Iaca, scriu

Trecînd peste urmele acelea de toamnă, ale unui copil bolnav şi nebun, nu priveam în urmă cu spaimă, priveam un călcîi, o pasăre, o toană, visul dement de căpcăun, priveam o abia strecurată privire peste umărul stîng, o moarte fugară, abia respirînd, era, de bună seamă ceva mai înalt şi mai apt, însă eu nu ştiu cum, o candoare pe cărţi, pe fum şi pe unghii, un fel de a pleca încontinuu care, desigur, explodează oricînd.
Mă gîndeam să scriem împreună o carte – ca să exorcizăm anumite păcate, un volum bun şi brun, care să se numească „Apartamentul din fum” sau „Paradisul din scrum”, pentru că noi stăteam şi fumam nenumărate ţigări, beam nenumărate sticle de bere şi vin şi ţineam deschis aparatul de aer condiţionat, care ne răcea pleoapele şi nasul şi strănutam absurd, în mijlocul unor declaraţii nemaipomenit de adevărate, ce zici, scriem o ceva, o vorbă bună, una rea, ce zici, ce zici, stăm pe cîte-un cuvânt, cum ar fi „excalibur”, sau pe cîte-un fotoliu, tu arunci cu dopuri de la sticla de vin, eu răcnesc sălbatic să se facă tăcere şi te sperii de moarte în noapte cu oale de lut, ce zici, haide, spune, scriem o carte care să-şi dea singură numele, o carte cu picioare şi coate? Dar spune odată, n-o mai lungi!
Sigur că mă speriam de ziua înaltă, mie-mi plac clipele mici, ca nişte mustăţi de şoarece lipăind printr-un pipi uscat, mie-mi plac ordinea şi disciplina, viaţa cu sfârşit şi început, caietele scrise cursiv, cărţile cu naraţiune şi un epic neepopeic, mie-mi plac ştampilele şi timbrele şi madam Margit, care-mi fute neepopeea comentînd, la nesfîrşit comentînd, cu înd de la futînd, mie îmi place Balthazar Bastian Bux, cel mai nefericit nume ever scris vreodată-ntr-o carte, putem să scriem aşa, decii are şi altă datorie stihul: cuvintele, cele de la sfîrşitul stihului, a doao stihuri să să tocmască într-un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: aţa-viaţa, frunte-munte, lume-spume, i proci, aferim.
Madam Margit este o babă hipertensivă şi teroristă, pune bombe la stat şi are o căţeluşă nebună la cap, care schelălăie cînd o mîngîi şi mă linge slugarnic, de parcă aş fi gata s-o bat, nu, nu mai poţi avea încredere nici în instinctul cîinesc, totul se bulibăşeşte, mai bine plesnesc.
Irina rîde în toate nopţile mele mai de pe urmă. Sigur că nu m-a păcălit niciodată cu nemaipomenitul ei Borges – „Cum?”, mă-ntreba, surprinsă şi cu teamă „Borges n-ai citit? Vocile nopţii, nimic? Dar ce cărţi ţii tu lîngă tine cînd dormi, să nu-ţi fie frică?” „Eu nu ţin cărţi lîngă mine cînd dorm, ţin monştrii aproape, să-i descînt să-i fac om şi mi-e frică continuu, dar asta e, mai beau o palincă”, ziceam eu, iubită foarte de cei doujdeani ai mei absolut neînduplecaţi -, însă mi-e tare dor de rîsul ei gîlgîit, de coada ei lungă şi neagră, de inelele de turcoaz alungate pe degetul ei gras de macedoneană, de firescul ei de om total nealterat, ultima dată era tunsă şi albă şi frumoasă ca un om eviscerat şi n-o să-mi iert niciodată mutra pe care am făcut-o, o proastă egoistă şi înspăimîntată, aşa am driblat.


Ce noapte şi zi încontinuu! Doar sper să nu mă retrag again în indiferenţa mea suverană, gen, mai mereţi în pulă cu voi cu tot, cătotalţii-sdevină.