sufletul. Zţîng! No, io simt gravitaţia dă senzaţia. Tot din motive de mine am simţit că la Bistriţa, pe drum spre bolniţă, pur şi simplu e un spaţiu sărit din timpul cel de care toţi ne văităm. Era lumină şi atît. Nici măcar o albinuţă nu zbura. Nimic. Un vertij luminos şi nepămîntean. Asta e.
Bineînţeles că nu sunt patrioată, însă bineînţeles că limba română e pielea mea. Mai ales aia aşa de catifelată şi irigată de delte albastre.
Îmi place nespus că toţi se supără pe mine că plec. Da' toţi! Mama, în semn de protest, şi-a cumpărat o haină de piele şi nici nu poate să stea cu mine în cameră că, imediat, începe să plîngă. Gărgăriţa miaaaaaaaaaaaaaa
Frati-meu e foc şi pară şi l-a învoit pe copchil de la şcoală să mă ducă amîndoi la aeroport.
Attila mi-a zis că o să vină toţi şase după mine, ca ruşii.
Arena Naţională, aia mirobolantă, în care te fute gazonul în cap, sunt eu.
Tot eu sunt şi funcţionarele cărora le zîmbesc intens şi le rog să se mai uite o dată, şi le susur, ca un şarpe vitriolant, că le compătimesc şi că e greu. Bine, nu-s chiar şarpe, că chiar e greu să lucrezi cu o tonă de oameni - nervoşi - pe zi.
Îmi mai place România că eu cu tata ne-am strecurat cu Dacia printre doo TIR-uri, fără să ne strivească, în claxoane de "futu-ţi mă-ta idiotule care nu ştii să conduci" Dar, eu albă, el alb la faţă, ne-am continuat drumul.
Îmi place România di la ţară din cărţi, că eu sunt a patra generaţie la oraş. Sau a cincea? Nu contează, Irina m-a învăţat "rostul" şi mi-e dor de ea.
Ţara mea are o sfială şi o aroganţă de început de lume. "Da, aşa e, dar eu fac ca mine, că ştiu mai bine". Nu, puişorul meu scump şi iubit, nu ştii mai bine, că tot eu îţi scot pensia de pe card, deşi te-am pus să faci mişcarea în cauză de o mie de ori.
Şi, cel mai şi cel mai motiv de iubire, e că plec. Ca să pot iubi şi mai mult şi mai de tot.
Pînă la urmă, iubirea înseamnă să părăseşti. Cu inima împăcată că fiecare are rostul lui în viaţă. Sau în geopolitică. Şi să iubeşti, în continuare, doar că te bucuri că iubeşti şi nu e right back at you. Poţi forţa ţara să te iubească?

Şi cel mai supărat şi mai copchil şi mai infint de fain, care nici nu mai vrea să vorbească cu mine, zice aşa: "la multi ani, marry christmas, happy journey, i am praying for you for some days now, you have guts so go, and take them, my dear, dear, ridiculous loved one, friens, GO GET THEM!!!!!!!!!!!!"

So, I will.