Am ştiut...

... că nu va scăpa, pur şi simplu am fost convinsă. Astăzi vestea morţii lui Gheorghe Dinică nu m-a luat prin surprindere, nici nu m-a atins prea tare.
Dar, extrem de acut, de detaliat, inclusiv lumina, inclusiv începutul de iarnă, inclusiv pe cine iubeam eu pe-atunci, a revenit singura dată când l-am văzut viu, la doi paşi de mine. Mi-l aduc aminte foarte clar într-un troleu nocturn, stătea pe un scaun în faţă. Avea un paltonaş gri şi elegant şi celebra lui şapcă, stătea cu faţa întoarsă spre geam să nu fie recunoscut. Un pensionar discret şi uşor aplecat de spate, a întors o clipă capul zâmbind cu ascuţime spre cei trei, patru mormoloci apatici din troleu. Mi-au zvâcnit genunchii să mă ridic şi să mă duc spre el, dar m-am controlat, zâmbind şi eu. Ce aveam eu să-i spun, faţă de cîte îmi spusese el mie deja? A coborât la Eroilor şi l-am privit îndelung, cum se prelingea în distanţa infinită a crepusculului, nocturn şi învăluit şi încă zîmbind.