Cabotinaj

Întotdeauna, fără greş, m-a plictisit cabotinajul de moarte, mai cu seamă cînd toţi cei din jurul meu îmi dădeau coate - ahrrrrrrrrrrrrrrrr şi încă o dată ahrrrrrrrrrrrrr să-mi dai coate - să rîd că e amuzant. Nu e. Ăla joacă o partitură de căcat, iar eu nu "marşez", îmi repugnă fundamental. Simţul ridicolului, o alienare cu totul asocială, în fond, mă opreşte extrem de brutal să rîd de o situaţie; ceea ce nu mă împiedică deloc, dar chiar deloc, să rîd de cei care rîd. Stupizi, ignoranţi, cretini cu bună-ştiinţă, ironizând pînă şi ultima scînteie de bunătate din sufletul nostru, ne adăpostim la umbra rîsului nostru mai mult dement.