Lejere, nervoase, uatever...

Zile pline, tot felul de amărăciuni, mă pregătesc din seara asta moraliceşte să fac mîine o salată de macrou afumat, madlena unei anumite perioade cu mers la biserică şi promis chestii de genul pînă ce moartea ne va aşa şi pe dincolo. Ei, s-a întîmplat viaţa între timp şi sper să nu lăcrimez mîine peste amărîtul de macrou.
Am mers în ţigănie, mi s-a îndoit şi ultima bucăţică de suflet faţă de mizeria oamenilor ălora, va trebui să am o discuţie serioasă cu ţiganii mei, care mă plac şi se poartă ca nişte copii în preajma mea. Mie mi se par frumoşi şi iremediabil condamnaţi, oricum, mai frumoşi decît o anumită specie de ţăran român cu fruntea aia de pitecantrop şi mîini pînă la genunchi.
Mă agit la noul ziar, încerc să fac o treabă cît mai bună, dincolo complet de stupidele şi cretinoidele conferinţe de presă din care se face orice ştire în presa din judeţul ăsta, încerc. Sînt şi plictisită pe nişte ipocriţi jalnici care, cum îşi văd ameninţat confortul, cum încep să urle ca din gură de şarpe şi care uită, extrem de convenabil, că mai ieri înjurau de zor locul de unde acum îşi iau banii, iar acum, locul ăla a devenit brusc spălat şi ok. Nişte mazete.
Oboseală, zile, medicamente şi tutun. Pînă mor, merge.