Nebunie

Astăzi, vineri, se spune în popor, că jurnalistul stă cu cracii în sus şi miroase iarna. Aia care este ea. Greşit. Jurnalistul iese pe teren şi miroase crimele care se întîmplă accidental. Grrrrr. Mă rog, crima accidentală s-a întîmplat mai tîrziu. Dar, cum stăteam eu, aşa, într-o dungă, a dispărut curentul electric, visul meu întru, ca la Noica. Bine, frig în casă ca la balamuc, apă caldă, stima, calculator, n-avem, televizor nou-nouţ, LCD, nu ne place, că toţi sînt graşi şi bidimensionali. Punem apă pe vatră, ne spălăm, şi plecăm în tîrg. La serviciu există o frumuseţe de oameni, vorbim. După care mi se face o poftă incredibilă de mîncare greţoasă de la fast-food, atîta reclamă i-au făcut. Eu, mititica de mine, care mănînc peşte şi pui. Pe drum, geanta mea începe să vorbească. Mie nu-mi vine să cred. În drum spre sandviciul bălos şi mult-visat îmi vorbeşte Dumnezeu prin geantă! Mă gîndesc că, gata, schizofrenia m-a ajuns din urmă, deşi m-am străduit să merg mai repede. Sînt nespus de curioasă ce aş putea auzi. E o mormăială, nu e nimic coerent, dar, totuşi, aud!
Cît de fain e să îţi pierzi minţile, să fii atent la altceva, care îţi spune ceva! Să fii viu şi alert şi în contact cu toate cele!
După care m-am proptit pe cele două picioare ale mele - ar fi trebuit să am patru! - şi am început să rîd în drumul spre sandvici. Pornisem, naiba ştie cum, reportofonul din geantă, şi ăla îşi făcea numărul.
În orişice caz, tare drag mi-a fost de el. Vorbea singur, dar poate că încerca să comunice. N-ai să vezi. L-am oprit.