Maukie - the virtual cat

sâmbătă, 8 mai 2010

Noaptea nu-i ca vara

Destule, obositoare, care nu au nimic de-a face cu alţii. Semănam narcise şi m-a muşcat un orbete de mână şi m-a trezit, speriată îngrozitor, mustăţile alea şi botul cu cei doi dinţi lungi şi chiţăitul şi blana albă şi umedă şi, în general, oribilpă creatură. Sigur că imaginaţia te face să caşti ochii în mijlocul tornadei, dar te şi trezeşte moartă de spaimă. Nu ştiu la ce m-am uitat, lately, dar tot felul de anxietăţi, bizare, acumulate, mixate, recurente. Probabil că iei viaţa de la capăt în fiecare zi, dar, ăăă, concediu, please, my fucking omnipotent brain? Drept pentru care am insomnie de trei zile - nu am, de-a binelea, doar că visez foarte urît aşa că adorm în zori, şi dorm exact cît mă lasă vecinii - cum dracu' dorm ăştia ca animalele - şi-s degonflantă -, după ce m-a muşcat orbetele, locuiam, evident, într-un bloc bombardat. Oau, ce mişto e, în somn, senzaţia aia că locuieşti la etajul nouă şi iei în plin o explozie care îi ucide pe cei care locuiesc la etajul trei, blocul se cutremură, dar nu cade? Deci te uiţi fix în ochii rachetei, dar, cumva supravieţuieşti. După care nu mai dormi tot restul zilelor tale. Că nu mai ai de ce. Chiar dacă nu te uiţi - prea insistent - în abis, tot se holbează la tine. O fi şi "ASTA" de vină? Dacă da, s-ar putea să mai vreau.
"Trăieşte nopţi expiatoare, asediat de fantome, urlînd a moarte, ca un animal. E văzut alergînd prin colţurile solitare ale castelului; plînge, cade-n genunchi, jură înaintea lui Dumnezeu că se va pocăi. (...) Sunt imagini ce-l înspăimîntă. Revede pielea de băieţandru, pielea alb-diafană a pergamentelor, în scoarţa pală şi netedă a fagilor înalţi; regăseşte epiderma elefantină a cerşetorilor în scoarţa neagră şi grunjuroasă a stejarilor seculari; apoi, la bifurcaţiile crăcilor se cască orificii, găuri, despicături în jurul cărora coaja se umflă în ovaluri turgescente, fante ce cu pliuri ce simulează găoaze imunde, ori bestiale născători rînjite." Huysmans, La, bas.
Ce bizar, că mă asediază acum, în timp ce în vremurile seninătăţii mele sapienţiale, făceam analogia între "Un veac de singurătate" şi "Toamna patriarhului", ca fiind diferenţa între un exerciţiu de stil şi unul de a spune o poveste, cam aşa cum Huysmans face acelaşi lucru cu "Acolo, jos" şi "În răspăr". Sigur că atunci aveam dreptate, iar acum doar mă sperii. Nu-i aşa că viaţa e minunată?

Niciun comentariu:

De unde mă citesc

free counters

Persoane interesate

Despre mine

N-am cine stie ce de spus, ma cam fascineaza lumea, restul e...literatura