Vallejo...

...pentru că aşa începe totul, cu o temă cu protozoare, cu animale primordiale şi o mie de cărţi ca nişte pisici pipăind amieze cu prea multe perne prăfuite de soare. Vallejo a început - şi el! - tot de sîmbăta trecută, cînd am stat şi am citit incredibil de mult, ca în vremurile bune, multe, foarte multe poezii. O răsfoire mai rapidă sau mai înceată - pauze de recitat, cu voce tare, rîsete în sinea mea de amiază - dar, multe. Şi, vai, nici pe departe toate. Dar Vallejo nu era de găsit, aşa că astăzi, după o săptămînă de maximă tensiune în subterană, am invocat: "Arată-te!" Şi s-a arătat. Aşa că, un pic, Vallejo:

"O să vorbesc despre speranţă"

Eu nu sufăr această durere ca fiind Cesar Vallejo. Eu nu mă dor acum ca artist, ca om, nici măcar ca fiinţă vie. Eu nu sufăr acestă durere ca mahomedan, catolic sau ateu. Azi sufăr numai. De nu m-aş numi Cesar Vallejo aceeaşi durere aş suferi-o. De n-aş fi om sau măcar fiinţă vie, tot aş suferi-o. De n-aş fi nici catolic, nici ateu, nici mahomedan şi tot aş suferi-o. Azi sufăr mai din adînc. Azi sufăr numai. Mă dor acum fără explicaţii. Durerea mea atîta-i de adîncă, încît motiv n-a mai avut, dar nici fără motiv nu este. Care să-i fie cauza? Unde găseşti acel ceva atît de important încît motiv să nu-i mai fie? Nimic nu-i este cauză; nimic nu s-a putut lipsi să-i fie cauză. La ce bun s-o fi născut durerea asta din ea însăşi?
Durerea îmi vine de la vîntul dinspre nord şi de la vîntul dinspre sud, aidoma acelor ouă neutre, făcute de unele păsări ciudate cu vîntul. Dacă mi-ar fi murit iubita, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă mi s-ar fi tăiat gîtul din rădăcină durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă, în sfîrşit, viaţa mi s-ar fi scurs altcumva, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Azi sufăr mai din înalt. Azi sufăr numai.

Privesc la durerea flămîndului şi văd că foamea îi este aşa departe de suferinţa mea încît, chiar dacă aş rămîne nemîncat pînă în clipa morţii, şi tot mi-ar ţîşni din groapă un smoc, măcar, de iarbă. Acelaşi lucru despre îndrăgostit. Ce sînge zămislit îi curge lui prin vene, faţă de al meu, nici izvorît, nici mistuit!

Pînă acum credeam că toate lucrurile din univers ar fi, inevitabil, părinţi sau fii. Dar iată că durerea mea de azi nu-i nici părinte, nici copil. Căci ea pentru a se înnopta nu-i înzestrată cu destul spate şi pentru a se lumina de ziuă îi prisoseşte pieptul; iar, dacă ar fi aşezată într-o cameră întunecoasă, n-ar împrăştia lumină, şi, dacă ar fi aşezată într-o cameră însorită, n-ar lăsa umbră. Azi sufăr, fie ce-o fi. Azi sufăr, numai."

Cu ce seamănă? Rilke sau Withman? (Traducerea e oribilă, ştiu. M-am trezit că pun eu nişte virgule... Şi nici pe alea pe toate... Mi-am promis că voi uita tot!) Încă puţin...

"Iată că astăzi salut..."

Iată că astăzi salut, îmi pun gulerul şi trăiesc
superficial în paşi, insondabil în călcătură.
Aşa mă institui ca om, mai bine zis aşa mă şi destitui,
şi din fiece oră a mea înmugureşte o distanţă. (...)"

De fiecare dată cînd DESCOPĂR - asta înseamnă că o lectură nu mă trimite la alta, ca într-un telefon fără fir - în capul meu îndrăgostit răsună gongul ăla al clopotului din "Andrei Rubliov" - foarte livresc, ştiu, dar aşa e - clopotul care bate în aerul iernii şi al pasiunii dimprejur. Un fluture de piatră. Aşa s-a întîmplat şi cu "Abbadon, exterminatorul", cu "Memorialul de la Mafra", cu "Parfumul"... Nimic nu m-a trimis la ele, dar le-am găsit.