Eu sunt de vină

Întotdeauna, de cînd mă ştiu, eu am fost aia după care poţi da cu pietre, poţi arunca anatema, îl poţi pune la colţ non-stop. Eu şi numai eu am greşit.
Am crezut că putem să ne alinăm rănile şi să spunem că, băi, da, şi eu am făcut-o de oaie, am fost un porc, o scroafă, nu eşti singură în vinovăţia asta care înseamnă o naţie, am fost laşi, ne-am pierdut pe drum, avem probleme, n-avem timp.
Am crezut că, asumîndu-ne puţinătatea noastră omenească, ireversibilă - nici o entitate de pe lumea asta nu mă poate împiedica să nu mă gîndesc la îngrozirea morţii -, am crezut că vor fi şi alţii care se vor trezi cu soarele în faţă şi vor recunoaşte frumuseţea care nu dispare, nu se dă dusă, nu poate fi păcălită, e necruţătoare cu minciuna. Aşa am crezut eu, aşa am trăit, ca şi cum aş fi vinovată de tot. De mizeria mea care a aruncat hîrtii în mare, de mine că am aruncat ţigări pe şosele, de mine care am ridicat vocea - dacă nu erau idei, acolo ridic vocea cu voluptate -, de mine cumplită. Şi, mai cu seamă, de darul cuvintelor, pe care îl am cu vîrf şi îndesat, am spus lucruri oribile.
Eu sunt de vină. Numai eu sunt de vină că lumea e ticăloasă. Ca mine.
Nu-mi cer iertare, însă îmi cer un pic de îngăduinţă şi un pic de răgaz. Poate că voi fi un picuţ mai albastră. Şi mai cu soarele în ochi.
Eu sunt, totuşi, ca toată lumea, o frază în curs de rostire.
Crăciun fericit.

P.S. Şi, astăzi, mi s-a şoptit un aspirat "Te iubesc". Cred că nu am auzit bine, pe bune, e prea ştiinţifico-fantastic.
Eu sunt cu mult mai crîncenă decît topirea Alaskăi. E cu mult mai rezonabil să iubeşti bomba atomică.