Ce bizar e să te joci

Nu-mi aduc aminte de vreo consecinţă directă a faptului că m-am jucat cînd eram copchilaş. Ah, ba da, am persuadat cu foarte mare convingere o fetiţă să recunoască faptul că mi-a furat nişte petece de pânză din care făceam haine pentru păpuşi. Sau ce tîmpenii îmi mai treceau mie prin cap, că eram copchil supradotat - a trecut supradotarea, stau liniştită. Dar acum, cu calculatorul şi cu tot felul de gadget-uri, totul mi se pare de o gravitate gen Poe, ca şi cum nimic nu ar trece în rodeo-ul plictisitoarelor noastre mărginimi, gen viaţă, moarte, iubire, şi alte schizoidii. Nimic nu mai e joacă şi, oh, da, nici măcar "aurea mediocritas" nu mai e privită cu mărinimia Renaşterii. Totul devine interfaţă la faţă - meschin, jenant, de căcat -, iar pe mine mă cam sperie, pe bune, comunismul ăsta global al net-ului. Nu e nici o joacă, toată adunarea lătrătoare - me included - ia în serios ceea ce o joacă, o pasă, un paleativ la o viaţă pe bune, care include eleganţa, mărinimia şi ingeniozitatea jocului. Dude, deci never ever nu sînt eu pe Internet. Fragmente, de cele mai multe ori meschine prin propria mea sărăcie, dar şi prin propriul meu egoism ludic de a păstra pentru mine cît mai mult din ceea ce sînt. Dar cînd mă uit la toate umflăturile eu-lui oricui, la toate reclamele care se fac la diverse - cea mai jenantă ever mi se pare aceea de a-ţi masca o reală neputinţă de a înţelege, prin cantitate, o groază de cărţi, sau diverse -, cînd mă uit la toată zbaterea asta întru individ, mă apucă pandaliile. Sigur că sîntem indivizi, dar, chiar, în majoritatea cazurilor sîntem indivizi proşti. Asta e, natura e selectivă, majoritatea indivizilor SUNT, pe bune, stupizi dar rezistenţi. Deştepţii mor deosebit de repede, pentru că nu se adaptează. Că nu au la ce, iar restul indivizilor sunt atît de retarzi, încît nu numai că nu recunosc frumuseţea şi bucuria jocului, dar mai şi emit chestii sapienţiale despre lucruri. Acuma, eu nu le doresc în mod deosebit să moară în chinuri, dar chiar le doresc să citească cu creionul în mână, de pildă, Hegel, "Despre frumos şi bine", cum făceam eu la 13 ani, că eram supradotată - ce-o mai fi şi aia.

A, da, nu, eu sînt cam de căcat, însă Radu Vancu cu al său, după Goethe, "Sebastian în vis" e realmente genial. Aşa că citiţi. Nu că ar citi cineva, dar zic şi eu..., aşa...