Concediu şi fetiţă

Am concediu, tralala, şi, brusc, zgomotele lumii s-au diminuat, am început să înot pe sub apa translucidă şi uleioasă a conştiinţei de sine, în lentoarea subacvatică a timpului dilatat. Ei, aşa mai merge. Ca un gest de penitenţă, care ascunde, destul de agresiv, de altfel, o mândrie de sine cam dubioasă, m-am dus la bibliotecă să-mi iau cărţi, first of all, după care să-mi plătesc telefonul. La telefon, fetiţa: nespus de frumuşică, cu nasul pistruiat, cu ochi albaştri, carismatică şi dulce ca în reclamele profunde. I-am zîmbit, însă nu mi-a întors zîmbetul, îmi privea cu o ciudă plină de duşmănie pantofii roşii, cu aceeaşi ciudă şi duşmănie brăţara de la mînă, m-am trezit în faţa unui monstru strîmb, corupt şi care-mi făcea silă. O insectă. Un copil urît, ca Grenouille, şi-am întors privirea, încercând să ignor brutalitatea unei astfel de întîlniri. Acasă, cărţi. La-bas, evident, şi, din nou, Houellebecque. Şi Herta Muller, dar o las pe mîine, azi, doar revelaţia decadentă a sclipirilor incredibil de frumoase a muştelor verzi, de căcat, Calliphoridae. În copilărie, aveam o uliţă care mă fascina, pentru că în pămîntul care părea să fie alma mater - dar nu era - erau turnate trepte de beton, în pantă, iar vara, în momente pe care nu le surprindeam niciodată, deşi băteam uliţa de cîteva ori pe zi, se lăţeau de-o parte şi de alta a treptelor cele mai variate tipuri de căcat, acoperite de muştele verzi, cu aripi metalice, ca de o mantie de smarald. Soarele bătea în aripile zumzăitoare, iar reflexele metalice hipnotizau aerul cu răceala lor fastuoasă. Aşa şi cu La-bas. Houellebecque mai slăbuţ, să vedem Herta Muller.